SOROȘIȘTII ȘI URA LOR ÎMPOTRIVA FAMILIEI TRADIȚIONALE: Contributors.ro și Hotnews “Esecul Coalitiei pentru Familie”

by loading... Ceea ce e straniu în cruciada Coaliției pentru Familie e disproporția dintre desfășurarea de forțe pe care o pune în joc și finalitatea mai curând ridicolă a demersului […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

loading...

Ceea ce e straniu în cruciada Coaliției pentru Familie e disproporția dintre desfășurarea de forțe pe care o pune în joc și finalitatea mai curând ridicolă a demersului ei. Va avea loc un referendum, se va vota și – inevitabil – majoritatea va decide că familia e alcătuită dintr-un bărbat și dintr-o femeie (n-ar fi rău să se adauge: născuți ca atare, nu transexuali!). Asta va însemna că homosexualii nu vor beneficia de statutul simbolic de familie și nici de – la fel de simbolica – protecție a statului pe care o recită ofițerul stării civile. Ei bine, și? Vor pendula în continuare între condiția de tolerați și cea de acceptați – fără a accede la cea de oficializați – de care au beneficiat după ’89. Probabil pentru ei, la nivelul recunoașterii sociale, va fi o problemă, căci vor fi mereu în situația de a-și reprima o latură a identității (ceea ce – la fel ca pe castrații de altădată – îi va face foarte atractivi pe piața forței de muncă din mediul corporatist: căci niște oameni care au ceva de ascuns și care au interiorizat faptul că nu se pot manifesta public sunt mult eficient exploatabili decât ceilalți, care pot da oricând cu pumnul în masă). Dar ce câștigă societatea din această “definire a familiei”? Am fost sau suntem în primejdie de a fi submerși de o eterie de homosexuali? Aceasta e problema cea mai stringentă a demografiei românești actuale și viitoare? Să fim serioși! Cauza majoră tensiunilor conjugale și a abandonului familial e – o știm cu toții – sărăcia. De ce pleacă câte un părinte, uneori chiar amândoi, în străinătate, lăsându-și copilul (sau copiii) în îngrijirea unui bunic sau la mila unor rude? Ați auzit cumva să se ocupe Parlamentul – sau măcar d-l Tăriceanu (reputat pentru familismul lui reiterat) în diminețile lui zâmbitoare – de această problemă? Eu unul nu. Dacă “statul protejează familia” nu s-ar cuveni să înceapă mai întâi cu asigurarea condițiilor pentru ca fiecare familie să poată duce o viață decentă? A propos, dacă tot păstrăm treaba asta cu “protejarea” familiei (care se materializează în alocații plus alte indemnizații – cum vrea d-na Firea), voi, patrioților, nu vă gândiți să adăugați în textul propus spre referendum și această mențiune: “familia e alcătuită dintr-un bărbăt și o femeie, amândoi, sau cel puțin unul, de etnie română”? Căci înțeleg că vă place “familia tradițională românească”, dar nu vă place familia de țigani – etnie de altfel extrem de familistă și model, cel puțin din punctul de vedere al natalității. Nu vă fie frică, mai e timp să formulați și – inevitabil – majoritatea ar vota pentru! Sau amânați mențiunea finală pentru un alt referendum?!

Dar oare cum stăm noi cu familia tradițională, cea la care ne gândim cu toții? Prima problemă e tocmai aceea că această familie – (atomică) mama, tata și copilul – nu e familia tradițională românească! Dacă judecăm în termeni “tradiționali” atunci ar trebui să avem în vedere un clan – alcătuit din trei-patru generații, fiecare cu câte cinci – șapte copii – trăind sub același acoperiș (adică într-una sau două camere, în care uneori mai era tras, iarna, și câte un animal). Cam așa arăta familia tradițională. Să nu uităm: ne aflăm – până în anii cinzeci ai secolului XX – într-o lume rurală de case mici, de lemn sau de pământ bătut, aproape lipsite de mobilier și continuându-se cu grajdul și cu șura. O lume în care mortalitatea infantilă era dramatică (în 1938 – anul etalon al interbelicului – suntem campioni europeni la acest capitol), ceea ce impunea un ritm susținut al nașterilor. Nici complicațiile acestora (mai ales febra puerperală) nu erau deloc rare într-o lume slab dotată cu dispensare, așa că și decesul femeilor la naștere era semnificativ. Dar de ce făceau atâția copii? Evident, pentru că nu exista contracepție și orice iubire consumată (mai ales “în flori”) dădea rod. Apoi, pentru că în lumea aceea netehnologizată era nevoie de brațe de muncă. Orice copil de peste cinci ani putea face ceva în gospodărie: fetele făceau curat și își ajutau mama, băieții duceau animalele la păscut sau făceau munci ușoare. Și, în viața dură a satului, fiecare mână în plus mai atenua ceva din povara care apăsa asupra tuturor. În fine, pentru că acolo, în satul tradițional, nimeni nu auzise de – și nici nu-și imagina – vreun sistem de asigurări sociale. Singura șansă de supraviețuire a bătrânilor era să fie întreținuți de unul sau altul din copiii lor.  Dar cu stăm cu “într-ajutorarea” (“tradițională” și ea)? Mă tem că nu prea exista. Când într-o familie e o farfurie de mâncare la trei persoane, nimeni nu mai apucă să se înduioșeze de soarta străinilor sărmani. Și atunci, ca și acum, dominanta satului nostru a fost săracia. Morala era simplă: te căsătoreai devreme (ca să fii în stare a-ți face o casă), făceai mulți copii, mulți se duceau într-o lume mai bună, dar mai rămâneau câțiva, de la care puteai spera să te țină la bătrânețe. Nu era chiar romantic pentru tineri să stea cu bătrânii – la grămadă la propriu – dar erau și câteva avantaje: mai întâi, asemeni copiilor (plus experiența dobândită), și bătrânii puneau mâna la treburile gospodăriei. Apoi, lucrul cel mai important, ei creșteau copiii până ce generația părinților (adesea și a bunicilor) își vedea de muncile zilelor și-a anotimpurilor. Jean Delumeau ne explică faptul că această educație, cu un salt peste una sau două generații, a asigurat continuitatea creștinismului în Europa. De ce? Pentru că povestea bătrânească e sapiențială: ea distilează deopotrivă tradiția transmisă și experiența de viață a celui ce-o transmite mai departe. Părinții, tineri fiind, sunt la vârsta interogațiilor și a discursurilor alambicate (dacă nu a blocajului), bunicii (și cu atât mai mult străbunicii) au ajuns la pragul certitudinilor și al discursului clar (mai ales atunci când operează cu parabole sau alegorii). Modernitatea, care – în mod funciar – înseamnă urbanizare, a dislocat această familie extinsă și a pulverizat-o în familii atomice. Un timp, doar tatăl lucrează și mama întruchipează “paradigma feminină” a educației. Aviz criticelor feministe: faptul că îngrijitoarele de creșă, educatoarele și învățătoarele sunt preponderent femei nu se datorează unei perverse discriminări de gen, ci – pur și simplu – faptului că ele sunt substitutul mamei, din momentul în care aceasta a fost obligată să muncească. Căci modernitatea democratizează deopotrivă aristocrația și sclavia: da, oamenii trăiesc mai bine (beneficieză de educație și de servicii medicale, au apartamentul lor, garderoba lor, apar electrocasnicele – ce facilitează viața domestică), dar nu le mai ajung veniturile unuia, ci amândoi soții trebuie să poarte jugul muncii salariate. Rezultatul e acela că micii copiii sunt, din ce în ce mai mult, încredințați instituțiilor statutului care le transmit nu tradiția bunicilor, ci ideologia momentului. Cam asta e. Ne place sau nu, cei care vorbesc despre “familia tradițională” sunt, în marea lor majoritate, dintre cei crescuți în familii atomice și încredințați de mici omnipotenței și omniscienței statului (pe atunci comunist). Ce e tradițional la ei, e doar nostalgia unei alte lumi, pe care unii au mai zărit-o în copilărie, alții doar au visat-o pe pătuțul grădiniței și-n lumina tremurândă a lumânărilor de după Revoluție.

Pe când la noi se trăgeau oamenii de la sat la oraș – din aceeași rațiune pentru care acum se duc în străinătate: pentru că acolo se trăiește mai bine – pe aiurea avea loc o revoluție: se descoperise “minunea lumii moderne” – pilula anticoncepțională. Întâmplător sau nu, aceasta a venit exact la timp: în momentul când generația baby-boomers-ilor ajungea la adolescență, îi descoperea – grație “tranzistorului” (care a făcut cu putință radioul portabil) – pe The King cu rock-ul lui, pe cei patru magnifici de la Liverpool, minijupa și moda unisex. Oricât de scandaloase ar părea (și au părut în epocă) lucrurile acestea, ele n-au apărut din nimic. Undeva, în umbra lor e Războiul. Mai înainte de toate, Războiul e cel care – în mod particular în Statele Unite – a făcut posibilă apariția revendicărilor feminine și a deschis calea luptei pentru drepturile rasiale. Acest din urmă lucru e limpede: indiferent de nuanța pielii, sângele soldițalor avea aceeași culoare – fapt pe care negrii l-au înțeles imediat și albii ceva mai târziu. În ce le privește pe femei, acestea i-au suplinit în uzine și fabrici pe bărbații plecați pe front. Și, din stricte rațiuni tehnice – pentru că lucrau în condiții industriale, urcând și coborând pe scări și asamblând elemente de finețe – au trebuit să renunțe la cele două atribute tradiționale ale feminității: fusta și părul lung. Acela e momentul în care ceea ce în les années folles suna încă a excentricitate – coafura garçonne și pantalonii (sau, mai întâi, salopeta) – devin modă. Femeia constructoare de Liberty ship–uri se prezintă scandalos în raport cu suratele ei din Bible Belt: arată ca un marinar și, la fel ca și acesta, trage din țigară și dă pe gât câte-un shot de scotch. Ba – lucru până atunci inimaginabil – când Tommy vine acasă și-și îneacă amarul (căci, pe vremea aceea, veteranii nu beneficiau încă de “suport psihologic”) în găleți de whisky, urmate de certurile și de bătăile de rigoare, Lizzy a lui își ia bagajele (eventual copilul) și pleacă, nu la părinți, ci să trăiască pe cont propriu. Cum așa? Păi simplu: căci munca pe schele și în fabrici i-a adus un venit propriu (și chiar dreptul de-ași deschide cont în bancă), așa că nu mai depinde de portofelul – și de capriciile – lui Tommy. Da, corifeii Bible Belt-ului au înțeles bine ce se întâmpla: se rupea o tradiție milenară în care femeia fusese (pe bază de argumente cu citate pauline) ținută în minorat, supusă bărbatului și la cheremul acestuia. De acum înainte era pe cont propriu. Două decenii mai târziu, feministele își vor arde sutienele în campusul de la Berkeley, aruncând – simbolic – pe rug hamurile și hățurile cu care le strunea societatea patriarhală. Cât de departe au ajuns, e o altă poveste. Și la noi lucrurile s-au mișcat repede: dacă în anii ’60 o fată cu un tricou cu mâneci scurte era sancționată (cu o palmă) de tatăl ei pentru lipsă de moralitate, un deceniu mai târziu minijupa era la modă (cu tot cu revistele occidentale care o popularizau).

Și mai interesant a fost efectul Războiului asupra copiilor. Să nu uităm, generația celor ce-au luptat pe front și au pătimit acasă cunoscuse nu doar violența armelor, ci și drama crizei din anii ’30. În momentul când aduc pe lume o nouă generație, oamenii aceștia vor ca progeniturile lor să nu mai cunoască aceleași privațiuni cu care se confruntaseră ei. E vremea American Dream-ului cu căsuța cu peluză, cu mașina uriașă și cu aripi în spate, cu college-ul (și cu echipa lui de baschet sau de baseball) obligatoriu. Tinerii au dintr-o dată o marjă de manevră pe care generațiile anterioare n-o avuseseră. Căci, înainte, de la copilărie la vârsta adultă se trecea destul de brusc: până la un punct erai acasă, dependent complet de părinți și ajutându-i în treburile zilei, apoi te căsătoreai (sau, și mai adesea, erai căsătorit), făceai copii și trebuia să te descurci pe cont propriu cu o familie. Acum se produce un lucru deosebit: se inventează adolescența. Tânărul continuă (cel puțin în parte, dacă muncește sau e bursier) să depindă de familie, dar nu mai e aservit acesteia (mai ales dacă e plecat), ci – dimpotrivă – are un grad de libertate care-l apropie mai mult de adult decât de copil. Și ce face el cu această liberatate? Își ia “tranzistor”, se îmbracă la modă, își cumpără motocicletă, apoi mașină și – bineînțeles – flirtează cu fetele (și ele din ce în ce mai libere și mai feminine). Așa că pilula vine exact la timp pentru momentul în care lucrurile văzute în Playboy devin realitate într-o cameră de hotel. Și atunci se produce una din marile turnuri ale istoriei: pentru prima dată de când e omul, sexul iese de sub incidența reproducerii. Altfel spus, tinerii dornici de agitație sub plapumă știu că nu mai trebuie să treacă, spășiți, pe la părinți și pe la socri, fetele nu mai sunt condamnate să ajungă pe masa de chiuretaj și nici băieții să dea față cu figura mornă a notarului sau a ofițerului stării civile. “Plaisir d’amour ne dure qu’un moment,/ Chagrin d’amour dure toute la vie” devine șlagăr tocmai pentru că numește din ce în ce mai puțin o realitate. Sexul – premarital, de cuplu sau adulterin – devine “body-contact sport” iar lumea, erotizându-se, dobândește o nouă dimensiune. Filmul și afișul publicitar preiau temele Playboy-ului, moda caută și ea să țină pasul (exhibând ceea ce anterior trecea drept dessous), iar muzica are drept trend abolirea distanței dintre dansatori și unirea corpurilor lor într-un preludiu guvernat de ritmuri pe lângă care Bolero-ul lui Ravel pare muzică de cor. Lucrurile acestea se întâmplă, toate, înainte de furtunosul an 1968. Acesta e mai curând postludiul (destul de ludic de altminteri) a unor istorii care se desfășurau de un deceniu și care vor naufragia – destul de curând – în noroiul Woodstock-ului.

Noi nu le-am cunoscut decât în mică măsură, dat fiind că, din 1966, n-am mai putut profita – decât foarte puțini, și aceia foarte rar – de pilulă. Ceaușescu dă faimosul lui decret antiabortiv naționalizând trupul femeilor și pasiunile tinerilor (care ar fi trebuit să cultive doar “romantismul revoluționar”). Timp de încă două decenii și jumătate, sexul rămâne tabu în România comunistă și pudibondă, prelungind în mod straniu cutumele rurale într-o lume care vrea să se modernizeze rapid. Era epoca în care băieții stăteau sub amenințarea “vitrinei cu porțelanuri” (“o spargi, o iei”), iar fetele sub spectrul chiuretajului în care multe și-au pierdut viața, multe au fost mutilate și multe traumatizate fie de clandistinitatea operației (adesea făcută pe masa din bucătărie), fie de ancheta care i-a urmat dacă a fost descoperită. Adolescența comunistă era artificială, dat fiind că tinerii știau foarte bine că-n domeniul cel mai intim trebuie să se cenzureze mai abitir decât la ședințele pe unde erau aduși cu arcanul și, uneori, puși să cuvânte. Expresia acestei artificialități sunt filme precum “Liceenii”, care se vrea o variantă realist-socialistă a poveștii lui Tristan și a Izoldei, cei cărora nu le e îngăduită decât o privire învăpăiată de dorință și o atingere castă (temă reluată ad nauseam de telenovele). Nu e de mirare că astăzi asemenea filme revin în mentalul celor a căror carne s-a ofilit după încercările libertății (și a libertinajelor ei) și care detestă – adesea fără s-o recunoască – noua generație, ce are firescul pe care oamenii timpului lor nu-l aveau. Puritatea de pacotilă a acestor filme e un bun pandant al productivității iluzorii a uzinelor ceaușiste.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Continuați să citiți…

(HOTNEWS)

Citiți și...

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Stiri Extreme

Stiri Extreme: Capitalism, Ceausescu, Conspiratii, Design, Diverse, Eminescu, Istorie, Masonerie, Pamflet, Politica, Sanatate, Simboluri si Spiritualitate.

Contact: office@stiri-extreme.ro