Realităţi care pot distruge România

Distribuie!

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

loading...

Email General Br. (r) Dr. Gheorghe Văduva, Membru A.O.Ş.R.

Situaţia geopolitică şi geostrategică din proximitatea frontierelor României este complexă, complicată şi incertă. Nici situaţia internă nu este strălucită. Noi, românii, suntem dezbinaţi, umiliţi, deposedaţi de avuţia naţională, minţiţi, manipulaţi, alungaţi din ţară! Acesta este cel mai mare pericol, generat şi întreţinut conştient sau inconştient, dar direct, permanent şi nonşalant de clasa politică românească, de conducerea României.


Când inamicul numărul unu se află chiar în inima ta şi tu nu eşti capabil să faci nimic pentru a-l opri, drama este uriaşă, iar mizeria infinită!

Cea mai groaznică dintre realităţile existente în România este realitatea politică. După înlăturarea prin forță a regimului comunist  (fără ca românii să fie întrebați, (deci printr-o lovitură de stat),( se deduce ca “Ciuma Rosie” nu sunt comunisti ci ANTICOMUNISTI ) ,mult-așteptata libertate s-a transformat într-un coșmar național și, în același timp, într-un hău politic al luptei pentru putere între partide politice (antiromanesti), cu tot ceea ce se află în ele, înapoia lor, în siajul lor, în susținerea lor. Competiția s-a transformat ab initio în vrajbă, vrajba a intrat în stradă, în oameni, în modul de viață. Finanțele românești au fost prăduite și distruse în primii ani de după 1990, economia destructurată, mii de întreprinderi rentabile, unele dintre ele cu tehnologie de ultimă oră, cumpărată din Vest, pe bani grei (spre exemplu, combinatele de industrializare a lemnului), au fost rase de pe fața pământului de parcă ar fi fost ciumate, în locul lor declanșându-se exploatarea sălbatică, de tip medieval, a resurselor, îndeosebi a celor vitale, de către oricine altcineva, în afară de români.


Singurul produs finit și de cea mai înaltă calitate pe care România îl mai dă astăzi „la cheie”, gratis, cuceritorilor lumii sunt creierele

Așa s-a ajuns ca o firmă austriacă să taie cu acte în regulă codrii seculari ai României (este vorba de sute de milioane de tone de lemn brut pe an). Industria petroliferă – cea mai veche și printre primele trei ca performanță din lume -, industria constructoare de mașini, industria siderurgică, industria auriferă, industria minieră, industria ușoară, industria producătoare de unelte agricole, industria de apărare, tot, tot, absolut tot au fost desființate cu o furie care, pe mine, m-a îngrozit. Economia românească nu a fost transferată corporațiilor – ceea ce, dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost totuși ceva -, ci pur și simplu distrusă sau acaparată, în cadrul unui război economic în care noi, românii, n-am mișcat un deget. Am asistat doar, ca tâmpiții, la acest spectacol groaznic în care ni s-au distrus (de către mahării noștri politici, în primul rând, hoți și criminali economici notorii, în cârdășie, sau nu, cu corporațiile) tot ce a trudit poporul român prin secole. Singurul produs finit și de cea mai înaltă calitate pe care România îl mai dă astăzi la cheie, gratis, marilor capitale ale cuceritorilor lumii sunt creierele. Realitatea economică – suportul oricărei alte realități dintr-o țară – nu mai aparține României, ci corporațiilor sau oricui altcuiva în afară de români.

Capitalul românesc este unul marginal, netolerat, nebăgat în seamă și, pentru viziunea strategică a proiectului de țară, neimportant. Realitatea militară este în ton cu celelalte realități românești. Serviciul militar obligatoriu, serviciu care, în România, făcea parte din sistemul educației naționale, a fost desființat (fără să se pună nimic în loc) și, chiar dacă profesioniștii noștri militari, cu dotările precare pe care le au, sunt printre cei mai buni din lume (așa cum o dovedește comportamentul lor de excepție din teatrele de operații), acest lucru nu este de-ajuns. România, țară care se află pe falia strategică Marea Neagră-Marea Baltică, falie reactivată în actuala criză declanșată după summit-ul de la Vilnius din noiembruie 2013, trebuie să aibă o capacitate de apărare proprie remarcabilă, iar realitatea militară românească a acestor vremuri este un efect al distrugerii capacității de apărare românești tocmai de cei care conduc România și care nu înțeleg că țara noastră nu se află la adăpost de nimic, din punct de vedere militar, ci, dimpotrivă, în bătaia rachetelor de croazieră, a rachetelor nucleare strategice, a tunurilor și mitralierelor tuturor. Situaţia geopolitică şi geostrategică din proximitatea frontierelor României este complexă, complicată şi incertă. Nici situaţia internă nu este strălucită. Noi, românii, suntem dezbinaţi, umiliţi, deposedaţi de avuţia naţională, minţiţi, manipulaţi, alungaţi din ţară! Acesta este cel mai mare pericol, generat şi întreţinut conştient sau inconştient, dar direct, permanent şi nonşalant de clasa politică românească, de conducerea României.

Ţara pare lipsită de orice ideal, majoritatea românilor nu sunt siguri de nimic, nici măcar de propria lor viață și cu atât mai puțin de ziua de mâine

Realitatea socială se vede în ochii oamenilor de pe stradă, în statisticile poliției, ale primăriilor, ale administrației. Rețele infracționale ce zguduie lumea, migrația masivă românească în căutarea unui loc de muncă, disperarea, nesiguranța, tribunalele pline, satele prăpădite, pământul nemuncit sau făcut cadou la alții, anomia socială, uriașul consum de medicamente, idealurile risipite… sunt repere ale destructurării României, ale umilirii poporului român …

Realitatea de azi: țara pare lipsită de orice ideal, majoritatea românilor nu sunt siguri de nimic, nici măcar de propria lor viață și cu atât mai puțin de ziua de mâine, cvasitotalitatea lor sunt datori pe viață la bănci, fără a avea certitudinea că vor scăpa vreodată de aceste datorii, chiar dacă așa se trăiește peste tot într-o societate de consum, valorile românești par a fi dispărut, sufletul nostru frumos, tolerant și sensibil este pângărit de iarba rea a pământului înnegrit de interesele antiromânești, interese care par, azi, să predomine în țara pâinii.

Ştim cine suntem, știm să răbdăm și să tăcem, dar țara noastră este, în sufletul nostru umilit și mânjit cu noroi, singurul nostru colț de Rai, pământ din pământul lui Dumnezeu

Cineva se întreabă dacă mai ştim cine suntem, ce vrem şi încotro ne îndreptăm. Da, mai știm. Ființăm frumos și dramatic în propria noastră ființă, oriunde ne-am afla, îndurăm, suferim, într-o Românie percepută în Europa (și chiar de către unii dintre cei care ne conduc, spre rușinea și nemernicia lor), ca inferioară, marginală, cu o civilizație îndoielnică, dar știm cine suntem, știm să răbdăm și să tăcem, așa cum au făcut-o, de mii de ani, strămoșii noștri, dar țara noastră este, în sufletul nostru umilit și mânjit cu noroi, singurul nostru colț de rai, pământ din pământul lui Dumnezeu, așa cum spune o vorbă pe care o veți auzi prin toate bisericile românești din România și în fiecare inimă românească.

Decizia nu este niciodată militară, ci totdeauna politică

Mulţi dintre purtătorii de uniforme s-au implicat masiv în politică. Este vorba de militari, polițiști, jandarmi, S.R.I.-ști etc. din rezervă și din retragere. Cei activi nu au voie să facă politică de partid, potrivit legii. Ca și în alte armate, de altfel. Dar nu în toate. Spre exemplu, în armata germană, dar nu numai în această armată, mai sunt și altele, politica se oprește la porțile cazărmii. În rest, militarii pot face parte din partide politice, pot fi aleși în Parlament, pot candida pentru funcții de primari și pentru alte funcții eligibile, ca oricare cetățean etc. În cazul în care un militar este ales într-o funcție publică, pe timpul mandatului, acesta nu mai face parte din armată, dar, după încheierea mandatului se întoarce în unitatea din care face parte, păstrându-și gradul, funcția, vechimea și postul respectiv. Pentru că militarii nu induc în partidele politice mizerie și coflitualitate, ci respect și patriortism. Este vorba de drepturile cetățeanului, dar armata, în esența ei, într-o țară democratică, nu participă la decizia politică, decât în calitate de expert militar.

Decizia nu este niciodată militară, ci totdeauna politică. Faptul că unii dintre foștii militari alcătuiesc partide politice este în ordine. Este dreptul lor și chiar datoria lor, în condițiile în care văd că, din cauza unor politicieni corupți, iresponsabili etc., conducerea politică a țării este defectuoasă. Eu, personal, nu am însă nici încredere, nici considerație pentru partidele politice, în general pentru politica partizană. Eu cred într-o politică națională matură, care să exprime, așa cum de altfel îi este și numele, interesul național vital, nu interesele diferitelor grupări, unele – așa cum se observă azi (și nu numai azi) în România – de-a dreptul antiromânești. Așa cum bine se știe, cam în toată lumea, cota de încredere a partidelor politice a scăzut foarte mult. Se vede după prezența la vot. Cred că soluția ar fi trecerea la o democrație directă. Dar, pentru aceasta, poporul trebuie să fie responsabil, angajat masiv la treburile țării și foarte bine educat. Nu poate exista democrație directă, acolo unde există incultură și dezinteres.

Militarii români sunt patrioți. Este rațiunea lor de a fi

De-a lungul timpurilor, în România, partidele alcătuite de militari – chiar și după Marele Nostru Război Sacru din 1916-1919 – n-au avut nici mare aderență la public, nici succes. Toți militarii români sunt însă patrioți. Este rațiunea lor de a fi. Fără ei, fără eroismul și prețul lor de sânge, România de azi n-ar exista, iar hoții și șacalii contemporani cu noi n-ar avea din ce se înfrupta. Pe cei trei generali care fac parte din conducerea partidului nou înființat, Partidul Neamul Românesc, îi cunosc de ani de zile. Sunt prietenii mei. Cu generalul (r) Mircea Chelaru am fost coleg în Academia Militară, ulterior el a fost șef al Statului Major General, cum se numea atunci Statul Major al Apărării, un mare patriot, un militar desăvârșit, un om de onoare și un camarad de excepție, generalul (r) Constantin Onișor a fost, ani de zile, unul dintre cei mai buni profesori de strategie de la Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, un cercetător meticulos și foarte competent, un om de o franchețe și o eleganță specială, iar generalul Nicolae Rotaru îmi este camarad de jurnalism, de breaslă scriitoricească și de combatere a josniciei acestor vremuri.

Aici, la răscruce de vânturi și de colosale imperii, conceptul suveranităţii este vital pentru România

Lumea nu știe cine sunt cu adevărat acești oameni. Știe doar ce au scris unii sau alții despre ei. Sper că poporul român va avea înțelepciunea, capacitatea și disponibilitățile necesare pentru a înțelege intenția acestor oameni, deși eu mă îndoiesc de toate partidele politice de până acum din România, care n-au făcut altceva decât să se războiască între ele pentru ciolan, pe trupul grav rănit al României. În concluzie, cred că foștii militari, huliți îndeosebi de cei care nu sunt ca ei, ar trebui să se implice efectiv și în apărarea politică – desigur, nu doar în context național, ci și european și euroatlantic – a României, chiar dacă nu au abilitățile și șiretenia politicienilor dâmbovițeni autentici. Faptul că facem parte din N.A.T.O. și din Uniunea Europeană este cu totul deosebit. Dar acest lucru nu scutește conducerea României de elaborarea și materializarea unui concept național puternic și sustenabil de apărare națională și de securitate, viabil și temeinic fundamentat, în context actual. Atâta vreme cât există state pe planeta Pământ, ele sunt suverane, iar suveranitatea nu înseamnă dictatură a conducerii statului respectiv, ci management înțelept, concept viabil de securitate și apărare națională, demnitate și responsabilitate pentru identitatea și soarta țării. Iar aici, la răscruce de vânturi și de colosale imperii, foste, actuale și, probabil, viitoare, azi, ca totdeauna, acest concept este vital pentru România.

Armata Română este o instituție apolitică. Militarii adevărați își fac datoria cu prisosință, își pun viața în pericol.

În 1991, am efectuat, la invitația U.S.I.A., o agenție americană din acea vreme, o vizită de o lună în Statele Unite ale Americii, de la Atlantic la Pacific și înapoi, la Atlantic, la principalele publicații americane, în unele dintre bazele militare și în câteva instituții de învățământ militar. Într-o discuție pe care am avut-o cu un amiral, fost pilot în timpul războiului din Vietnam pe portavionul Enterprise, acesta mi-a relatat amănunțit un paradox al consecințelor acestui război, care spune foarte mult în legătură chiar cu această temă. După ce s-a întors din Vietnam, armata americană a fost acuzată, de către o mare parte dintre americani, pentru acest război și pentru ce s-a întâmplat acolo, când, se știe, militarii americani s-au comportat acolo eroic și nu au făcut altceva decât să execute o decizie politică. Pentru ca, pe viitor, să nu se mai poată întâmpla așa ceva, în Statele Unite a fost elaborată o lege care delimita clar atribuțiile, competențele și responsabilitățile decidentului politic și pe cele ale armatei. Peste acea linie, în America, nu mai trece, de atunci, nimeni. Și la noi există, implicit o astfel de delimitare, dar de bun simț. Dar politicul a vrut să știe, să controleze și să facă ce vrea el, și nu totdeauna doar ce este necesar. Și atunci, așa cum bine ați spus, în virtutea puterii lui absolute și lipsei oricăror sancțiuni pentru deciziile arbitrare sau greșite pe care le ia, în afară de votul cetățenilor, factorul politic s-a amestecat cam în toate.

Aproape toate guvernele de după 1990 au neglijat, vulnerabilizat și chiar denigrat armata în fața națiunii

Desigur, politicienii nu comandă unitățile luptătoare, dar populează o mulțime de alte structuri și compartimente din instituțiile de forță ale statului și, prin deciziile pe care le iau sau nu (ne referim la înțelegerea sau neînțelegerea conceptelor, a pericolelor, amenințărilor și vulnerabilităților la acestea, ce țin de domeniul apărării, la alocarea resurselor, la modul cum se pun în aplicare programele de înzestrare, cum se fac achizițiile și mai ales cum sunt tratați militarii etc.), influențează în rău această instituție. Reforma de până acum din Armata Română a vizat, din păcate, doar reducerea drastică a efectivelor, nu și dotarea armatei cu mijloacele necesare. Aproape toate guvernele de după 1990 nu au înțeles mai nimic (în afara unor generalități) privind rolul armatei în această epocă de bulversări și reașezări de concepte și paradigme geopolitice și geostrategice, au neglijat, vulnerabilizat și chiar denigrat armata în fața națiunii, sugerând că militarii (mai ales pensionarii) sunt, practic, niște impostori, niște întreținuți sau chiar niște privilegiați cu solde mari și pensii nesimțite, care afectează grav bugetul de asigurări sociale etc., deși toate cheltuielile militare, inclusiv plata pensiilor militare, se fac exclusiv din bugetul apărării și din fondurile acumulate pentru pensionari de-a lungul anilor (dacă o mai fi rămas ceva din ele).

Cu alte cuvinte, prin programele de guvernare, prin intervențiile televizate ale unora dintre politicieni, ale guvernanților și ale altor demnitari, s-au pus tunurile pe o armată căreia i s-au distrus resursele, baza de recrutare și selecționare, a fost aruncată la coș industria națională de apărare, ca și cum armata ar fi o cenușăreasă, o întreținută, o îmbuibată, un lux sau chiar o structură de prisos, de vreme ce ne apără N.A.T.O. Alianța Nord-Atlantică, cea mai puternică forță militară din lume, nu apără pe nimeni în mod special. N.A.T.O. nu este o instituție de binefacere națională și strategică, ci o alianță din care facem parte și noi. N.A.T.O. nu substituie apărarea națională – care rămâne prioritară pentru oricare stat suveran, chiar dacă este membru al Alianței -, ci doar o face posibilă, o ajută, o operaționalizează.

La declanșarea unei crize militare, peste 16.000 de vectori, cu zeci de încărcături nucleare, așteaptă să fie lansate

În concepția multora dintre politicienii noștri, exprimată nonșalant în spațiul public, nu ar trebui să ne mai permitem luxul de a întreține o armată și niște ofițeri cu solde mari, de vreme ce nu mai sunt războaie cotidiene. Iar faptul că unii militari merg în Afganistan, în Irak și în alte teatre de operații este afacerea lor – sunt plătiți pentru asta – și nu are nimic comun nici cu apărarea țării, nici cu interesul național. Ei nu înțeleg că apărarea țării, azi, deși este, în primul rând, o responsabilitate națională, nu se mai poate face doar prin dispunerea marilor unități și unităților în lucrări de apărare pe teritoriul național, ci, fără a se exclude apărarea armată directă a teritoriului, este absolut necesară participarea la gestionarea crizelor și conflictelor, la menținerea sub control a conflictualității militare, la rezolvarea cât mai rapidă a oricărei situații periculoase și stingerea din fașă a oricărui focar de război. Pentru că, din moment ce s-a declanșat o criză militară, peste 16.000 de vectori, cu zeci de încărcături nucleare, așteaptă să fie lansați.

Este necesar ca la nevoie, noi, toți, să fim pregătiți pentru a încerca măcar să ne păstrăm țara și să supraviețuim

Ei, acești politicieni nu văd (sau se fac că nu văd) că marile puteri ale planetei – inclusiv cele din vecinătatea noastră (Rusia și Turcia) – se înarmează, că arsenalele clasice, cele ale armelor inteligente din noile generații, cele nucleare și cele neconvenționale au atins cote înspăimântătoare, că, oricând, pe falia strategică Marea Neagră-Marea Baltică se poate declanșa un război devastator între Rusia și N.A.T.O. Iar pentru a nu se întâmpla acest lucru (deși va fi foarte greu de garantat), este necesar ca noi, toți, să fim pregătiți pentru a încerca măcar să ne păstrăm țara și să supraviețuim. Iar, pentru aceasta, trebuie să avem o armată foarte puternică, bine dotată și foarte bine instruită. Cei mai mulți dintre politicienii români care comentează sub diferite forme problematica securității și pe cea a apărării (aceste două domenii nu sunt identice și nu trebuie confundate), dovedesc un simplism jenant în analiza și înțelegerea misiunilor armatei, a războiului și a contextului strategic. Situația este destul de asemănătoare cu cea din 1940, când Armata României a fost obligată să părăsească plângând, la ordinul decidentului politic, pozițiile de luptă și să cedeze teritorii ale țării, în urma ultimatumului sovietic și dictatului de la Viena, când, de fapt, trebuia să apere cu orice preț fiecare palmă din pământul sfânt al țării.

Analiza, cunoașterea și înțelegerea conceptului de apărare a țării în contextul geostrategic actual nu este o chestiune de bun simț, benevolă, la îndemâna oricui, ci o prioritate strategică de gradul zero, o chestiune de calificare foarte înaltă, cu care nu se poate juca nimeni. Ar trebui să se tragă, prin lege, clar și categoric o linie de demarcație între domeniul politic și domeniul militar, pe care să n-o încalce niciodată, nimeni. Ca în aviație: conducătorul de zbor nu este la manșă, ci în turn; la manșă este pilotul.

Nu inflația de generali din armată este problema numărul unu, ci acordarea cu nemiluita, oricui și oricum, a gradului de general

În prezent, apreciere meritelor militare prezintă serioase influenţe ale politicului. Nu inflația de generali din armată – pentru că Armata României este instituția cu puține funcții de general (comandanții de mari unități, șefii de direcții și de unele secții din instituțiile centrale, din statele majore ale categoriilor de forțe, din comandamente etc.) – este problema numărul unu, ci acordarea cu nemiluita, oricui și oricum, a gradului de general. Am spus-o atunci, o spun și acum, gradul de general nu este o alviță politică, la îndemâna președintelui României să recompenseze pe cine vrea el sau pe cine i se propune.

Gradul de general este un grad care aparține nivelului strategic și competenței strategice, care ar trebui să se acorde numai coloneilor în activitate, avansați pe funcții de general de brigadă, care îndeplinesc toate criteriile și promovează toate examenele necesare. Acest grad nu este o recompensă, ci o însărcinare, o povară pe care cel ce o primește trebuie să o și poată duce. Veteranului de război sau rezervistului nu trebuie să i se acorde acest grad, ca recompensă pentru ce a făcut el, pentru orgoliul sau mândria lui, pentru a-i spune camaradul său sau vecinul din bloc „domnule general”. Mai ales dacă nu a avut niciodată funcție de general. El nu are nevoie de așa ceva, ci de un alt fel de distincții, de însemne ale armatei și ale Republicii, de respect și de o pensie mai bună.

Generalii sunt, prin excelență, demnitari, persoane angajate la nivel strategic, cu responsabilități foarte mari. Din câte știu eu, în Armata Franței, spre exemplu, atunci când primești gradul de general, primești și pașaportul diplomatic, devii adică demnitar al statului francez și șef al tuturor militarilor din armata franceză, cu grade de la el în jos. Desigur, pentru situația de la noi, vina nu este a politicienilor, ci a sistemului patronat de ei, a decidenților militari de la diferite eșaloane, care au în competențe și dreptul de a propune sau de a aviza astfel de avansări. Nimeni nu este avansat la gradul de general fără avizele celor în drept.

Într-o armată puternică și de calitate, fiecare soldat poartă în raniță bastonul de de mareșal, dar la el nu ajung decât cei capabili să urce Everestul carierei

Vina inflației de grade de general le aparține lor, acestor decidenți – de la cei care propun, până la șeful Statului Major al Apărării, ministrului apărării și, evident, Președintelui Republicii -, în primul și în primul rând. Iar efectele sunt dezastruoase: diminuarea autorității și valorii funcției de general, umilirea acestui grad, banalizarea lui, luarea lui în derâdere. Chiar dacă, într-o armată puternică și de calitate, fiecare soldat poartă în raniță bastonul de general și chiar pe cel de mareșal, la el nu ajung decât cei capabili să urce Everestul carierei, responsabilității și valorii strategice militare. Din câte știu eu, la ora actuală, ghidul carierei militare prevede măsuri c

orespunzătoare în acest sens, așa cum există și în alte armate moderne, dar simplismul și ignoranța și chiar reaua credință cu care se exprimă aceste lucruri în spațiul public fac mari deservicii onoarei, demnității și meritului militar.

Deși populația acestei țări are mare încredere în Armata României, dezbaterea din spațiul public a domeniului militar este destul de simplistă, fragmentară, fără conținut și amestecată cu brambureala politicianistă din țară. Nimeni nu cere ca armata să fie cap de afiș în dezbaterea publică și pe ecranele televizoarelor – ar fi un mare deserviciu pentru această instituție riguroasă, disciplinată, la locul ei și de înalt patriotism -, dar toată lumea ar trebui să știe și să înțeleagă că Armata României nu are nici cultura, nici filozofia și nici fizionomia forțelor armate ale marilor puteri care au cucerit lumea, ci pe cea a pământului românesc pe care-l apără, adesea cu prețul vieții ostașilor ei, de mii de ani. La noi, armata nu este detașamentul ofensiv de impunere, și prin forța armelor, în spațiul mondial sau regional a dominanței strategice, îndeosebi asupra resurselor și piețelor lumii, ci unicul instrument înalt calificat de apărare a țării, adică ultima piatră a rezistenței naționale (prima și cea mai puternică fiind cultura).

„Armata Română este într-o stare deplorabilă din toate punctele de vedere, considerând că nu-și poate îndeplini misiunea de apărare a patriei!”

Starea de fapt a Armatei Române este cea pe care a spus-o generalul (r) Constantin Degeratu, cel care a condus, într-o perioadă foarte grea, Statul Major al Apărării, un militar desăvârșit, un om de onoare, integru, inteligent și de mare valoare. „Armata Română este într-o stare deplorabilă din toate punctele de vedere, considerând că nu-și poate îndeplini misiunea de apărare a patriei!”. Însă, această afirmație ar trebui explicată. Ea nu pune la îndoială calitatea militarilor români, a statelor majore și a comandamentelor, ci efectele unui mod extrem de simplist prin care decidentul politic din această țară a decis și decide și acum soarta armatei. Redusă la 75.000 de militari, cu o rezervă încorporabilă aproape egală cu zero, dependentă aproape sută la sută de armament și tehnică militară de import, cu un buget precar, în comparație cu cerințele uriașe de înzestrare și de modernizare, cu un concept strategic național de nișă, dar cu falia strategică Marea Neagră – Marea Baltică în coastă, reactivată, cu o Rusie înarmată până în dinți, care a declarat că principalul său inamic este NATO și cu un NATO al nostru, din care facem și noi parte și la nivelul exigențelor căruia trebuie să fim din toate punctele de vedere, cu războiul din Siria la o bătaie de rachetă de croazieră de noi, cu o migrație musulmană masivă pe continentul european etc. etc., la care se adaugă inconștiența decidentului politic românesc cu privire la noua paradigmă geopolitică din zona noastră de provocare și de amenințare strategică, nu poți afirma că Armata României se află într-o altfel de stare decât cea în care se află efectiv. Într-o formă sau alta, ne-au spus-o chiar și aliații noștri. Și o spun și eu acum: n-ar trebui să uităm nicio clipă că Armata Română are misiunea de a apăra România. Și este datoria conducerii României și a României întregi să-i asigure toate condițiile pentru a-și putea îndeplini o astfel de misiune.

La ora actuală, noi, românii suntem dezbinați, umiliți, deposedați de avuția națională, mințiți, manipulați şi alungați din țară

Situația geopolitică și geostrategică din proximitatea frontierelor României este complexă, complicată și incertă. Nici situația internă nu este strălucită. Noi, românii – cel mai unitar, mai chinuit și mai înțelept popor din centrul geografic al Europei – suntem, la ora actuală, dezbinați, umiliți, deposedați de avuția națională, mințiți, manipulați, alungați din țară în căutarea unui precar loc de muncă. Acesta este cel mai mare pericol, generat și întreținut conștient sau inconștient, dar direct, permanent și nonșalant de clasa politică românească, de conducerea României. Conducerea României de după 1990 a fost și este coloana a cincea a oricărui inamic, indiferent ce obiective strategice ar urmări acesta în dumnezeiescul nostru spațiu românesc. Ea a produs mai mult rău României decât toate războaiele pe care le-a suportat țara noastră de-a lungul mileniilor. Cu ceilalți inamici, câți or fi și cum or fi, ne-om descurca noi cu sau fără N.A.T.O., cu sau fără U.E., dar când inamicul numărul unu se află chiar în inima ta și tu nu ești capabil să faci nimic pentru a-l opri, drama este uriașă, iar mizeria infinită.

„Politica este o profesie mult mai periculoasă decât activitatea militarilor români în teatrele de război din Afganistan”

Politica este periculoasă prin perversitatea ei, prin fluiditatea și inconsistența reperelor, prin acel „orice este permis”. Evident, atunci când este așa. De aceea, greșelile, erorile sau deciziile arbitrare ale unui politician sunt crime împotriva umanității, așa cum spunea Eminescu, întrucât efectele lor distrug mii de oameni, afectează națiuni întregi, generează crize, conflicte și războaie în care se angrenează și trecutul, și prezentul și, mai ales, viitorul. Acțiunea militarilor români în teatrele de război din Afganistan și de oriunde este o acțiune în condiții complexe și incerte, în care trebuie să suporte pericolele și meandrele unui război asimetric, fără limite și, adesea, fără onoare.

Notă: General de brigadă (r) C.S., I dr. Gheorghe Văduva, fost redactor șef al ziarului „Observatorul Militar” și șef al Grupului de Presă al Armatei, fost cercetător științific gr. I la Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate din cadrul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, fost director adjunct la Institutul Internațional pentru Drepturile Omului din Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” din București, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România, membru al Societății Scriitorilor Militari, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, președinte al Asociației „Presamil” a ziariștilor militari profesioniști, redactor șef al revistelor „Univers Strategic” și „Orizont Cultural XXI”, autor al peste 50 de volume (romane, versuri, eseuri, note de călătorie, lucrări de geopolitică, geostrategie, artă militară etc.). A fost prezent în toate teatrele de operații militare în care a acționat și acționează Armata României, a scris sute de editoriale, articole, reportaje, interviuri etc. de pe front și din numeroase alte situații-limită și de mare risc.
(Subtitlurile au fost extrase din text).
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

1 thought on “Realităţi care pot distruge România

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Citește mai multe:
Surse: Trump a pregătit ordinul de anulare a sancțiunilor antirusești

Donald Trump urmează să semneze în curând ordinul de anulare a sancțiunilor împotriva Rusiei. Administrația

Nicușor Dan ar fi mințit atunci când și-a publicat declarația de avere. Detaliile unei afaceri controversate și reacția liderului USR. Sebastian Bodu: Nasoală treabă, dacă asta e apărarea lui

  Președintele USR Nicușor Dan ar fi mințit atunci când a declarat că a vândut

Anunț TERIBIL de la procurori: Ce dosar are Klaus Iohannis la DNA / DOCUMENT

UPDATE: DNA spune că dosarul a fost soluționat în sensul netrimiterii în judecată a lui

SUEDIA. Barnevernet e doar începutul. De la 15 ani poți face sex cu cadavre şi incest. Asta propun progresiştii atei din Suedia de la Organizația de Tineret a Partidului Liberal de extremă stângă. Ei cer Legalizarea Necrofiliei şi a Incestului

Motto din progresista Alina-Mungiu Pippidi cea care primește la ONG-ul ei şi bani de la

Închide