Războiul împotriva Iugoslaviei, fază finală a planului de dezmembrare în vederea colonizării Balcanilor – Războiul din Ucraina a început în Iugoslavia

Distribuie!by Introducere : În seara zilei de 24 martie 1999, fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU, Alianța Atlanticului de Nord (NATO) a lansat cea mai mare operațiune militară din […]
Distribuie!

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Introducere :

loading...

În seara zilei de 24 martie 1999, fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU, Alianța Atlanticului de Nord (NATO) a lansat cea mai mare operațiune militară din istoria sa: Operațiunea Forțele Aliate.

1200 de avioane de vânătoare NATO împreună cu mii de rachete Tomahauk au atacat mii de ținte din întreaga Serbie. Au fost lovite pe rând: obiectivele militare apoi infrastructura și obiectivele civile. Au fost uciși 2200 de civili nevinovați. Peste 200 de tone de combustibil nuclear au fost aruncate peste Serbia în urma bombardamentelor efectuate cu bombe cu uraniu sărăcit, unele zone din Serbia nefiind locuite nici în ziua de azi din cauza gradului ridicat al radioactivității. România, avându-l la conducere în acel moment pe președintele Emil Constantinescu, a acceptat ca aeronave NATO să opereze în misiuni de luptă și din spațiul aerian român. Timp de 78 de zile Serbia a fost bombardată de NATO.

 

România în timpul războaielor iugoslave.

Tradadorii postdecembristi ,  au sprijinit acțiunile criminale NATO de bombardare a Serbiei din perioada mai-iunie 1999. Petre Roman și Emil Constantinescu au fost persoanele cheie în alianța SUA-România din anii ’90.

În octombrie 1998, Parlamentul român a aprobat cererea NATO ca avioanele Alianţei să poată utiliza spaţiul aerian al României pentru posibile operaţiuni militare împotriva Iugoslaviei, numai în situaţii excepţionale şi de urgenţă. Solicitările au fost aprobate de Emil Constantinescu (președintele României) și Petre Roman (președintele senatului 1996-2000).

În februarie 1999, militari din România şi Statele Unite au stabilit un centru de monitorizare a traficului aerian care să acopere, în afara teritoriului românesc, şi ariile învecinate.

În martie 1999, ca urmare a unei solicitări NATO, România a închis trei aeroporturi în vestul ţării – Timişoara, Arad, Caransebeş – până la sfârşitul operaţiunilor Alianţei împotriva Iugoslaviei.

În data de 18 aprilie 1999, NATO a solicitat României deschiderea spaţiului aerian pentru avioanele aliate.

Pe data de 20 aprilie 1999, Consiliul Suprem de Apărare al Ţării (CSAT) şi Guvernul României au dat curs acestei solicitări.

Pe data de 22 aprilie 1999, Parlamentul a autorizat avioanele NATO să utilizeze spaţiul aerian românesc în timpul operaţiunilor din Iugoslavia.

Între 23 si 25 aprilie 1999 a avut loc Summit-ul NATO de la Washington; NATO a prezentat MAP (Membership Action Plan) care a pune bazele unui mecanism de pregătire şi evaluare individuală a ţărilor candidate.

În mai 1999, Ministerul Apărării Naţionale a confirmat faptul că Forţele Aeriene NATO au dreptul să utilizeze aeroporturile româneşti pe durata operaţiunilor din Iugoslavia. Tot în mai 1999, Reprezentanţii guvernului român şi cei ai NATO au semnat un acord referitor la condiţiile în care avioanele aliate pot utiliza spaţiul aerian românesc.

În data de17 iunie 1999, Parlamentul român a aprobat, cu majoritate de voturi, cererea preşedintelui Emil Constantinescu de a permite tranzitul spre Iugoslavia via România al contingentelor cehe şi poloneze din cadrul trupelor internaţionale de menţinere a păcii pentru Kosovo (KFOR).

Oamenii Washingtonului la București

Petre Roman şi Emil Constantinescu au fost persoanele cheie în alianța SUA-România din anii ’90.

Pe 24 iunie 1990, Petre Roman, proaspăt Prim-Ministru în Guvernul României după lovitura de stat din decembrie 1989, i-a adresat, în scris, Secretarului General al NATO, Manfred Worner, o invitaţie de a vizita România si i-a propus acreditarea unui ambasador român la NATO. La 23 octombrie 1990, Petre Roman a avut discuţii cu secretarul general NATO la sediul NATO. Întâlnirea a deschis o serie de întrevederi între NATO şi reprezentanţii României. Pentru dezvoltarea profundă a relaţiilor România-NATO l-a constituit momentul vizitei oficiale al lui Manfred Worner, secretarul general NATO, în Bucureşti pe 4-5 iunie 1991. Întâlnirea de la Bucureşti a însemnat pentru diplomaţia românească o reuşită din cauza aprecierii pe care a făcut-o secretarul general NATO. În octombrie 1991, preşedintele Ion Iliescu a trimis un mesaj secretarului general NATO în care afirma disponibilitatea ţării de a lua un angajament într-o cooperare strânsă cu NATO. Washingtonul planificase foarte bine totul. În cazul în care nu ar fi apărut mesajul trimis de Ion Iliescu secretarului general al NATO sau în cazul în care România ar fi ales un alt drum, CIA urma să lanseze o operațiune secretă care ar fi costat câteva miliarde de dolari (dublul operațiunilor secrete de dezmembrare a Iugoslaviei, conform Serviciilor Secrete Române). Această operațiune consta în intensificarea conflictelor etnice din Ardeal, Ardealul devenind locul unui război civil. Soarta Iugoslaviei ar fi fost soarta României.

(Citeste si : ”Revoluția” din 1989 și Războiul din 1999 din Iugoslavia – două momente cu un numitor comun. Ambele țări au fost ocupate de agenturi străine și făcute praf și pulbere, după ocupație, jefuite și nimicite.)

Pentru a înțelege ce se întâmplă în imediata noastră vecinătate și ceea ce se întâmplă în lume în general, vă propun deci o analiză a celor întâmplate în urmă cu 19 ani în Iugoslavia, evenimente în care, fără voia celor mai mulți dintre noi, România a fost și ea implicată de partea forțelor agresoare și, chiar dacă nu a participat direct la atacuri, indirect este părtașă la crimele de război de atunci și la toate consecințele din anii următori, din prezent și din viitor.

Pentru reamintire sau, pentru mulți, pentru informare, în seara zilei de 24 martie 1999, NATO a lansat Operațiunea Forțele Aliate. La agresiunea împotriva Iugoslaviei au participat  19 state, o veritabilăarmada. cu 3500 de aeronave euroatlantice (inclusiv elicoptere de luptă), trei portavioane, 6 submarine dotate inclusiv cu armament atomic, 2 crucișătoare, 7 distrugătoare, 13 fregate, 4 nave amfibii de război având peste 10.000 de pușcași marini la bord. Au fost executate peste 25.000 de lovituri aeriene și au fost neutralizate la sol 995 de obiective. Au fost trase peste 3000 de rachete de croazieră. Pierderile umane: 2200 de civili (dintre care 400 erau copii). Pierderile economice: peste 200 de miliarde de dolari.

Războiul „umanitar”, cum a fost el alintat de tabăra agresoare, de presa și ong-urile subordonate, a marcat mai multe premiere . În cartea sa Războiul umanitar al NATO pentru Kosovo, publicată sub auspiciile Institutului Internațional pentru Studii Strategice, Adam Roberts ne dezvăluie chiar de la început că acesta a fost prima folosire de durată a forței armate de către alianța NATO în cei 50 de ani de existență; prima oară când o utilizare importantă a forței armate distructive a fost făcută cu scopul mărturisit de implementare a rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU, dar fără autorizarea acestuia;..

Am ales acest citat pentru că autorul este unul care aprobă intervenția (de exemplu, susține că statele NATO au fost unite de simțul rușinii (!!!) față de eșecul individual și colectiv de a propune și a implementa, după războaiele atroce din anii 1991-95 politici coerente pentru regiunea respectivă), dar nu poate să ascundă un prim adevăr esențial: atacul Iugoslaviei (de o forță de multe-multe ori mai puternică decât posibilitățile armate ale acesteia, reprezentând state care adunau la un loc peste jumătate de miliard de, cu voie sau fără, agresori, în comparație cu cele 11 milioane de atacați), s-a făcut fără autorizarea ONU.

Vom cerceta cu atenție, în cele ce urmează, acest război extrem de important, analizându-i legalitatea, motivațiile/miturile oficiale, aspecte ale desfășurării lui, motivele  reale ale SUA, urmările sale care nu numai că ne bântuie și astăzi, dar astăzi, par mai amenințătoare ca oricând, voi prezenta și vom discuta jalnicul, cinicul, iresponsabilul, oportunistul, ignobilul, antiumanul apel al intelectualilor români pentru susținerea campaniei de omoruri și distrugeri  din Iugoslavia sub pretextul debarcării tiranului Miloșevici. Și, evident, voi face trimitere la Ucraina ori de câte ori va fi cazul, urmând ca după discutarea conflictului din Iugoslavia să intrăm adânc în realitatea ucraineană.

Dincolo de motivații, legal sau ilegal?

Iată ce ne spune despre legalitatea agresiunii Stephen Zunes, profesor de științe politice și șef al catedrei de studii privind Orientul Mijlociu a Universității din San Francisco, în articolul Războiul SUA cu Iugoslavia – zece ani mai târziu apărut în Huffington Post în 2009:

„Războiul împotriva Iugoslaviei a fost ilegal. Orice astfel de folosirea forței este o violare a Cartei ONU, în afara situației de apărare, sau a autorizării de către ONU, ca pe un act de securitate colectivă. Kosovo era recunoscut la nivel internațional ca parte a Serbiei; era vorba, legal vorbind, de un conflict intern. În plus, chiar președintele auto-proclamatei republici kosovare, albanezul Ibrahim Rugova, nu numai că nu a solicitat o astfel de intervenție, ci chiar s-a opus.

Războiul a fost ilegal și conform legilor SUA. Constituția plasează autoritatea declanșării războiului în responsabilitatea Congresului. Chiar dacă este recunoscută abilitarea președintelui, ca comandant șef, în cazul urgențelor pe termen scurt, War Powers Act din 1973 împiedică puterea executivă de a purta războiul fără aprobarea expresă a Congresului după o perioadă de 60 de zile”.

Cititi si 18 ani de la agresiunea NATO în Iugoslavia

 

Plan, care este foarte aproape de finalizare:

Croația, Slovenia, Bosnia, Macedonia și Muntenegru sunt deja colonii ascultătoare ale SUA. Date fiind negocierile de intrare în UE și în NATO, Serbia e pe cale a se preda și ea. O Albanie musulmană mare (în pregătire) alături de o republică islamistă de facto, Bosnia, sunt dovada că islamul este aliatul cel mai prețios al SUA pentru controlul Europei.

(Citeste si : Dezvăluirile ŞOCANTE ale unui fost agent CIA: Am primit milioane de dolari ca să dezmembrăm Iugoslavia)

Nu voi intra în istoria Kosovo și a relațiilor dintre această regiune și Serbia pe verticala timpului și nici în prezentarea conflictului ca atare. Nu am s-o fac pentru că altul este obiectivul acestei analize, dar și pentru că evenimentele se mișcă în jurul nostru cu așa de mare viteză încât risc să nu ajung cu textul în Ucraina înainte ca acolo să se petreacă lucruri extrem de grave. Lucruri pentru care cooperează cu sârg aceleași forțe care au acționat și împotriva Iugoslaviei extern și intern: falangele imperialismului în colaborare cu o manifestare extremă de intoleranță/supremație etnică, ce nu are nimic de-a face cu naționalismul. Cei interesați de istoria zonei și de desfășurarea conflictului pot găsi chiar în presa și literatura românească scrierile lui Raico Cornea, Florin Cristescu, Sorin Bogdan, Eugen Mihăescu, Mile Cărpenișan, Adelin Petrișor.

De asemenea, referirea aproape exclusivă la acțiunile agresorilor interni și externi, nu înseamnă că partea iugoslavă/sârbă nu are nicio vină, excese, greșeli, păcate. Dar ele: 1. Sunt mult reduse ca dimensiuni în raport cu cele ale agresorilor și 2. Discutarea lor ar fi o divagație nenecesară de la tema acestei analize.

Dezmembrarea și colonizarea Iugoslaviei, realizată prin restructurarea liberală a economiei impusă de FMI, bombardamentele NATO și conflictele etnice, a fost programată încă dinainte de 1990, având ca motivație interese colonial-imperialiste economice, ideologice și strategice ale statelor NATO, în primul rând ale SUA și Germaniei.

Orice națiune de pe glob este o piață și/sau o potențială amenințare a intereselor americane

În articolul său  Gagging on the Irony,, analistul economic Charles Hugh Smith spune:

Politica externă a Americii este una a absolutului drept de a influența afacerile interne și politica oricărei națiuni care prezintă interes, ceea ce pentru un imperiu cu adevărat global înseamnă orice națiune de pe planetă pentru că orice națiune este o piață și/sau o potențială amenințare a intereselor SUA.

Asasinarea liderilor aleși – nicio problemă. Finanțarea unor partide noi, pro-SUA – un mizilic. Incitarea disensiunilor și dezacordurilor pentru a destabiliza regimuri – o treabă de rutină. Finanțarea fățișă a propagandei – una dintre specialitățile noastre. Privatizarea activelor publice astfel încât să răsplătim prietenii și corporațiile de acasă – nimic mai profitabil decât ca monopolul public să devină monopol privat.

Unul dintre mijloacele cel mai eficiente de a ne amesteca este cel economic.

Mai întâi presăm guvernul luat ca țintă și centrele de putere civilă – universități, corporații, bănci și alte instituții – să liberalizeze economia și sistemul bancar pentru a permite intrarea creditului și investițiilor externe, sub masca încurajării dezvoltării avantajoase.

Apoi, inundăm economia cu credit ieftin, din belșug, mai întâi pentru a cumpăra resursele naturale și cele mai valoroase active, și apoi pentru a alimenta o orgie a consumului, care, pentru localnicii și întreprinderile leșinate după credit, pare de necrezut.

Guvernul este încurajat să împrumute pentru a finanța mari proiecte de infrastructură (care, desigur, sunt construite de firme străine) și alte proiecte de dezvoltare, cu mari felii, din miliardele împrumutate, rezervate pentru mitele, onorariile, conturile of-shore ale politicienilor, funcționarilor și altora.

Această monumentală expansiune a datoriei slăbește moneda națională și economia, fluxul de credit mutându-se repede dinspre proiectele de producție, concrete, către zona speculativă.

Proiectele se opresc, robinetul creditului se închide și valurile de creditori, care au crezut că vremurile bune vor ține o veșnicie, se văd falimentari.

Am dat acest pasaj mai lung pentru că el se leagă de ceea ce s-a întâmplat în Iugoslavia, dar și în toată zona central și est-europeană după căderea comunismului. Ca să nu mai vorbim de America Laină; Asia sau Africa. Nu se poate, atunci când citim aceste câteva rânduri să nu ne amintim de tot parcursul României și de situația în care ne aflăm acum. Și e bine să înțelegem că, dincolo de aceste aspecte economice, funcție de interesele imperiului, putem trece și prin alte experiențe neplăcute similare cu cele prin care a trecut fosta federație iugoslavă.

Agresiunea economică împotriva Iugoslaviei

Destabilizarea Iugoslaviei, apreciată pentru independența de Pactul de la Varșovia și văzută încă, în anii ’80, ca un tampon între Vest și URSS, începe totuși din 1984. Motivul: trecerea de la statusul de independent (nealiniat) politic la nivel internașional la cel de pion al SUA.

National Security Decision Directive 133 – United States Policy towards Yugoslavia, sub limbajul aparent binevoitor – decizia de a susține eforturile Iugoslaviei de a depăși criza financiară, determinarea de a adânci cooperarea economică, încurajarea mersului către o structură economică de piață eficientă (neoliberală!) – arată interesul deosebit al SUA pentru Iugoslavia și prevede de fapt impunerea economiei de tip neo-liberal, cu ajutorul reformelor pieței și terapiei de șoc, prin intermediul instituțiilor dominate de SUA: Banca Mondială și FMI.

Aplicarea acestei strategii a fost mult ușurată de datoria de aproape 20 miliarde de dolari a Iugoslaviei deja acumulată până în 1981. Ca urmare a reformelor neo-liberale aplicate în cooperare cu instituțiile internaționale amintite mai sus și sub presiunea constantă a instituțiilor, politicienilor și a funcționarilor de rang înalt americani, salariile au fost înghețate, a fost oprită subvenționarea prețurilor, întreprienderile închise, cheltuielile sociale reduse sau chiar tăiate, șomajul a crescut amețitor, moneda a fost devalorizată, standardul de viață a scăzut mult; economia slăbită a fost reorientată în mare spre plătirea datoriei externe. (Vezi Gervasi, ‘Germany, the US, and the Yugoslav Crisis, Covert Action Quarterly, nr. 43)

În plus, intrarea capitalului străin și invadarea pieței cu produse de import au făcut ca producția industrială să scadă de la un plus 7 % la minus 10 %. Prin anii 1989-1990 numai datorită măsurilor impuse de Banca Mondială au fost concediați circa 600.000 de iugoslavi (la o populație de 23 milioane în 1991). În același timp, alte sute de mii, care lucrau pe salarii de mizerie, nu erau plătiți cu lunile. (World Bank, Industrial Restructuring Study: Overview, Issues, and Strategy for Restructuring, (Washington, D.C., June 1991) ).

La începutul lui 1990 salariul real scăzuse cu 41 %. (Vezi Gervasi, ‘Germany, the US, and the Yugoslav Crisis, Covert Action Quarterly, No. 44). Preluarea de către FMI a controlului asupra Băncii Centrale lăsase fără putere guvernul federal. Transferurile de plăți de la Belgrad către republici fuseseră înghețate (Michel Chossudovsky “Dismantling Former Yugoslavia, Recolonizing Bosnia.” Capital & Class 21, no. 2 (Winter, 1997): 1-12.; Parenti, To Kill a Nation: The Attack on Yugoslavia, 21). Toate acestea au reactivat disensiunile interetnice anterioare, domolite, dar nestinse total, în perioada lui Tito, și au asigurat ambițiilor politice ale unora dintre politicienii republicilor combustibilul necesar pentru pregătirea și declanșarea mișcărilor secesioniste.

În paralel, a început și acțiunea de sprijinre a dezmembrării la nivel politic și militar și din partea altor state NATO. Germania a sprijinit intenția desprinderii din Iugoslavia a Croației și Sloveniei, republicile cele mai bogate, tot mai deranjate de ideea de a le susține cu subvenții pe cele mai sărace, inclusiv cu furnizarea de armament și cu antrenarea armatelor acestora. O atitudine deschis favorabilă și ajutor au primit cele două și de la Austria și Ungaria, cea din urmă fiind calea de tranzit a armelor occidentale (nu numai germane) către ele.

Dar cel puțin la fel de importantă ca cele deja enumerate a fost agresiunea mediatică occidentală, o revărsare fără egal, până în acel moment, de ură, minciună, contrafacere, părtinire, ipocrizie, manipulare.

Slobodan Milošević a fost achitat de către Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie! SUA și NATO trebuie să răspundă pentru crimele de război comise în fosta Iugoslavie!

 

Surse: activenews.ro

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

Despre Stiri Extreme

Stiri Extreme: Capitalism, Ceausescu, Conspiratii, Design, Diverse, Eminescu, Istorie, Masonerie, Pamflet, Politica, Sanatate, Simboluri si Spiritualitate. Contact: office@stiri-extreme.ro