Nicolae Balcescu, cum a adus el revoluția masonică pașoptistă in Țarisoara Romanească si ce rezolvat? Cu ce boală l-a răsplătit arhitectul masoneriei!

Distribuie!by Inainte sa cititi acest articole preluat, amintiti-va ca revolutia pasoptistilor a fost o revolutie francmasonica in care ei si-au declarat la nivel mondial suveranitatea si deviza de fratie, egalitate […]
Distribuie!

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Inainte sa cititi acest articole preluat, amintiti-va ca revolutia pasoptistilor a fost o revolutie francmasonica in care ei si-au declarat la nivel mondial suveranitatea si deviza de fratie, egalitate si libertate. Balcescu fiind mason, veti vedea ca a adus sub scuza ca va elibera romanii de sub jugul monarhico-islamist spiritul ( duhul) revolutiei masonice si in Romania. De ce aveau nevoie masonii atunci o revolutie la nivel mare in acea vreme? Simplu ca intotdeauna, erau nevoie de sacrificii de sange in ritualurile lor, acest lucru necunoscandu-l masonii in grade mici, decat cei  in grad suprem precum Albert Pike. Balcescu opera in necunostinta de cauza ca si multi altii la inceput, insa cu timpul s-a lamurit scarbindu-se de intreg procesul si fiind lovit ca si multi masoni de ghinioane uriase. Deh, nu te joc cu dumnezeul masonilor lucifer, energiile lui fiind distructive, cei care ii invoca spiritul sunt fara nicio protectie in calea raului. Doar Iisus Hristos   poate salva, restul sunt lupi deghizati in blanuri de oi.
La 29 iunie 2018  se împlinesc 199 de ani de la moartea lui Nicolae Bălcescu, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească. Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu între1861 – 1863.
Istoric și prozator, una dintre cele mai luminoase personalități ale Revoluției de la 1848, alături de Avram Iancu, cu pozițiile cele mai radicale în cadrul ideologiei pașoptiste, Nicolae Bălcescu s-a născut la București, la 29 iunie 1819.
Fiul lui Barbu sin Petre Căpitanul, pitar, și al Zincăi (născută Bălcescu), Nicolae Bălcescu provenea dintr-o familie din mica boierime munteană, cu oarecare stare la început, ruinată după bejenia din vremea răscoalei lui Tudor Vladimirescu (1821), potrivit volumului ”Dicționarul scriitorilor români” (1995) și după moartea prematură a tatălui în 1824, notează ”Dicționarul general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).
Bălcescu a luat lecții particulare cu un arhimandrit grec și cu J.A. Vaillant, apoi și-a continuat studiile, la Colegiul ”Sf. Sava” din București, unde l-a cunoscut pe Ion Ghica, potrivit volumului ”Dicționarul scriitorilor români” (1995). Tot aici, și-a însușit de la profesorul bănățean Eftimie Murgu primele elemente de filosofie.
În iulie 1838, la 19 ani, s-a angajat în armată cu gradul de iuncher și a predat, ca învățător, cunoștințe elementare și lecții de istorie într-o școală destinată ostașilor, notează ”Dicționarul general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, 2004). Studiul istoriei, mai ales al documentelor referitoare la trecutul Principatelor, a devenit preocuparea dominantă, ceea ce a avut ca urmare și orientarea tânărului ofițer spre gruparea națională condusă de colonelul Ion Câmpineanu.
Nicolae Bălcescu a participat, în 1840, la mișcarea revoluționară inițiată de Dimitrie Filipescu (alături de Eftimie Murgu, C. Bolliac, Marin Serghiescu, J.A. Vaillant, C. Telegescu), care avea ca țeluri naționale instituirea republicii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor, potrivit volumului ”Istoria românilor (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003). Mișcarea a fost descoperită de autorități, fiind anihilată. Membrii săi, în frunte cu Dimitrie Filipescu, au fost arestați, judecați și condamnați. Bălcescu a fost considerat minor, fiind condamnat numai la trei ani de închisoare. Detenția a fost grea, sănătatea fiindu-i șubrezită. A fost grațiat în aprilie 1842.
În anul următor s-a aflat printre membrii de bază ai unei societăți literare. A întemeiat împreună cu Ion Ghica și Christian Tell societatea secretă ”Frăția”, ce avea ca deviză ”Dreptate, Frăție”, potrivit ”Dicționarului general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).
Nicolae Bălcescu și-a continuat călătoriile de studii prin țară, însă, în 1846, și pentru a evita noi represiuni din partea stăpânirii a plecat în Apus. S-a reîntâlnit, la Paris, cu Mihail Kogălniceanu, cu care a proiectat alcătuirea unui dicționar biografic al personalităților din istoria românilor, dar și cu C.A. Rosetti, Ion Ghica, Ion și Dimitrie Brătianu. După șapte luni de la sosirea în Franța, au apărut primele semne ale bolii de plămâni care îl va doborî peste câțiva ani. Ulterior, a plecat în Italia unde s-a întâlnit cu Vasile Alecsandri. Atât în timpul în care s-a aflat la Paris, dar și prin vizitele pe care le-a făcut în orașele italiene, Nicolae Bălcescu a adunat documente privitoare la epoca lui Mihai Viteazul.
În vara anului 1847 se afla din nou la Paris, unde făcea propagandă în presă în favoarea emancipării Țărilor Române și pentru reforme sociale democratice.
În februarie 1848 când a izbucnit revoluția în Franța, membrii Societății studenților români aflați aici au înțeles că Principatele nu puteau rămâne în afara acestui important proces istoric. Pentru ca evenimentele aflate în curs de desfășurare să-i găsească pregătiți, Nicolae Bălcescu, unul dintre conducătorii societății, a convocat la locuința sa, la 8/20 martie 1848, pe toți ”moldo-românii”. La întrunire au participat Al. G. Golescu (Negru), Dimitrie Bolintineanu și C. Mavrodin, precum și moldovenii Iancu Alecsandri (fratele lui Vasile Alecsandri), Vasile Mălinescu, I. Lecca. Atmosfera revoluționară din rândurile studenților români era întreținută și de prelegerile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz, care au avut o înrâurire însemnată și asupra lui Bălcescu.
Parte a fenomenului general european, Revoluția română de la 1848, așa cum aprecia justificat Nicolae Bălcescu, ”n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut și viitor, fără altă cauză decât voința întâmplătoare a unei minorități sau mișcarea generală europeană. Revoluția generală — mai evidenția el — fu ocazia, iar nu cauza Revoluției române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trudă, suferință și lucrare a poporului român asupra lui însuși”. (”Istoria românilor”, vol I., VII, Ed. Enciclopedică, 2003)
La 12/24 februarie 1848, din Paris, în plină desfășurare a Revoluției, Nicolae Bălcescu îi scria lui Vasile Alecsandri: ”Află că nația cea mai mare s-a ridicat și că libertatea lumei s-a mântuit”. El mai adăuga: ”Minunata revoluție, ce te căesc amarnic că n-ai văzut-o cu ochii, va schimba fața lumii”. (”Istoria românilor”, vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003)
Nicolae Bălcescu s-a întors în țară în aprilie 1848. Împreună cu Ion Ghica și Al. G. Golescu-Negru (Arăpilă) a făcut parte dintr-o comisie executivă aleasă de comitetul revoluționar român. A colaborat la redactarea proiectului de constituție și a ”Proclamației de la Islaz”, insistând, într-o dispută neîntreruptă cu mulți dintre conducătorii mișcării, pentru menținerea articolului 13 privitor la desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor.
În condiții extrem de grele, datorită situației internaționale în care se găsea Țara Românească amenințată de intervențiile represive a două mari imperii absolutiste (Rusia și Turcia), noul regim revoluționar a trecut la realizarea programului. Rangurile boierești au fost desființate, a fost hotărâtă eliberarea deținuților politici, au fost eliberați robii țigani, a fost instituit steagul tricolor, s-a decretat desființarea bătăii și a pedepsei cu moartea, a fost ridicată o statuie a Libertății, s-a decretat dreptul oricărui român ”de a vorbi, scrie, a tipări slobod asupra tuturor lucrurilor”.
Nicolae Bălcescu a fost numit la 11 iunie 1848, în fruntea Departamentului relațiilor externe, dar a renunțat preferând funcția de secretar al Guvernului provizoriu. Însă atât el cât și succesorul său Ion Voinescu II, au desfășurat o activitate menită a sublinia noua poziție, deplin autonomă a țării și chiar aspirația ei spre independență. A luat ființă presa revoluționară (cele mai importante organe de presă fiind ”Pruncul român”, ”Poporul suveran”, iar pentru sate ”Învățătorul satului”) și a fost decretată înființarea gărzii naționale, insistându-se asupra organizării unităților de dorobanți și panduri voluntari. Dar realizarea celor mai importante revendicări ale programului revoluționar, privind problema agrară și reforma electorală, întârzia datorită unor împrejurări interne și mai ales externe.
”Măsurile noastre pentru proprietate — scria în acele zile Bălcescu lui Alexandru G. Golescu (Negru) — lăsând lucrurile în starea veche, sunt cam vătămătoare, căci țăranii nu cred făgăduielile și zic că de ce nu li se dă acum”. Cerând realizarea deplină și imediată a cerințelor prevăzute în programul revoluționar, Bălcescu îndemna la acțiuni revoluționare ferme: ”Nu faceți poezie și sentimentalism, ci dreptate strașnică…fiți mai revoluționari, c-am făcut greșeli!”. Dar nu toți fruntașii regimului revoluționar împărtășeau opiniile lui Bălcescu ori ale celor care gândeau ca el, consemnează ”Istoria românilor” (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003).
Guvernul provizoriu a fost înlocuit cu o Locotenență Domnească, iar Bălcescu a fost propus în deputăția care urma să plece la Constantinopol pentru a obține recunoașterea unor reforme. Atât misiunea cât și întreaga mișcare revoluționară a eșuat. Apelurile sale pentru o mobilizare armată au rămas zadarnice. La 13 septembrie s-a întors în țară, însă a fost arestat de turci și îmbarcat pe o corabie mică, pe Dunăre, împreună cu ceilalți conducători ai revoluției, în vederea expulzării din țară. A ajuns în Transilvania, urmărind acțiunile revoluționarilor maghiari și români, care se aflau în conflict.
A ajuns la Constantinopol în februarie 1849. A fost secretar al emigrației române și a participat la unele acțiuni politice care urmăreau pe cale diplomatică, o încercare de a salva revoluția din Muntenia.
După înfrângerea revoluției din Muntenia, a depus demersuri pentru împăcarea dintre revoluționarii români conduși de Avram Iancu și cei maghiari ai lui Lajos Kossuth, semnând, în iulie 1849, ”Proiectul de pacificație”. Propunerile lui privind recunoașterea drepturilor românilor din Transilvania, depuse în numele revoluționarilor români, au fost acceptate doar când armata revoluționară ungară a fost înfrântă. Aflat mereu în primejdie de a fi arestat, Nicolae Bălcescu s-a refugiat în tabăra lui Avram Iancu de la Câmpeni. În octombrie 1849, se afla din nou la Paris, unde a făcut eforturi mari de a organiza emigrația pentru pregătirea unei noi revoluții, conform ”Dicționarului general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).
La începutul anului 1850, a călătorit la Londra, pentru o întrevedere cu lordul Palmerston. Aici, a încercat printr-o susținută activitate diplomatică să câștige sprijinul guvernului englez în favoarea Principatelor.
S-a întors la Paris, unde în noiembrie 1850, a scos revista ”România viitoare” (număr unic).
A renunțat în mare măsură la activitatea politică, fiind bolnav, dar și dezamăgit și mâhnit de conflictele permanente dintre exilații români, și s-a consacrat redactării monografiei istorice ”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, publicată postum, în 1878, de Al.I. Odobescu.
Slăbit de boală, s-a stabilit la Paris, la Ville d’Avray, în primăvara anului 1851. S-a mutat la Hyeres, spre sfârșitului anului, fiind însoțit de Sevastița, sora lui, și de Maria Cantacuzino. La sfârșitul lunii aprilie 1852, a pornit spre Constantinopol, cu gândul de se stabili în Moldova. La 8 septembrie a trecut Dunărea pe malul românesc și la pichetul din Turnu-Măgurele s-a întâlnit cu mama lui, pentru câteva ore. În octombrie s-a îndreptat singur spre Italia, a trecut prin Neapole și s-a oprit la Palermo, unde a murit la 29 noiembrie 1852. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.
Opera lui Nicolae Bălcescu nu este foarte întinsă, dar este foarte densă și bogată în idei. El a exprimat o poziție democrat-revoluționară, în cadrul curentelor ideologice care s-au confruntat în perioada Revoluției. În timpul vieții sale a mai scris lucrările ”Drepturile românilor către Înalta Poartă” (București, 1848), ”Mersul revoluției în istoria românilor” (1850), ”Despre împroprietărirea țăranilor” (1850), ”Reforma socială a românilor” (1850), ”Mișcarea românilor din Ardeal la 1848” (1851).
Sursa:Agerpres

 Adoptând deviza “Dreptate-Frăţie” – deviză născută treptat în gândirea politică românească, începând din timpul revoluţiei din 1821 – societatea “Frăţia” a avut de la bun început nu numai o acoperire, ci şi o altă deschidere decât societăţile secrete anterioare. Sub paravanul unei activităţi literare legale, ea grupează în jurul său tineretul intelectual din ţara Românească, dar şi tineri patrioţi din Moldova şi Transilvania. În cadrul “Societăţii Literare”, de la început, pe lângă iniţiatori, au activat tineri ca Ion Voinescu II (în locuinţa căruia se întruneau săptămânal şedinţele literare), Cezar Boliac, Dimitrie Bolintineanu, dar şi ardelenii August Treboniu Laurian şi Nicolae Bălăşescu; prin Ion Ghica, stabilit un timp la Iaşi, se stabileau legături cu patrioţii moldoveni, iar la data constituirii legale a “Asociaţiei Literare”, în februarie 1845, se afla la Bucureşti Mihail Kogălniceanu, alături de acesta făcând parte din societate alţi cărturari moldoveni (Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi ş.a.), iar din Transilvania, pe lângă cei menţionaţi, George Bariţiu, Timotei Cipariu ş.a. Între membrii “Asociaţiei” – inclusiv ai “Frăţiei” – se număra şi un membru al Adunării Obşteşti, dizolvată în 1844, maiorul Costache N. Filipescu, pe care l-am amintit când ne-am referit la “afacerea Trandafiloff”. Din anii 1844-1845 se amplificau vizitele tinerilor patrioţi dintr-o ţară în alta (în mai 1845, avea loc întâlnirea de la Mânjina, în casa lui Costache Negri, cu participarea cărturarilor moldoveni, munteni şi ardeleni, iar în decembrie 1845, se constituia la Paris, ca filială a “Asociaţiei Literare” –şi, inclusiv, a “Frăţiei” – “Societatea studenţilor români”, având ca preşedinte pe Ion Ghica, secretar pe C.A.Rosetti şi, în calitate de casier, pe moldoveanul Scarlat Vârnav.
În sânul acesteia din urmă, departe de regimul opresiv din ţară impus de vigilenţa consulatului rus, urmau a se consolida legăturile dintre revoluţionarii români şi a se pregăti spiritele în vederea declanşării revoluţiei, atunci când avea să-i sosească ceasul.
În cadrul “Societăţii” din Paris, Nicolae Bălcescu avea să schiţeze, la 1 ianuarie 1847, programul de acţiune al tineretului revoluţionar, indicând ca deziderat suprem “unitatea naţională a românilor” şi subliniind necesitatea unităţii morale a naţiunii ca o condiţie prealabilă a unităţii politice statale. Totodată, cu acest prilej, el proceda la o critică vitriolantă la adresa regimului politic din Principate, vorbind de “cârmuiri asupritoare, corupte, ipocrite, trăind prin ilegalităţi, fără altă regulă decât interesul lor, fără altă mărginire decât voinţa lor”; în acelaşi timp condamna clasa politică conducătoare care reprezenta “puterea ţării”, şi a cărei comportare imorală şi lipsită de patriotism se răsfrângea asupra întregii societăţi. Pornind de la premisa că stăpânirile “sunt expresia societăţilor”, că “dacă o societate este rea şi cârmuirea trebuie să fie rea”, el face apel la regenerarea morală a societăţii, ca o condiţie esenţială a realizării aspiraţiilor de libertate şi unitate naţională. (C.Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol.I, Bucureşti, 1982, p. 315-320)

loading...

Eliberarea lui C. A. Rosetti din Cazarma Sf. Gheorghe – Malmaison


Proclamarea Constitutiei Pasoptiste la Bucuresti

Culorile din drapelul Romaniei reprezinta, in viziunea preotilor, trei virtuti teologice, pe care autoritatile statului le-au preluat in tricolor din simbolurile Bisericii. Oficializarea steagului national, continand culorile “albastru, auriu si rosu”, a avut loc in 1848, dupa ce a fost cultivat in Societatea “Fratia” ca steag de reprezentare. Printr-un decret semnat in 14 iunie 1848, s-a stabilit ca “steagul national va avea trei culori: albastru, galben, rosu”, doar ca benzile erau dispuse orizontal, nu vertical, ca in prezent. (de aici)


 

Sursa: reptilianul, activenews

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

Despre Stiri Extreme

Stiri Extreme: Capitalism, Ceausescu, Conspiratii, Design, Diverse, Eminescu, Istorie, Masonerie, Pamflet, Politica, Sanatate, Simboluri si Spiritualitate. Contact: office@stiri-extreme.ro