Români de geniu. Moartea misterioasă a celui mai promiţător istoric al religiilor

by Ioan Petru Culianu, Visiting Proffesor la Divinity School la Universitatea din Chicago, a fos ucis pe 21 mai 1991 în toaleta clădirii. Crima n-a fost elucidată nici până azi. […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Ioan Petru Culianu, Visiting Proffesor la Divinity School la Universitatea din Chicago, a fos ucis pe 21 mai 1991 în toaleta clădirii. Crima n-a fost elucidată nici până azi. Fotografii Arhiva personală Tereza Petrescu-Culianu
 Destinul lui Ioan Petru Culianu este strâns legat de modul brutal în care s-a sfârşit. Aşa cum adesea a fost supranumit, de mai mulţi filosofi ai lumii, „urmaşul lui Mircea Eliade“, a primit, pe nedrept, şi stigmatul de „celebru istoric al religiilor, asasinat într-o toaletă a facultăţii“. Crima a rămas neelucidată până azi. Un lucru rămâne limpede: dispariţia catastrofală, prematură, a curmat însă traseul aflat la început al unui român de geniu.

Pe 21 mai 1991, atmosfera de la Divinity School, Institutul Teologic al Universităţii din Chicago, era destul de agitată.  Membri ai facultăţilor, profesori, cercetători savanţi, dar şi alţi oameni care munceau pe lângă birourile şi laboratoarele universităţii, umpluseră campusul curioşi de noutăţile de la târgul anual de carte. În faţa clădirii în stil gotic, denumită „Swift Hall“, studenţii stăteau de vorbă în grupuri, ademeniţi de mult-aşteptatul aer de sfârşit de semestru.

loading...

Ora despre gnosticism
Dincolo de ziduri, în sala 202 din Swift Hall, Ioan Petru Culianu, în calitate de Visiting Proffesor la Divinity School, îşi încheia cursul de „Elemente fundamentale de religie comparată“. Tema aleasă pentru acea zi: gnosticismul. Le vorbea studenţilor despe textele Nag Hammadi, despre care spunea că „aidoma unei intrigi poliţiste clasice, aceste manuscrise au fost tăinute secole de-a rândul deoarece ofereau interpretări ale Bibliei, constituindu-se astfel ca o provocare la adresa ideii de adevăr propovăduite de Biserica Creştină“. Înainte de a-şi închide cărţile, voia să mai citească încă două rânduri din prologul unuia dintre texte: „Acestea sunt ofrande aduse unei ordini ideale care transcende complet viaţa aşa cum o cunoaştem noi. (…) Oricine află interpretarea acestor texte nu va fi supus morţii.“ Studenţii nu păreau să înţeleagă neapărat.

După curs, Culianu şi câţiva studenţi au plecat spre târgul de carte. Unul dintre absolvenţi, emoţionat pentru că în acea după-amiază avea prima susţinere a tezei de licenţă în faţa profesorilor de la facultate, căuta sfaturi la cel mai apropiat prieten dintre profesori. „E doar un rit de trecere“, i-a spus Culianu lui Alexander Arguelles, pe care l-a bătut încurajator pe umăr. „N-ai de ce să te temi. O să te descurci bine. Ne vedem peste câteva ore.“

Planurile
De mai multe săptămâni, Culianu era foarte ocupat. Făcea şi desfăcea o mulţime de proiecte diferite. Cu câteva zile în urmă, organizase o conferinţă internaţională despre „călătoriile de după moarte“, unde avusese, printre invitaţi, cercetători de la Barnard College, Princeton şi Harvard. „Alte tărâmuri. Moarte, extaz şi călătorii în lumea de dincolo în cercetarea contemporană“ era prima întâlnire academică pe teme de religie care avusese loc în campus după mulţi ani. Urmau să-i fie publicate trei lucrări – o carte despre călătoriile în lumea de dincolo, o alta despre gnosticism şi un dicţionar al religiilor. Era titularul a două cursuri, unul despre „Călătorii în lumea de dincolo şi experienţe extrasenzoriale“, iar celălalt de „Elemente fundamentale de religie comparată“. Era coordonatorul câtorva teze de doctorat. Voia, în curând, să facă prima vizită, după nouăsprăzece ani, acasă, în România. Şi, în fine, plănuia să se căsătorească, pentru a doua oară.

Logodnica lui, Hillary Wiesner, absolventă a Institutului Teologic de la Harvard, care urma să-i fie parteneră şi pe două dintre copertele cărţilor semnate de el, abia aştepta călătoria în România.  „Ne vom simţi minunat!“, îi spunea Culianu, în timp ce pregătea un tur al ţării început la Bucureşti, continuat în Transilvania şi care să se oprească, unde altfel?, în oraşul său natal, la Iaşi.

De fapt, plecarea îl măcina şi o amânase deja de câteva ori. Sora lui, Tereza, pe care Culianu o alinta „Tess“, şi cu care obişnuia să vorbească noaptea târziu la telefon, insista să vină cât mai curând. El se tot răzgândea. Cu câteva zile înainte, îi dăduse de înţeles că e ameninţat de un grup de extremă drepta din ţară. Şi, deşi nu renunţase la biletele de avion, treaba asta părea că-l îngrijora mai mult decât lăsa să se vadă.

Pe 21 mai, pe la ora unu fără un sfert, Culianu se afla în micul local de la subsolul clădirii Swift, acoperit de zumzetul studenţilor care îşi beau cafelele daneze, Kona. A stat puţin la discuţii cu colegii şi studenţii săi, urcând apoi treptele scării principale până la etajul al treilea, în capătul coridorului. Voia să-şi întrebe secretara dacă avea mesaje şi să-şi ridice corespondenţa.

Dintre cei trei membri ai facultăţii în serviciul cărora se afla, secretara Gwen Barnes îl prefera de departe pe Ioan Culianu. Pentru că îşi amintea când e ziua ei de naştere şi obişnuia s-o salute cu un energic „Bună dimineaţa, Gwedolyn!“. Culianu o invitase chiar să-i fie editor asociat la revista trimestrială „International Journal for Cognitive Studies in the Humanities“. Uneori, mergeau împreună la prânz, iar printre discuţiile plictisitoare despre acte ce trebuie semnate şi lucrări, el o încuraja să-şi ia masteratul. De doisprezece ani de când era secretară în universitate, Barnes avea suficiente motive să ştie că o asemenea atitudine nu era deloc banală.

Gwen Barnes era la biroul ei, cu căştile în urechi. Asculta vocea monotonă a unui alt profesor, care dicta un capitol de carte, când o altă colegă cu ea în cameră i-a făcut semn încruntată. „Ai auzit?“. „Eşapamentul unei maşini“, a spus atunci o altă secretară aflată cu ele în încăpere. „A sunat ca o pocnitoare. Doar că mai ascuţit…“, a mai zis ea.

Pocnetul de la ora unu şi câteva minute
Profesorul Jerry Brauer se afla în biroul său din colţul coridorului. Purta papion şi se pregătea pentru seminar. Ceasul arăta ora unu şi câteva minute când a auzit un pocnet puternic. Gândul îl neliniştea. Ce putea să fie? Ţeava de eşapament a unei maşini? Strada era prea departe. Împuşcătură? Nu se poate. Doar se afla în Swift Hall şi era unu la amiază. După un timp, s-a hotărât să meargă până la baie. A împins uşa cât să vadă interiorul încăperii cu despărţiturile albastre, gresia galbenă şi lumina aceea fluorescentă. Jim Egge, un student de-al lui, se uita pierdut la a doua cabină de la fereastră. Dedesubtul uşii se vedea o mână cu degetele închircite ieşind din manşeta unei cămăşi turcuoaz. „S-a întâmplat ceva îngrozitor!“, a strigat Egge la profesorul său. „Văd şi eu. Trebuie să facem ceva!“ „Am chemat deja ajutoare. Doctore Brauer, e mort!“.

Gwen Barnes nu auzise împuşcătura. Aflase despre ea de la o altă colegă. Cu toate că se afla la câţiva metri de toaletă, nu se gândise nicio clipă că putea fi un foc de armă. A mers în toaleta bărbaţilor, privind încremenită scena – gresia colorată în negru şi galben, mâna şi un ceas care îi părea totuşi cunoscut. N-a putut să stea mai mult de câteva clipe.

Numele spus pe litere
Mai târziu, a văzut omul decedat pe targă. În ciuda hainelor –  pantaloni kaki, cămaşă turcoaz cu dungi, cravată gălbuie, şosete brodate cu maro închis –  şi a ceasului, nu şi-a dat seama cine era. Pe la ora două după-amiaza, un poliţist din Chicago i-a cerut voie să dea un telefon. În timp ce vorbea cu o altă secretară, l-a auzit cum spune un nume pe litere: „C-u-l-i-a-n-u!“.

În Cambridge, Massachusetts, Hillary, logodnica lui de 27 de ani, dormea. Obişnuia să discute de multe ori cu Ioan după ce se trezea din somn, ca să-i povestească vreun vis sau ca să-i explice vreun amănunt semnificativ legat de un viitor plan editorial. A trezit-o brusc sunetul telefonului. Era Wendy Doniger, colega lui Ioan şi deţinătoare catedrei „Mircea Eliade“ la Divinity School. Vestea a încremenit-o. N-a plâns. Şi-a amintit însă un lucru pe care-l mai discutase şi cu prietenii ei. Trebuie să ai un mit în viaţă, îi spusese el cândva, o poveste pe care o descoperi şi din care trăieşti şi la care revii în momentele cele mai întunecate ale existenţei. Niciodată însă nu-şi făcuse timp să găsească acel lucru.

„Împuşcătură ca o execuţie de gangsteri“
Reconstituirea zilei de 21 mai 1991 şi minutele scurse după ora unu după-amiaza, fiecare colţişor din clădirea Divinity School a Universităţii din Chicago, din toaleta bărbaţilor, propria mustrare a profesorului Brauer de a nu fi ieşit mai repede pe culoar, amintirea ultimelor vorbe primite din partea profesorului preferat – „O să te descurci bine!“ n-au fost doar investigaţiile poliţiştilor din Chicago. Ted Anton, profesor de jurnalism la Universitatea din Chicago, în cartea sa „Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu“ a redat, pe baza a sute de interviuri realizate cu prieteni, studenţi, familie, atmosfera agitată din 21 mai din campusul Universităţii. Şi nu din cauza târgului anual de carte.

Prin holurile facultăţii, în ziua aceea, umbla zvonul, ca în telefonul-fără-fir, că profesorul Culianu s-a sinucis. Era însă de neconceput pentru oricine că „unul dintre cel mai fericiţi profesori de pe aici“, cum spunea unul dintre studenţi, să facă asta. Ioan Petru Culianu a fost împuşcat în cap cu o armă de calibru mic, un Beretta 25, de la o distanţă mică – 25 de centimetri. Medicul legist Robert Stein spunea, în cartea lui Ted Anton, că „nu este uşor să faci acest lucru de la aşa o distanţă“, vorbind despre o „împuşcătură de expert, ca o execuţie de gangsteri“. Ioan Petru Culianu avea 41 de ani.

Apariţia lui Culianu printre noi a fost un miracol, părea că exemplul său ne poate face mai buni, mai profunzi, mai îndrăzneţi, mai temeinici. Dispariţia sa a fost o catastrofă; fără emulaţia stârnită de extraordinara sa reuşită, am redevenit ce eram, şi mai mai puţin de atât. După entuziasmult stârnit de revelaţiile lui Mircea Eliade, a urmat emoţia stârnită de revelaţiile lui Ioan Petru Culianu. Amândoi au biruit lumea, ajungând mari savanţi recunoscuţi de toţi; şi amândoi au încercat să realizeze în mod subversiv absolutul – unul cu îndrăzneala savantului universal, celălalt cu străfulgerea geniului revoluţionar.

H.R. Patapievici,
în cartea
„Ultimul Culianu“

Numele ucigaşului, identitatea celor din spatele acestuia, motivele şi circumstanţele asasinatului au rămas până astăzi necunoscute. Ipoteze au fost destule: o crimă pasională, plecând de la o posibilă orientare homosexuală a scriitorului, foştii agenţi ai Securităţii, încă activi în străinătate, deranjaţi de articolele acide ale lui Culianu la adresa noii puteri instalate la Bucureşti, eventuala intenţie a logodnicei sale Hillary Wiesner de a-i încasa poliţa de asigurare, până şi unele relaţii conflictuale cu persoane din universitate.

O crimă politică?
Dar anchetatorii nu au găsit, de-a lungul timpului, nicio urmă a acestor ameninţări. Totuşi, Tereza Petrescu-Culianu, sora scriitorului, scria, în 2001, într-un articol din „Observatorul Cultural“ că dintre toate ipotezele privitoare la asasinat care au fost formulate, singura în sprijinul căreia au mai apărut dovezi este cea a crimei politice. „Pentru cine urmăreşte o anumită parte a preocupărilor lui C. din ultimii săi doi ani, plasa ameninţărilor se ţese din două direcţii. În mod neclar încă, dar cu siguranţă nu de nedezlegat pentru cercetări poliţieneşti conjugate, americane şi românesti, care ar voi cu adevărat sa ajungă la aflarea şi pedepsirea vinovaţilor – pâna acum se poate vorbi doar despre o complicitate întru tăcere –, se profilează, pe de o parte, un nucleu de tip fundamentalist de dreapta, cu câţiva oameni în America şi cu legături, probabil, în Italia, iar pe de alta parte, un nucleu, tot foarte restrâns, aparţinând unei fracţiuni „scăpate de sub control“ a vechii Securităţi române, aşa cum opina generalul Ion Pacepa, necontrazis de fostul şef din 1991 al noilor servicii secrete din România, Virgil Măgureanu“, explica „Tess“.

„Firav, sensibil, cu o cunoaştere uriaşă“
După 24 de ani, numele Ioan Petru Culianu este din ce în ce mai puţin cunoscut, chiar dacă nu există vreo cercetare statistică în acest sens. Stau însă mărturie şi pe rafturi studiile sale despre istorie a religiilor, cărţile de ficţiune şi numeroasele lucrări în limbile italiană, engleză şi franceză care şi-au pierdut numărătoarea prea devreme. Despre care ar fi fost importanţa următoarelor volume este lesne de prevăzut. Totuşi, unele voci nu se sfiesc să considere că riscul ca moartea prematură a savantului şi raţiunile misterioase care au stat în spatele asasinatului să genereze o tendinţă opusă – de supraevaluare a operei lui şi de idealizare a personalităţii sale.

Pornind de la interviurile cu prietenii apropiaţi, colegi şi familie „Weekend Adevărul“ propune un portret  compus din carne, oase, emoţii şi nervi al scriitorului, fără să fie suit pe un piedestal. Exact aşa cum se autocracateriza chiar el, într-o scrisoare trimisă din exil, în 1973: „Pe de-o parte, mă văd un om ca toţi ceilalţi, timid, firav, sensibil, suspicios, plin de meschinării. Pe de alta, toate aceste disperărări sunt chinuri a «ceva» ce zace încă neexplicat, nedesfăşurat în mine: o cunoaştere uriaşă şi o putere asemenea, care nu sunt ale mele“.

„Mă leagă de Mircea Eliade toată existenţa mea…“

Ioan Petru Culianu s-a născut într-o familie erudită. Mama sa, Elena, fiica renumitului chimist Petru Bogdan, director al Fundaţiei Regale „Ferdinand I“ şi membru al Academiei Române, era profesor de chimie la Universitatea „A. I. Cuza“ din Iaşi. Tatăl, Sergiu-Andrei, „un om integru, cu un acut simţ al ironiei şi al absurdului“, după cum îl descrie Tereza, sora mai mare a lui Culianu, făcuse studii de matematică şi de fizică la Paris, însă preferase totuşi să-şi ia licenţa în drept. Din 1948, tatăl renunţă însă să mai practice avocatura sub regimul impus de comunişti. „Ştiu ce este dreptul, nu ştiu ce este dreptul comunist“, obişnuia el să spună. Pe 5 ianuarie 1950, în casa părintească din Iaşi de la numărul 13, Elena şi Sergiu Culianu aveau norocul naşterii celui de-al doilea copil – Ioan Petru.

Copilăria şi-a petrecut-o printre cărţi, fără să înţeleagă prea multe din vremurile în care încă mai persista marasmul epocii staliniste. Era deopotrivă încântat de grădina plină de copaci şi flori – cu doi nuci mari, un jugastru uriaş, tufe de liliac, iasomie şi soc –  din care avea să rupă crengi şi petale pentru ierbarele de la şcoală. În jurnalul său, scria despre casa maternă ca fiind „acea geografie a certitudinii“, care, împreună cu pădurile din jurul mănăstirii Văratec, unde-şi petrecea vacanţele, alcătuiau „tărâmul mitologiilor mele personale“. După moartea prematură a tatălui său, răspus de boală, este crescut de mama sa, mătuşa şi de dădaca „Manea“, o călugăriţă plecată de la mănăstire. Nené, aşa cum era alintat, era răsfăţatul femeilor din familie.

„Zidul casei Usher“ de pe strada Sf. Atanasie
Are, încă din primii ani de şcoală, mici performanţe şcolare: câteva premii la concursurile literare şi de fizică – da, studiul pentru ştiinţele reale îl pasionau –, învaţă bine franceza de mic, engleza şi germana, iar când mai renunţă la micile obsesii pentru tot felul de colecţii – mostre de roci, pene, timbre, insigne –, începe să-i placă orele de pian cu bătrânul domn Iakovlev. Face puţine ore, dar tot mai fluieră prin casă, din când în când, partiturile diferitelor instrumente. Avea ureche.

De la 12 ani, Nené pune pixul pe foaie. Scrie povestiri, începe chiar romane, apoi „lucrări“ de astronomie, toate compilate din cărţi vechi, iar pe unele pagini obişnuia să mai facă un tabel, câte-un desen sau constelaţie. În scurt timp, pe la 15 ani, încearcă traduceri din Charles Baudelaire şi din E. T. A. Hoffman şi poeme din Edgar Allan Poe. „Mi-amintesc că propriile lui povestiri au primit repede un semn poetic. Pentru că exista o fisură persistentă în zidul casei în care locuiam, de pe strada Sfântul Atanasie – terenul fiind într-o uşoară pantă, o parte a clădirii era înălţată de un zid – l-am proclamat, de prin 1963, «zidul casei Usher»“ (n.r. – referire la povestirea scrisă de Edgar Allan Poe „Prăbuşirea casei Usher“), îşi aminteşte sora sa, Tess, amuzată.

Trauma suferită la 17 ani
Prima parte a adolescenţei lui Culianu se încheie trumfal. Termină ca şef de promoţie în iunie 1967 secţia reală a liceului, iar în iulie susţine examenul de admitere la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti. Era prima lui evadare şi nu era deloc uşoară. Într-un fragment publicat postum, în „Păcatul împotriva spiritului“, I.P. Culianu vorbeşte despre „trauma“ cauzată de mutarea în Capitală.  „Nu-mi pot explica rezistenţa şi chiar indiferenţa cu care m-am descurcat rapid, înfruntând medii străine şi învăţând limbi grele (…), decât prin trauma cauzată la 17 ani de mutarea de la Iaşi la Bucureşti. Experienţa asta a fost mai cruntă decât oricare – deşi, evident, n-am schimbat limba şi am avut la Bucureşti relativ mulţi şi buni prieteni (…). După aceea, a fost uşor să trec de la Roma la Milano, de la Milano la Paris, de la Paris la Amsterdam şi de la Amsterdam la Boston“, scria Culianu.

Mircea Eliade mi-a spus că în zece ani am să fiu cel mai bun istoric al religiilor dintre contemporani, şi nu glumea, îi cunoştea pe toţi.

I.P. Culianu,

scrisoare către Hillary
Weisner, 14 octombrie 1986

Trece printr-o perioadă dură de schimbări, o „criză de identitate“, aşa cum îi mărturisea lui Andrei Oişteanu, istoric al religiilor, într-un interviu. Depăşeşte aceste momente atunci când deschide tot mai multe cărţi semnate de Mircea Eliade şi se hotărăşte să studieze istoria religiilor, cu toate că era un domeniu periculos de studiat în acele vremuri.

„Mă leagă de Mircea Eliade, aş zice, toată existenţa mea, pentru că am încercat să devin istoric al religiilor începând din momentul în care, în primul an de facultate, într-o criză de identitate pe care mulţi o au, am pus mâna pe cărţile lui… Visul a devenit realitate în măsura în care am avut ocazia de a-i fi aproape, de a studia cu el în Statele Unite şi m-am bucurat în nenumărate rânduri de atenţia sa binevoitoare – începând de la sugestii pentru primele mele articole, până la prefaţa ultimelor cărţi care mi-au apărut“, îi mărturisea Culianu lui Oişteanu.

Lucrare de licenţă vândută pe 6.000 de lei
 Plecarea definitivă a lui I. P. Culianu din România a fost însă cu cântec. Deşi bursa pe care o primea îi asigura drumul, studiile, dar şi câteva mese pentru câteva săptămâni, ca să poată să plece în Occident, Culianu avea nevoie de bani. Şi cum să economisteşti în comunism? Şerban Angelescu îşi aminteşte că într-o zi, prietenul lor, Radu Popa, a fost sunat de profesorul lor, Ion Coja. Îi povestea despre o studentă care ar fi trebuit să-şi predea lucrara de licenţă, dar n-a putu să scrie nimic. „Tatăl ei e doar şofer la Comitetul Central, dar locuieşte într-o vilă frumoasă. Eu nu pot s-o ajut pentru că este prea periculos, dar poate te interesează pe tine. A, şi ajutorul ăsta înseamnă o grămadă de bani“, îşi aminteşte etnologul. Oho, şi probleme erau: lucrarea de licenţă, timpul scurt – trei-patru zile – şi profesorul – un faimos critic literar specializat în opera lui Liviu Rebreanu. Dar împreună cu Angelescu şi cu Nené Culianu, Radu Popa a pus repede planul la bătaie. Culianu îşi amintise că avea deja o lucrare despre Rebreanu, aşa că s-au întâlnit cu fata căreia trebuia să-i dea lucrarea. Ea nu pricepea nimic. „Uite, când te întreabă despre asta, mormăie ceva de genul «Sunt atât de emoţionată, domnule profesor, că mă aflu în faţa dumneavoastră, încât nu pot să formulez lucrurile mai bine decât am făcut-o în scris.»“, i-a găsit imediat Radu Popa o găselniţă. Soluţia a fost bună. „Este excelentă“, i-a spus profesorul la susţinere, care i-a dat nota nouă din zece. Pentru „truda“  lor, cei trei colegi au primit o servietă cu şase mii de lei. Şase mii! Culianu mai avea puţin timp la dispoziţie să-şi cumpere nişte haine de drum înainte de plecare. „Eşti sigur că vrei să-i dai două mii de lei lui Nené? A spus că vrea doar cinci sute…“, îşi aminteşte Şerban că glumea cu Radu.
Ca o ironie, cu o zi înainte de plecare, un prieten care se luptase pentru el, reuşise, după cum este menţionat în cartea lui Ted Anton „Eros magie şi asasinarea profesorului Culianu“,  să-i obţină o slujbă foarte bună la „Secolul 20“, una dintre cele mai importante publicaţii culturale de la acea vreme. Dar era prea târziu. 

Rethoricus Ethicus, Chubby şi Fratele Elis
Zis şi făcut. Culianu începe studiul intens, iar după un an, hotărăşte să se transfere de la Facultatea de Română la cea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale – secţia italiană, unde se ocupă şi de studiul religiei Renaşterii, subiect care-l preocupase şi pe Eliade când era student.

Dintre studenţi, îşi face un grup de prieteni apropiaţi, „grupul celor şapte“. Dintre care Şerban Anghelescu, Dorin Liviu Zaharia, pe care-l numea „acel tragic cântăreţ de muzică rock“, Dumitru Radu Popa, şi Silviu Angelescu. Pentru ei lumea era un „joc gnostic“, aşa cum spunea Culianu, condus însă de profesori incompetenţi aserviţi partidului. Aşa că se amuzau cum puteau. Din amintirile colegilor, la cererea lui Culianu, şi-au luat toţi pseudonime: Radu cel critic a devenit Rethoricus Ethicus, iar Dorin Zaharia –Chubby, de la Chubby Checker (n.r. – renumit cântăreţ american). Culianu şi-a onorat arborele genealogic cu origini greceşti, astfel că a devenit Fratele Elis, de la Helada.

Arestat şi anchetat
Culianu avea comportamentul unui om imprevizibil. Pe de-o parte, se hlizea cu colegii pe seama profesorilor, alteori se retrăgea câte trei-patru zile, în care se hrănea doar cu lapte şi miere, ca parte a unui regim ascetic hindus, şi scria la ceea ce avea să devină teza sa de licenţă de trei sute de pagini –teaser-ul pentru viitoarea sa carte „Eros şi magie în Renaştere“.

Regimul se înăsprea, sărind de la „primăvara din Bucureşti“ la nefastele „teze din iulie“ din 1971, iar cariera lui Culianu aflată la început se prăbuşea. Este reţinut şi anchetat – împreună cu alţi colegi – pentru că participase la o defilare paşnică de la Universitate la Grozăveşti, citind colinde şi purtând lumânări aprinse. Două manifestări acute de misticism care trebuiau pedepsite. Aşa încât Culianu îşi vede textele pe hârtie din ce în ce mai greu.

„Eu nu am fost băiat bun“
Într-un interviu acordat scriitoarei Gabriela Adameşteanu în 1991, Culianu îşi reaminteşte acea perioadă ca fiind un punct de cotitură în viaţa sa: „Din 1970 nici măcar revistele nu mă mai publicau. Pentru că eu spusesem foarte hotărât «nu» securistului care îmi ceruse servicii. Eu nu am fost băiat bun. Şi cum n-am fost băiat bun, am avut semne imediat… Atunci a fost un semnal foarte clar că nu mai am ce căuta în România“.

Îi sunt refuzate ani la rând vizele de ieşire, în ciuda faptului că era mereu primul candidat selecţionat pentru studii în Italia. De fiecare dată i se răspundea cererii sale cu „niciun răspuns şi nu s-a întâmplat nimic“. Până pe 4 iulie 1972, când reuşeşte să plece definitiv din ţară, cu o bursă oferită de Universitatea din Perugia. Este considerat „transfug“, i se intentează un proces politic şi este condamnat, în contumacie, la şase ani de închisoare. Avea 22 de ani.

Visul italian şi tentativa de sinucidere

Primii doi ani din Italia îi sunt extrem de grei. Culianu locuieşte pe la prieteni şi se descurcă cu bani prea puţini. Într-o fotografie din 1973, apare figura unui om hăituit, purtând ochelari, îmbrăcat într-un costum ieftin la două rânduri, prea larg pentru trupul său slăbit. Culianu cere azil politic în Italia, după ce încearcă – dar renunţă după trei săptămâni  – să se călugărească la o mănăstire din Appia. E obligat să petreacă cinci luni în lagărele de refugiaţi de la Trieste şi Latina. „A fost perioada cea mai dificilă din existenţa lui, o «Nekyia» (n.r. –o călătorie în infern)“, spune sora lui I.P. Culianu. Într-o zi, sleit de puteri, simţind că-şi pierde până şi ambiţia, încearcă să se sinucidă. În cartea lui Ted Anton, Mircea Marghescu povestea că îşi făcusee tăieturi pe ambele antebraţe. „A fost cumplit. Mi-a arătat cicatricele. Îşi tăiase încheieturile şi interiorul antebraţelor până la cot cu tăieturi adânci, prelungi. O făcuse temeinic, aşa cum îi sta în obicei“, povestea scriitorul. A scăpat ca printr-o minune, pentru că adormind, sângele se închegase pe rană şi oprise hemoragia.

Îşi revine repede. În martie 1973, e din nou la Perugia, trece de examanul final la „Corsi di Alta Cultura“ cu rarisimul punctaj 30/30 şi obţine premiul „Antonio Lupatelli“. Este perioada când are o corespondenţă bună cu Mircea Eliade, de la care primeşte răspunsuri prompte, încurajatoare, binevoitoare. O traiectorie pe repede-înainte printre anii italieni următori descriu o perioadă profesională bogată: la Milano, unde primeşte o bursă de studii şi apoi intră în departamentul de Ştiinţe Religioase al Universităţii, îşi adânceşte studiile filologice, face studii teologice, învaţă greaca, lucrează în istoria religiilor, sub îndrumarea profesorului Ugo Bianchi. În puţinul timp rămas, îi scrie lui Eliade.

Seniorul, fericit că nu va rămâne singur
Cei doi se întâlnesc „în carne şi oase“, prima dată în 1974, la Paris. „Iată-te aşadar!“, îşi amintea Culianu de cum l-a întâmpinat „profesorul“, potrivit mărturiilor lăsate în jurnalul său. După mai multe plimbări şi discuţii lungi pe cheiurile Senei, Eliade îi scrie pe un exemplar din „Tratat de istorie al religiilor“, pe care i-l dăruieşte: „Omagiul seniorului, fericit că nu va rămâne singur“.

Se hotărăşte să scrie o carte despre Mircea Eliade, iar documentarea îi va releva un trecut zbuciumat al profesorului pe care nu-l cunoştea. Acest lucru a coincis şi cu numeroasele articole care apăruseră în presa italiană despre insinuările calomnioase la trecutul „de legionar“ al lui Eliade. Răspunsurile din partea mentorului său erau însă evazive sau nu veneau niciodată.

Nu-mi pot explica rezistenţa şi chiar indiferenţa cu care m-am descurcat rapid, înfruntând medii străine şi învăţând limbi grele (…), decât prin trauma cauzată la 17 ani de mutarea de la Iaşi la Bucureşti. Experienţa asta a fost mai cruntă decât oricare – deşi, evident, n-am schimbat limba şi am avut la Bucureşti relativ mulţi şi buni prieteni.
Ioan Petru Culianu
în „Păcatul împotriva spiritului“

„Culianu a scris mult pe această temă, apărându-l pe Eliade până la sfârşit, în limitele impuse de onestitatea fundamentală care-l caracteriza şi acuzând ceea ce era de acuzat. Facând acestea, a nemulţumit multă lume: a suportat presiuni din partea diferitelor cercuri ale exilului românesc din Germania, Paris şi Spania, a întristat-o pe Christinel Eliade (n.r. – soţia lui Mircea Eliade), a stârnit, din nefericire, şi nerăbdarea unor prieteni sinceri din lumea savantă care se bazau pe el pentru ca «această istorie cu Eliade» să fie în sfârşit clarificată. Dar, mai ales, a stârnit agitaţie în cercurile româneşti de dreapta din Statele Unite, aflate în relaţii oculte cu persoane din ţară şi din Italia. Opinia lui a suferit modificări în timp“, explică „Tess“.

„Nu pot să revin în România decât victorios!“

Odată cu susţinerea tezei, uşile Ocidentului şi, mai târziu, mult-visatele uşi de la Divinity School îi sunt deschise. I se propune să plece în India, dar alege Olanda, la Groningen, din diferite motive – pentru el, „grota din Himalaya“ a lui Elade şi-a pierdut deja din eficienţa simbolică. Predă şi un curs de istorie a religiilor – deşi speranţa de a avea o catedră pe această disciplină în Olanda nu i se împlineşte – îi apar studii şi articole în diferite publicaţii, în primul rând în revistele de istorie a religiilor, iar în 1978 apare prima lui carte, monografia Mircea Eliade. Un an mai târziu se căsătoreşte întâia oară, cu Carmen Georgescu, cu care va avea, timp de cinci ani din şapte, o căsătorie „aproape fericită“, după însemnele surorii sale.

„Erudiţia excepţională a lui Culianu“
Ritmul acesta alert în care îşi desfăşoară actvitatea profesională – rapiditatea cu care începe să-i apară cărţile şi lucrările şi ecourile lor – cu precădere în Italia -, se întinde şi peste ocean. Într-o scrisoare din 1987 a profesorului J.M. Kitagawa adresată decanului F.I. Gamwell de la Divinity School din Chicago, istoricul american vorbeşte despre viitorul promiţător al lui Culianu: „Înclin să fiu de acord cu Eliade că I.P. Culianu este unul dintre cei mai promiţători tineri discipoli din domeniul istoriei religiilor. (…) Îmi amintesc bine primii zece ani ai lui Eliade la Chicago. Oamenii îşi doreau ca el să devină fie un istoric al religiilor, fie un romancier. Că a devenit ambele şi chiar mai mult (filosof, eseist, prozator) nu a fost uşor de înţeles. Am impresia că I.P. Culianu urmează acelaşi tipar şi va fi doar o noţiune de timp până când mediile academice îi vor recunoaşte valoarea. Cei care i-au citit cărţile «Gnosticism şi gândire modernă», «Psihanodia», «Experienţe ale extazului» şi «Eros şi magie în Renaştere.1484» vor observa erudiţia excepţională a lui Culianu“.

Până la moartea sa, I.P. Culianu a predat cursuri la Divinity School în calitate de Visiting Proffesor. Abia în luna iulie 1991 urma să primească cetăţenia, condiţie necesară pentru oficializarea poziţiei sale definitive la catedra de Istoria Religiilor.

Telefonul greşit deSf. Constantin şi Elena
În perioada de când se stabileşte definitiv la Chicago o cunoaşte pe Hillary Weisner, devenită logodnica sa, cu care călătoreşte mult – în Egipt, Israel, Italia, Franţa, Elveţia. Una dintre următoarele plecări avea să fie în România, în care nu mai fusese de 19 ani şi, în care, „nu pot să revin decât victorios“, aşa cum îi spunea adesea surorii sale, Tess.

Vestea morţii lui Ioan Petru Culianu a fost sfâşietoare pentru mama lui, care a trăit 97 de ani. Pe 21 mai, ea a primit telefonul greşit. Se aştepta, fireşte, la urări călduroase pentru că purta numele sfintei Elena, sărbătorită în ziua aceea. De atunci, însă, pentru familie, ziua asta de sărbătoare a fost una mai degrabă nenorocită.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“ – http://adevarul.ro

Citiți și...

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Stiri Extreme

Stiri Extreme: Capitalism, Ceausescu, Conspiratii, Design, Diverse, Eminescu, Istorie, Masonerie, Pamflet, Politica, Sanatate, Simboluri si Spiritualitate. Contact: office@stiri-extreme.ro

Răspunde

Adresa de email nu va fi făcută publică şi nici nu va fi folosită în interes comercial fără acordul utilizatorului ei. Ea este necesară din motive de securitate şi siguranţă

Poţi folosi următoarele etichete HTML : <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

*

Citește mai multe:
Ucraina: Separatiștii au încălcat acordul și au atacat Mariupolul (VIDEO)

(VIDEO) Ucraina: Separatiștii au încălcat acordul și au atacat MariupolulExplozii puternice erau auzite sâmbătă seara la est de Mariupol, un...

SE PUNE LA CALE O NOUA TENTATIVA DE LOVITURA DE STAT – Comisia juridica din Senat a decis ca legea gratierii se va aplica si faptelor de coruptie. Luarea de mita, darea de mita si traficul de influenta nu vor fi exceptate de la gratiere. La scurt timp dupa votul din Senat, lideri ai USR au indemnat oamenii sa iasa in strada. Iohannis le tine isonul: „Sunt neplacut surprins”. Se asteapta reactii de la DNA, PICCJ si CSM, desi modul de legiferare nu este de competenta acestor institutii

  Este foarte posibil ca in zilele care urmeaza sa asistam la o noua tentativa de lovitura de stat, prin...

200 de asezari, 34 de cetati si peste 30 de tezaure dacice in “Tinutul Secuiesc”…

În aşa-zisa secuime, în judeţele Harghita şi Covasna, au fost descoperite peste 200 de aşezări, 34 de cetăţi şi peste...

Pentagonul pregateste invazia asupra Rusiei ?

    Toate investitiile Pentagonului se rezuma la arme de atac, menite sa execute invazii asupra altor state. De exemplu,...

Istoria se repeta: de la Petrica “fat frumos” la “Johannis cel luminos” !

  Nu sunt naiv, iar trendul nu ma schimba!... De Luca Denes Constat în ultima vreme un fenomen ciudat. Experiențele trăite în...

Închide