Monica Macovei versus Marian Munteanu

by loading... Ca o mama Omida ce sunt, mai arunc pe piață ceva previziuni iscate via Globu de cristal…. – toate partidele vor fi hăcuite și mărunțite. Ponta intră la […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

11053632_941053195948296_3917967468383326641_o

loading...

Ca o mama Omida ce sunt, mai arunc pe piață ceva previziuni iscate via Globu de cristal….
– toate partidele vor fi hăcuite și mărunțite. Ponta intră la pârnaie, PSD se face praf, urmează PNL la tocat.
– se va crea culoar larg pentru ciochista lui Guru Bivolaru și Eckstein, alături de care s-au grupat deja cei mai toxici reprezentanți ai curentului neobolșevic fondat de Brucan la GDS, minoritățile agresive, de la homosexuali, pedofili și zoofili la kommie pseudo ecologiști, hipsteri chacriști fascistoizi, evrei fugiți din Vechiul Testament în Gheena comunist-kaghebistă, gen Tismăneanu, bozgorii lui Băse, băutorii de pișat de la Misa, cioflingarii de teapa lui Mircea Toma și desigur Ion Iliescu, cel nederanjat nici cu o floare de Justiție în mandatul fostei procuroare care cu mânuța ei certifica pe vremuri, în iunie 1990, că totul decurgea ochei în Lagărul de la Măgurele unde erau torturați captivii Pieței Universității…
în contraponderea lui MM va veni pe culoar politic MM…am zis !

– sunt vizați cei 4,6 milioane de părinți/votanți care au ales hotărât semnul crucii, în opoziție cu Gașca lui MM, fondatoarea asociației poponarilor, Accept, în opoziție cu cei ce flutură așa zisul drapel gay sau își înfig în părțile moi compasul și echerul, masoneii penali ce vor intra și ei curând la tocător, că-s ciorditori și cam țigănoi.
linia lui MM este bine configurată, spre exemplificare redau câteva materiale de presă publicitare, un interviu de Claudiu Târziu, o pagină de promovare din Jurnalul Național, din Adevărul, din EVZ.
Plus, bașca, recenta apariție de la Televiziunea lui Vântu, recte a aripii KGB a Secu…
și de la B 1…dreak mai știe ai cui mai sunt și ăștia, erau ai Tel Avivului parcă…
.
http://www.formula-as.ro/2009/883/spiritualitate-39/marian-munteanu-rugaciunea-e-ca-apa-pentru-un-om-insetat-11532

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/marian-munteanu-fostul-lider-al-golanilor-sa-nu-credeti-ca-astia-pe-care-i-vedeti-la-tv-ne-conduc-596672.html

http://adevarul.ro/news/eveniment/marian-munteanu-fara-piata-universitatii-avut-soarta-moldovei-1_50ad00c47c42d5a6638d6359/index.html

http://www.realitatea.net/marian-munteanu-interven-ia-societa-ii-civile-poate-rezolva-doar-par-ial-anumite-lucruri_1722849.html

http://www.b1.ro/stiri/eveniment/marian-munteanu-poporul-roman-este-unul-miraculos-acum-are-o-zi-proasta-dar-nu-in-totalitate-din-cauza-lui-video-114614.html

___________

Marian Munteanu – “Rugaciunea e ca apa pentru un om insetat”

Face parte dintr-o familie de intelectuali cu radacini moldave si aromane. Tatal sau, Vladimir Munteanu (1930-1992), de profesie inginer, era originar din sudul Basarabiei (Chilia Noua, judetul Ismail), iar mama, Maria Munteanu, profesoara de limba romana, este nascuta in 1940, in Piatra Neamt, fiind descendenta, pe linie materna, a unei vechi familii de origine aromana (Moga). Bunicul sau pe linie paterna, Teofan Munteanu, invatator si ofiter al armatei romane, a fost detinut politic (1940-1956) in lagarele de concentrare de la Vorkuta si Norilsk (Siberia).

Nascut la 19 iunie 1962, in comuna Gradistea, jud. Giurgiu, Marian Munteanu preda, de zece ani, cursuri de etnologie, antropologie, folclor si istoria religiilor, la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, este membru al Asociatiei de Stiinte Etnologice din Romania (ASER) si editor al revistei de etnologie CERC (Cercetari Etnologice Romanesti Contemporane). A publicat mai multe volume, din care cel mai important este Folclorul detentiei. Formele privarii de libertate in literatura poporana (Editura Valahia, 2007-2008).

Idol al Pietei Universitatii in evenimentele din 1990, transfigurat de multime in erou, Marian Munteanu duce azi o existenta discreta, departe de luminile rampei, desi a avut un capital de imagine pe care foarte multi l-ar fi convertit in bani sau pozitii publice. A
avut cateva afaceri, pe care le-a cesionat, iar astazi e profesor asociat la Universitatea Bucuresti, consilier al unei edituri si prim-vicepresedinte al unei fundatii culturale. Spune ca nu-l intereseaza pozitia de lider, considerand ca altele sunt prioritatile sale: cercetarile etnologice si profesoratul. Apare rar la televizor sau prin ziare, mai ales cu prilejul vreunei comemorari a mineriadei din 13-15 iunie 1990.

Discursul sau nu e vehement, nici intransigent si poarta in el umbra unui mare semn al mirarii.
Intalnirea noastra a avut loc la sediul Fundatiei “Euxinus”, undeva in centrul Capitalei. L-am gasit destins, plin de verva, ironic, dar nu rautacios, cu un umor molipsitor, dar si serios preocupat de tot ce tine de identitatea romanitatii.

Vreme de cateva ceasuri, pe terasa umbrita de cativa pomi a biroului sau cu mobilier vechi din lemn sculptat, am zabovit asupra unei realitati care nu a interesat pana acum nici un reporter:
credinta fostului lider al Pietei Universitatii.”Sfintii sustin popoare intregi prin rugaciunile lor”

– Aveati cu 20 de ani mai putin, aveati plete, erati student, instituiati “zona libera de neocomunism” in Piata Universitatii si puneati mii de oameni in genunchi sa rosteasca “Tatal Nostru”…

– Nu-i puneam eu… Cand se rostea o rugaciune, fie de Parintele Galeriu, fie de altcineva, oamenii se asezau in genunchi, fara sa li se ceara neaparat acest lucru. Unii o faceau din credinta, altii, poate, doar din respect…

– Sunteti un om carismatic. Dar iradierea dvs. mai ascunde ceva: ardoare sufleteasca si credinta in Dumnezeu. De unde va vine credinta?

– Dintotdeauna… de la parintii mei, de la bunicile mele… La noi in familie, la fel ca la aproape toti romanii, credinta este resimtita in mod natural, firesc, fara ostentatie… nu e ceva neobisnuit. De fapt, nici nu pot gandi lumea fara Dumnezeu. Pot sa inteleg ca unii oameni sunt atei, dar, vorba lui Voltaire, asta e credinta lor.

– In general, omul modern pare mai relaxat in relatia lui cu Dumnezeu… Imaginea sperantei – Da, si asta nu este deloc o calitate. Nu numai sanatatea fizica, performanta intelectuala sau succesul profesional sunt importante, ci si componenta sufleteasca. Mai ales, as spune, aceasta din urma, care le potenteaza pe toate celelalte (reciproca nefiind deloc valabila). De aceea, cred ca este nu numai binevenit, ci si vital pentru o societate sa aiba un segment cat mai puternic de credinciosi practicanti. Pentru ca acestia contribuie in mare masura la sanatatea sufleteasca, la echilibrul intregii comunitati. Asa cum, la o scara mai inalta, ne tin marii marturisitori. Sfintii sustin, in chip tainic, popoare intregi prin rugaciunile lor.

– Fiecare om a simtit, macar o data in viata, interventia divina asupra sa. Ati trait si dvs. o asemenea intamplare? – Mai bine sa va spun o poveste legata – nu atat de mine, cat de un mare parinte al nostru, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. Eram la o liturghie oficiata chiar de dansul. De obicei, stau mai retras in biserica, evit primele randuri. Si de aceasta data, imi gasisem un loc mai in spate. Datorita unor evenimente din tinerete, am ceva probleme la coloana vertebrala, si nu prea pot sta in picioare multa vreme. Asa ca, daca nu pot rezista, plec. La un moment dat, simteam ca ma prabusesc si ma gandeam sa ies, dar, nu stiu cum, am reusit sa ma mobilizez si am ramas pana la capatul slujbei.
Cand Patriarhul a trecut prin dreptul meu, indreptandu-se spre iesire, l-am salutat si dansul m-a binecuvantat. Apoi a trecut mai departe, a facut cativa pasi, purtat de oamenii inghesuiti in jurul sau, dar s-a intors catre mine si mi-a zis cu blandete: “Mariane… Ai stat pana la sfarsit. Sa stii ca te-au tinut credinciosii!”. Si mi-a facut semn cu degetul spre multime. Apoi a plecat. Am ramas inmarmurit. Ii vad, parca, si acum zambetul cand rostea acele cuvinte…

– Problemele dvs. cu coloana vertebrala vi se trag de la bataia sora cu moartea pe care v-au dat-o trupele “mineresti”, in iunie 1990. Tot atunci ati fost inchis nevinovat. Astazi pareti detasat de acele zile negre si ii priviti cu ingaduinta pe cei care v-au nedreptatit. I-ati iertat pe tortionarii dvs. de atunci?

– N-am de ce sa-i iert. Mai intai sa-si ceara ei iertare. Si daca-si cer, trebuie s-o ceara romanilor, pentru raul facut unei tari intregi, nu mie. Eu nu-i condamn. Sunt niste nefericiti. Si-au distrus vietile traind urat, in rautate. Nu-i destul ca ii blestema lumea?

“Dumnezeu m-a scos din moarte”

– Ati stat inchis aproape doua luni in 1990, timp in care vi s-a fabricat un dosar de “subminare a puterii de stat”. V-ati simtit parasit de Dumnezeu atunci?

– Absolut deloc. – Dar detentia nu e o experienta tocmai placuta, ca sa nu mai vorbim de maltratarea fizica sau tentativa de omor…

– Eram, intr-un fel, “pregatit” pentru asta. Am avut bunici si profesori care au fost detinuti politici, iar multi, foarte multi dintre oamenii ale caror carti m-au format ca om si intelectual au trecut prin experienta detentiei. Astfel, a fost, oarecum, firesc sa ma preocupe chestiunea privarii de libertate, asupra careia am poposit inca din anii de studentie… Chiar si prima mea lucrare a fost “Poezia Rezistentei”, un studiu despre capodoperele create in temnitele comuniste. Asa ca i-am fost recunoscator lui Dumnezeu pentru ca, trecand prin inchisoare si alte necazuri, am ajuns sa ma apropii mai mult de intelegerea ideii de libertate si, poate, sa intrezaresc cate ceva din rosturile acestui dar dumnezeiesc. Desigur, experienta mea nu se compara cu a celor inchisi in lagarele de concentrare comuniste, dar m-a ajutat sa inteleg ce se intampla in sufletele oamenilor aflati dupa gratii.

– Nu v-a fost teama? – Nu. Cu doar cateva zile inainte de a ajunge la Jilava, fusesem in moarte clinica (in dimineata zilei de 14 iunie ’90), eram inca in spital, cand m-au arestat. Dar, desi eram destul de “framantat” – la propriu – eram viu, si pentru asta ii multumeam lui Dumnezeu. Caci, mai cu seama dupa anumite incercari incepem sa intelegem cu adevarat valoarea vietii.

– Se spune ca puscaria este o experienta spirituala deosebita. Ti-l descopera, in toata puterea cuvantului, pe Dumnezeu. In timp ce erati batut, inchis, prigonit, i-ati simtit prezenta in vreun fel?

– Legat de acest lucru, imi amintesc o intamplare… La Jilava, detinutii puteau primi carti de citit. Cerand si eu niste carti, printre care si Biblia, mi s-a comunicat ca regulamentul penitenciarelor din Romania “democrata” interzicea in mod expres lectura cartilor religioase! Am profitat de o vizita a celor de la Crucea Rosie Internationala si, la interventia dansilor, am primit Biblia. Mi-am dat seama ca nu o mai citisem niciodata cu atata bucurie ca atunci. Cred ca au schimbat si regulamentul penitenciarelor cu acel prilej, asa ca am, si din acest punct de vedere, o multumire ca n-am trecut degeaba pe-acolo. “Toata tevatura care se face azi cu politia politica este o grava greseala” – Cu numai un an inainte de fenomenul Piata Universitatii, ati fost ridicat de Securitate si anchetat mai multe zile, pentru ca mergeati la Petre Tutea. Nici atunci nu v-ati temut?

– Ba da, dar pentru familie si in special pentru batranul meu profesor… Pastram acasa conspecte ale prelegerilor pe care mi le tinea in orele cand il slujeam, aveam grija de dansul. Mi-era frica sa nu-mi gaseasca notitele la perchezitie si sa le foloseasca impotriva batranului – desi era clar ca garsoniera lui Petre Tutea era oricum plina de microfoane. Cand mi-au dat drumul, le-am ars, si acum imi pare rau. Sigur ca era un pericol, fusesem avertizat, de altfel, de unii “tovarasi”, sa nu merg la dansul, dar am preferat sa-mi asum acest risc. Apoi, dupa ce am fost retinut prima data, mi- am dat seama ca, de fapt, nu erau cu adevarat interesati sa ma inchida…
Era o practica nenorocita, de a-si justifica “activitatea” si, bineinteles, lefurile, inventand tot soiul de asa-zise “pericole”. Asa faceau, asa era “sistemul”. Nascoceau “probleme” care, nu-i asa, trebuiau apoi “rezolvate”… Ca aia din agricultura care legau mere prin copaci, sa zica sefii ca “s-a depasit planul”. Cine credeti ca avea nevoie de milioanele de asa-zise “dosare”, “interogatorii”, “note informative”? Un maldar monstruos de hartii, absolut inutile – culmea! – chiar si pentru propriul lor mecanism. Da’ pentru unii dintre ei nu erau deloc inutile, ca-si mai rotunjeau nitelus salariile… Cu PF Teoctist

– Au incercat sa va racoleze ca informator?

– Da, bineinteles, de cateva ori, si inainte de a fi “ridicat”, si dupa. Habar n-am daca aveau legatura unii cu altii. Dar mi-am amintit ce-mi spunea tata, inca de cand eram mic: “Tine minte, orice s-ar intampla, sa nu semnezi nimic…”. Si de cate ori mi-au pus foaia in fata, parca imi rasunau in urechi cuvintele lui taica-meu… si n- am semnat. Am tinut cont de sfatul parintesc, ca altfel, daca era dupa mine, mi-era absolut indiferent. Nu dadeam doi bani pe hartiile comunistilor. “Angajamente”? Ha, ha, in fata cui? A lor? Nu conta ce semnai in fata unora ca aia, singurul lucru important era sa nu faci rau cuiva. Eu, unul, n-am semnat, dar asta nu ma impiedica, ba chiar ma obliga sa spun ca toata tevatura care se face azi cu “politia politica” este o grava greseala. De pe urma “dosariadei” politice, singurii care au de castigat sunt cei cu adevarat raspunzatori de ororile comunismului, caci se pierd in masa nivelatoare a asa-zisilor “informatori”. Si, ca de obicei, se mai agita si unii care vor sa fie si ei bagati cumva in seama. N-ati remarcat cati dintre acesti agitatori au fost dovediti si au recunoscut ca au fost turnatori? Oare cine i-o fi pus sa se agite? Constiinta? Sa fim seriosi. “In prezenta parintelui Cleopa, simteam o mare bucurie”

– Ati avut privilegiul de a va apropia de cativa dintre marii nostri duhovnici: parintele Staniloae, parintele Cleopa, parintele Argatu. In ce fel v-a marcat relatia cu ei din perspectiva duhovniceasca?

– Intalnirile acestea m-au marcat profund, le datorez enorm. Nu stiu insa in ce masura am fost eu in stare sa pun in lucrare ce am invatat de la dansii… Dar le sunt si le voi fi intotdeauna recunoscator. – Ne puteti spune o invatatura primita de la unul dintre acesti parinti?

– Fondasem “Miscarea Pentru Romania”, o organizatie educationala de tineret, si eram acuzat de “legionarism”, “extremism” etc. Eram destul de afectat de minciunile si etichetele vehiculate, campania era strivitoare… Nu stiam ce sa fac, asa ca am mers la parintele Staniloae si i-am cerut sfatul. Parintele mi-a spus: “Trebuie sa aplici metodele ortodoxiei”. M-a descumpanit un pic, dar am insistat: “Care metode, parinte profesor?”. La care dansul mi-a raspuns: “Nu-i baga in seama”. (rade) Iar de la parintele Cleopa, am invatat cu totii – daca nu ce este rabdarea, macar cate ceva despre importanta rabdarii…

– Ce simteati in prezenta parintelui Cleopa?

– Bucurie. O bucurie izvorata din harul unui om care te ajuta sa intelegi si sa pretuiesti cu adevarat aceasta stare, nu numai in preajma sa, ci si, printr-o anume rezonanta, in obisnuitul vietii tale, alaturi de semenii tai. Fiecare noua zi ar trebui sa fie pentru noi un prilej de bucurie. Sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem, atat cat avem, si, mai ales, sa pretuim binele pe care il datoram atator oameni. De multe ori, nu bagam in seama, trecem prea usor peste lucrurile bune care ni se intampla si ne lasam dominati de rau…

– Daca am trai mai intens credinta, am sesiza mai usor bucuriile de toata ziua?

– Sunt convins. Sunt multi oameni asa, in adancul fiintei lor, mai multi decat ne inchipuim.

– Nu sunteti prea optimist?

– Deloc. Normalitatea este inca dominanta. Dar e tacuta, linistita, nu se manifesta. Exista foarte multa bunatate, chiar si intr-o societate ca a noastra, care pare destul de zdruncinata de egoism, de agresivitate… “Gradina Maicii Domnului”

– Ca unul care cunoasteti poporul roman, in virtutea cercetarilor dvs. etnologice si culturale, in ce fel credeti ca si-a pus amprenta ortodoxia pe romanitate? – Dar si romanitatea a marcat ortodoxia. Toate comunitatile etnice, inclusiv cea romaneasca, “si-au pus amprenta” pe ortodoxie. Dupa cum bine se stie, ea a acceptat si si-a asumat specificitatile diferitelor popoare care o compun, lucru firesc pentru o religie a libertatii. Ortodoxia nu-ti stirbeste cu nimic demnitatea de om liber. Aici se afla, neindoielnic, una din sursele puterii sale si, probabil, tot din acest motiv, unii nu prea o iubesc. Caci exista si oameni carora, din pacate, le vine greu sa le accepte semenilor lor dreptul la libertate. La Sihastria, cu parintele Cleopa – Cum credeti ca ne-am pus amprenta pe ortodoxie?

– Cred ca am marcat-o de la inceputurile crestinismului. Inca de-atunci a existat o puternica participare a celor pe care unii ii numesc protoromani (eu ii numesc tot romani), unii traitori in Macedonia, altii in Dobrogea, peste tot, care au imbratisat cu bucurie aceasta credinta. Sa nu uitam ca apostolii au fost goniti din Atena, pe cand in Macedonia, Vestea cea Buna a fost primita cu bucurie, cum bine subliniaza Parintele Staniloaie. Printre primele comunitati crestine a fost cea a locuitorilor din Macedonia, colonie romana, de care se vorbeste in Faptele Apostolilor. O comunitate romaneasca, deci, parte a romanitatii orientale. La fel, sa ne amintim de rolul romanilor in ultimele veacuri, cand la nordul Dunarii dainuia acel “Bizant dupa Bizant”, despre care vorbeste lamuritor Nicolae Iorga. Apoi, mai aproape de zilele noastre, dialogul dintre Vatican si Biserica Ortodoxa a fost relansat, deloc intamplator, prin intalnirile si conlucrarea dintre Papa Ioan Paul al II-lea si Patriarhul Teoctist. Nu-i putin lucru…

– De ce spuneti ca nu intamplator?

– Sunt convins ca Roma cunoaste foarte bine rolul jucat de acest popor in istoria crestinismului. Insusi Papa Ioan Paul al II-lea a declarat aici, la Bucuresti, ca traditia incununeaza Romania cu titlul de “Gradina a Maicii Domnului”, in discursurile sale avand grija sa puncteze repere esentiale ale istoriei si culturii noastre: Stefan cel Mare, Eminescu… Vaticanul stie ca romanitatea orientala a insemnat mult mai mult decat statele romanesti, a insemnat populatia vorbitoare de limba latina din Carpatii Padurosi panta in Muntii Eladei si de la Adriatica pana dincolo de Nistru. Astia-s romanii! Ca, ulterior, datorita unor straturi de migratii, unele populatii au preluat limba cuceritorilor, este o alta discutie. Dar aceste straturi stau pe un fundament de traditii, de obiceiuri, de mod de viata, de mod de gandire – lucrurile acestea nu s-au schimbat, in adancul lor. Ele se mentin, rezista, subzista.

– Ati vrea sa stergeti ceva din trecutul dvs. inaintea lui Dumnezeu? – Dar am si facut-o, nu demult. Facem asta de cate ori ne spovedim, ne “stergem” pacatele, nu? Pentru pacate exista solutie: pocainta si nerepetarea lor. Altceva n-as vrea sa sterg nimic. In plan profesional, social sau personal, desigur, sunt multe greseli pe care mi-as fi dorit sa nu le fi facut. Dar, uneori, si greselile, cel putin unele dintre ele, au un rost al lor. Mai invatam cate ceva…

– Spuneati, la inceputul interviului, ca nu va considerati un crestin practicant. Totusi, obisnuiti sa va rugati?

– Da.

– Ce inseamna, pentru un intelectual, rugaciunea? – Rugaciunea este, cred, pentru oricine, ca apa pentru un om insetat. E leacul ce-l avem pentru cea mai amenintatoare uscaciune dintre toate, uscaciunea sufletului. Asa cum trupurile noastre nu pot trai fara apa – suntem precumpanitor apa, nu-i asa? – la fel, sufletul nostru are nevoie de rugaciune. Altfel, ne uscam si pierim.

_____________

Marian Munteanu, fostul lider al “golanilor”: “Să nu credeţi că ăştia pe care-i vedeţi la tv ne conduc”

Autor: Carmen Dragomir 15 Noi 2011, Jurnalul

Usor grizonat, imbracat in jeansi si geaca de motor, trage adanc dintr-o tigara, cu miscari lente. Gestul lasa la vedere jumatatile de degete goale ce ies dintr-o manusa de piele perforata, speciala pentru condus. Fumul de tutun ars se infasoara in barba-i incaruntita de cei 20 de ani care au trecut. Imaginea pastreaza ceva din parfumul de “golan” care canta in ’90 in Piata Universitatii:
“Mai bine haimana, decat tradator/ Mai bine huligan, decat dictator/ Mai bine golan, decat activist/ Mai bine mort decat comunist”.

Intr-o duminica tarzie, a coborat dinspre catunul cocotat pe un deal, acolo unde se retrage cea mai mare parte a timpului, departe de impostura lumii pe care o resimte. Sta picior peste picior si se uita detasat la tinerii zgomotosi din jur, adunati la singura carciuma deschisa din micul oras. Asa l -am intalnit la Breaza pe Marian Munteanu, fostul lider al studentilor din perioada ’89-’91, “golanul” batut crunt de mineri la 14 iunie 1990.

Atunci, Denes Domokos, sef de schimb la mina Livezeni, a incercat sa-i taie capul cu securea studentului de 28 de ani, devenit “inamicul numarul 1”. Studentul Munteanu a fost arestat in dimineata de 13 iunie 1990, eliberat cateva ore mai tarziu, apoi sechestrat fli batut cu bestialitate in subsolurile Universitatii. In acea zi a ajuns la spital in moarte clinica. Dupa numai 4 zile a fost din nou arestat si incarcerat la Jilava timp de doua luni. “Ma asteptam la ce e mai rau, banuiam ce mi se pregatea. Moartea este, pana la urma, inevitabila nu-i asa? Toti murim, e doar o trecere”, povesteste Marian Munteanu.

Liderul protestelor anticomuniste din 1990 a ajuns acum la o singura concluzie: “Nu e nimic nou sub Soare…”. Iar “suferinta imbogateste spiritul”, desi el crede ca n-a trait aproape nimic fata de ce au trait cei din generatia bunicului sau. “Bunicul din partea tatalui, Teofan Munteanu, care era invatator si ofiter in armata romana, a fost detinut politic in lagarele de concentrare Vorkuta si Norilsk, in Siberia. Pe langa ce a patimit el, mie nu mi s-a intamplat nimic”, spune Marian Munteanu. Dupa experientele avute a invatat sa fie discret, dar mai ales rezervat. Aparitii in presa nu accepta mai mult de una pe an si este foarte atent cu cine sta de vorba.

Ce mai face azi fostul “golan”? Din ’99 preda cursuri de etnologie, antropologie si folclor la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucu­resti, ca profesor asociat. Inainte de asta, pentru ca nu-l angaja nimeni, a infiintat o agentie de resurse umane, unde a si lucrat niste ani buni. Acum, spune el, mai detine ceva actiuni, ca ac­tionar minoritar, dar vrea sa se re­ tra­ga complet din orice activitate ci­ tadina. In rest, nu se uita la televizor, scrie carti de folcloristica, departe de Bu­ curesti, pe un deal, intr-un satuc de munte nu departe de Breaza, are o sotie violonista si foarte multi nepoti din partea celor trei frati. Pe langa toate astea, o vaca, o vitzica, trei caini, livada si padure. Si un singur scop in viata, acelasi pe care spune ca l-a avut dintotdeauna: “O justa cumpana a sufletului”. Nu stie insa daca va reusi sa-l atinga. “Dupa ce treci prin in­ cercari grele, reinveti sa pretuiesti viata simpla, lucrurile aparent mici care iti umplu sufletul. Sanatatea sufleteasca este ceea ce ar trebui sa ne preocupe mai mult decat orice”, crede Marian Munteanu.

Nu vrea sa-si publice inca memoriile pentru ca, spune el, probabil nu l-ar crede nimeni: “Noianul de falsificari si de minciuni a fost atat de puternic incat e nevoie inca de ceva timp pentru ca oamenii sa realizeze cat de mult si mai ales cum si de catre cine au fost mintiti”. Vreo patru ani dupa liceu a lucrat ca muncitor necalificat. Traia boem, dadea cu tarnacopul la metrou si era multumit. La 25 de ani se saturase de bataturile de la maini si asa s-a apucat de facultate.

A ucenicit in preajma lui Petre Tutea, Dumitru Staniloae, Ernest Bernea. Cea mai mare bucurie pe care a avut-o in acei ani a fost cand Tutea i-a spus, in sfarsit, pe numele mic. “In primul an imi spunea «domnu’ Munteanu» sau «domnu’ Teofan». Cand mi-a spus prima data simplu, «draga Marian», am avut bucuria trecerii celui mai mare examen din viata mea.” Unii dintre tinerii carora le predau ma intreaba cum de am ajuns in preajma unor asemenea personalitati. Eu le spun: “Foarte simplu. M-am dus, m-am prezentat si am staruit in dorinta de a invata de la dansii. E adevarat insa ca multi dintre acestia nu mai au poate aceeasi disponibilitate ca generatia varstnica din tineretea mea. Si, in plus, studentii de azi sunt impinsi in directii adesea destul de nefericite, cultural vorbind”, crede Marian Munteanu.

Despre tentativa din anii 2000 de a intra in politica, fostul lider al studentilor povesteste ca a fost invitat de un grup de politicieni sa participe la un proiect ce parea bine intentionat: “Dupa putina vreme, insa, a devenit evident ca vedeam lucrurile in mod diferit. Le-am urat succes, dar a trebuit sa ma retrag, asa am considerat ca e corect. Ei au continuat intr-una din directiile care s-au si impus, de altfel, in ultimii 10 ani in viata noastra politica”.
Apropo de ceea ce se intampla as­tazi cu societatea romaneasca, Ma­rian Munteanu crede ca unii dintre noi “avem doar iluzia libertatii, dar nu suntem inca liberi cu adevarat. Unii nu am reusit sa ne debarasam de o mentalitate de oameni dependenti, asistati, incapabili sa-si gestioneze singuri problemele.

Este si consecinta inertiala a ultimelor trei secole de subordonare imperiala, dar si a comportamentului sinucigas al eli­tei noastre cultural-politice.
Traim un proces accelerat de destramare, ne subminam propia identitate, ne risipim cu prea mare usurinta dar, fiind un popor vechi, vom supravietui.
Da, vom supravietui, in pofida dezastrului actual si in pofida defetismului sincer sau dirijat al unor prea vocali directori de opinie”.

_________________

Marian Munteanu: „Fără Piaţa Universităţii, am fi avut soarta Moldovei”

10 iulie 2009, Adevarul…

.

Cum ar fi arătat România de astăzi fără „fenomenul Piaţa Universităţii”? Marian Munteanu, cel care a fost recunoscut de tinerii anilor `90 drept lider incontestabil al „Zonei libere de neocomunism”, spune că am fi trăit asemenea basarabenilor sub regimul Voronin.

Cert este, însă, că evenimentele de acum 19 ani au încurcat planurile celor care de abia preluaseră puterea, arătându-le că tocmai s-a născut o generaţie ce poate reacţiona la abuz. „La masa Adevărului”, Marian Munteanu a rememorat evenimentele care i-au adus notorietate şi a tras câteva concluzii asupra a ceea ce se întâmplă acum în spaţiul public. Fostul lider al studenţilor mai spune că i s-a propus să colaboreze cu Securitatea, dar că a refuzat şi că nu este „omul lui Măgureanu”, aşa cum s-au grăbit „prietenii” să-l acuze.

Fostul lider al studenţilor din anii `90, Marian Munteanu, crede că demonstraţiile de după Revoluţie ale tinerilor au constrâns clasa politică românescă să accepte linia democraţiei de tip occidental.

CARTE DE VIZITĂ

• S-a născut la 19 iunie 1962, la Grădiştea, Giurgiu.
• Licenţiat în Litere, specializarea română-portugheză (1991).
• A condus demonstraţia studenţească din Piaţa Universităţii (1990).
• Doctor în etnologie şi folclor (2005) cu teza „Folclorul detenţiei – Ideea de libertate în cultura tradiţională românească”.
• Este profesor asociat la Facultatea de Litere a Univesităţii Bucureşti.
• A lucrat ca expert în resurse umane şi management la diferite firme de consultanţă.

„Marea campanie a minciunii continuă”

Adevărul: Ce a mai rămas din „fenomenul Piaţa Universităţii” după aproape 20 de ani?

Marian Munteanu: După evenimentele din `90 mi-a spus cineva – trebuie să verificăm prin arhive – că în apropierea locului din Piaţa Universităţii a fost cândva, demult, o biserică. Dar ceea ce este absolut tulburător este hramul bisericii. Ce hram credeţi că avea? Sfânta Varvara. Patroana minerilor! E ceva aşa… te cutremură.

Prin urmare, minerii au făcut un sacrilegiu…

Ei au fost, sărmanii, un fel de victime. Statul şi-a bătut joc de ei… Au fost minţiţi, manevraţi… Dar au şi greşit, au şi ei partea lor de vină, săracii.

Aţi aflat ce li s-a spus atunci?

Uitaţi-vă în arhiva „Adevărul“ din 13-14 iunie. Pagini întregi, nesemnate. În loc de semnătură scrie „Reporterii Adevărul aflaţi la datorie“. Ziarul pretindea că Bucureştiul era în dezastru, că e lovitură de stat… Normal că ăia (minerii – n.r.) când au citit – li s-au dat gratuit ziarele – au crezut că, gata, în România, în Bucureşti, e război civil. Şi, abil instigaţi, ce şi-au zis? „La luptă, să apărăm patria!“

Le era frică să nu vină legionarii înapoi…

Se spunea că s-ar fi arborat „steagul verde” pe nu ştiu ce clădire de stat. O tâmpenie…

Erau şi dezinformări, cum că aveaţi droguri şi arme, că se făcea contrabandă, se falsificau bani…

În acea perioadă, marea învrăjbire, marea campanie a minciunii – încurajată de noii reprezentanţi ai puterii de stat – a atins paroxismul. S-au inoculat neadevăruri, neîncredere, dihonie în toată societatea. Cumplită campanie… Ea continuă, e încă activă pe anumiţi vectori.

Vă dau câteva exemple. Asocierea lor poate părea, la prima vedere, forţată dar veţi vedea că există o anumită conexiune logică. O parte din dosarul lui Petre Ţuţea a şi fost publicat. O să vedeţi acolo cum prezentau ofiţerii respectivi ca prioritate compromiterea anturajului lui Petre Ţuţea. Odios! Nu trebuia compromis doar el, ci şi toţi cei din jurul lui. Imediat după decembrie 1989 erau puse afişe prin Universitate cum că Liga Studenţilor ar fi fost o organizaţie legionară.

Mai târziu, o altă diversiune oribilă, de data aceasta în Piaţa Universităţii: persoane neidentificate au multiplicat o fotografie a actorului Dragoş Pâslaru, dintr-un film în care acesta jucase rolul unui legionar. (Dragoş era în conducerea Asociaţiei „21 Decembrie“ – cea autentică, fără nicio legătură cu ce e acum. Atunci, „21 Decembrie“ însemna Dragoş Pâslaru, juristul Lucian Mihai, sculptorul Alexandru Nancu… Alţi oameni!) Fotografiile alea erau prezentate ca şi cum Dragoş Pâslaru ar fi venit în cămaşă verde în timpul demonstraţiei.

Era o imagine din film. Au fost foarte multe lucruri de genul ăsta în Piaţa Universităţii: că avem droguri, că avem arme, că avem bani de la politicieni sau de la servicii secrete occidentale. În cazul meu, aceşti vectori de atac au fost utilizaţi până astăzi, probabil de oameni din aceeaşi familie instituţională şi morală cu propagandiştii din 1990: că aş fi extremist, că aş vinde armament, că aş avea mulţi bani, evident din afaceri mari şi dubioase… Acelaşi tip de minciuni, la fel de mizerabile ca şi cei care le vehiculează.

„Se promovează un gen de apartheid cultural“

Credeţi că mai sunteţi ţinut sub observaţie?

Probabil că da, de vreme ce mai sunt câţiva care se ostenesc să scrie despre mine aceste aberaţii. Dar nu asta mă deranjează. Mă deranjează ce se întâmplă cu noi toţi, căci aceste nenumărate campanii de dezinformare au creat probleme grave la scara întregii societăţi. E o permanentă învrăjbire în care toţi sunt instigaţi împotriva tuturor.

Şi astfel este în mod sistematic blocată orice formă de coagulare, de orice tip. Oamenii nu mai au acces la dialog real. Foarte mulţi „lideri de opinie“ promovează un gen de „apartheid cultural“. Adică: „noi avem dreptate, iar ceilalţi, dacă nu sunt de acord cu noi, devin automat extremişti, trădători etc.“. Ceea ce este dramatic, pentru că grupurile „combatante” se anihilează reciproc iar societatea românească rămâne văduvită de resurse şi soluţii la care nu se poate ajunge decât prin dialog şi reconciliere.

E o chestiune făcută deliberat sau ţine de educaţia precară?

Unii au fost manipulaţi cu abilitate iar la alţii poate fi vorba şi de calitatea lor umană, a unora care s-au suit, cum se zice, „ca scroafa-n copac” şi nu-şi pot gestiona propria poziţie.

Practic, discutăm despre clasa politică.

Vorbim despre „elite”.

Avem aşa ceva?

Tehnic vorbind, da. Orice societate are o elită compusă din mai multe segmente – politico-administrativ, cultural, academic etc. Masa populaţiei, adică poporul, guvernaţii, sunt conduşi, păstoriţi de acele elite. Întotdeauna reamintesc această binecunoscută distincţie pentru că nu trebuie să amestecăm lucrurile.

De prea multe ori, situaţia României este prezentată la grămadă: „Noi, românii, suntem incapabili să facem nu-ştiu-ce!“ „Poporul român nu poate, nu ştie…“ Eu nu sunt de acord cu această abordare. Cred că responsabilă pentru această situaţie din România este tocmai elita. Poporul a fost mai mult decât concesiv, obedient chiar. A votat, a plătit impozite, n-a făcut răscoale… Şi azi, chiar dacă nu mai participă la vot, uite că nu iese în stradă să blocheze România. Urmează direcţiile trasate de elita conducătoare.

În 20 de ani vedeţi vreo direcţie trasată?

Eu văd una, dar nu este deloc bună.

Care este aceea?

Este aceea a utilizării neprofesioniste – e prea blând termenul – a resurselor. Nu au fost folosite eficient nici resursele umane, nici cele materiale. Au fost risipite. Selecţia resurselor umane, absolut vitală pentru orice societate, a fost devastatoare în România. A fost pe dos. Adică uneori aproape că ai senzaţia – caz de paranoia – că ai de-a face aproape cu o intenţionalitate, deşi de cele mai multe ori este simplă incompetenţă. Gradul de impostură în care se află societatea noastră la nivelul ei de sus este dramatic. Sigur, nu în totalitate.

Există excepţii, oameni de anumită calitate, categoric, dar pare-se că domină incompetenţa, cel mai adesea asociată cu o aroganţă absolut năucitoare. Cred că oricine poate enumera destui aşa-zişi „lideri de opinie” care spun şi promovează cu tenacitate prostii de-a dreptul cutremurătoare. Să-mi fie cu iertare! Asta trăim!

Vectorii de mesaj sunt cultivaţi sau e un haos general?

Şi, şi. Nu ştiu în ce proporţii. Sunt convins că foarte mulţi sunt selectaţi în mod special. Alţii au, poate, o anume sinceritate, care poate fi ghicită datorită candorii cu care debitează vrute şi nevrute, pe orice temă, deşi se vede cu uşurinţă că nu deţin decât cunoştinţe modeste, la nivel de liceu – sau chiar mai jos. Aşa se întâmplă în arii largi ale dezbaterii publice „intelectuale”. Oameni care habar nu au despre ce e vorba sau au informaţii secvenţiale se pronunţă despre teme grave: românitate, identitate, etnicitate, sistem de valori, moralitate…

Cine suntem noi acum ca popor? Ar trebui să ne conturăm o identitate.

Dar o avem. Numai că trebuie să facem distincţia între cele două planuri: planul specific comunităţii etnice în ansamblul ei, care nu se manifestă prin atitudini de marcare ostentativă a identităţii (ar fi şi absurd) şi discuţia despre identitate. Elementele identitare pot fi analizate şi înţelese de către un observator calificat, care are însă obligaţia să ia în calcul toate aspectele, cum ar fi configuraţia comunitară, traseul cultural şi spiritual, influenţe şi aşa mai departe.

Un popor nu poate fi definit după ceea ce se întâmplă în 20-50 de ani, pentru că popoarele sunt comunităţi cu o viaţă îndelungată. Noi suntem un popor vechi. De aici ne pleacă şi anumite calităţi şi puteri, dar şi anumite vulnerabilităţi sau metehne. Din această străvechime nu se nasc numai consecinţe spectaculoase, ci îşi fac loc şi unele neplăcute.

De exemplu, o anumită „neglijenţă” a noastră faţă de ceea ce reprezintă precizie tehnică sau o anume reticenţă faţă de rigoarea organizaţională modernă pot fi considerate defecte, constituind handicapuri în condiţiile impuse de o societate industrializată. Pe de altă parte, disponibilitatea specială pentru zonele de tip liric sau religios, o anume viziune etică profundă, sunt surse de putere spirituală, sunt calităţi şi disponibilităţi creatoare, insuficient exploatate …

„Dacă ar dispărea Ortodoxia ne-am prăbuşi ca popor”

Ce părere aveţi despre discursul lui Dan Puric?

Întâmplarea face să ne cunoaştem de când amândoi eram mai mititei. Eu am o părere bună despre el şi admir efortul lui de artist şi de om care încearcă să construiască un discurs original, de certă valoare estetică şi culturală.

Unii se grăbesc să-l eticheteze drept legionar, plasându-i discursul între ciobănaşul mioritic şi Corneliu Zelea Codreanu.

Sunt unii care nu se mai satură să vorbească prostii. Despre ciobănaşul mioritic vorbesc o mulţime de ignoranţi, ceea ce e trist pentru o cultură care, cel puţin în această arie, a ştiinţelor etnologice, are contribuţii remarcabile. Sunt din ce în ce mai mulţi cei ce cred că pot „sări” peste capitolul dedicat oralităţii din istoria culturii şi literaturii române, dar se socotesc îndreptăţiţi să-şi dea cu părerea. Că tot aţi adus vorba de baladă – în programa şcolară se face referire o dată sau de două ori la „Mioriţa” şi la „Meşterul Manole“ şi cu asta basta.

Copiii părăsesc liceul şi nu primesc nicio informaţie despre câteva milenii de viaţă culturală a propriului lor popor. E ca şi cum grecii ar interzice Iliada! În România nu se mai acordă atenţie şi sprijin studiului culturii tradiţionale, ceea ce este o catastrofă. Şcoala etnologică românească este ignorată şi desconsiderată, şi aceasta în condiţiile în care patrimoniul cultural tradiţional ne recomandă ca una dintre ariile culturale de prim rang ale Europei. Stăm pe un adevărat tezaur şi nimeni nu vrea să-l valorifice. Imaginaţi-vă că aveţi în faţă partitura Simfoniei a IX-a. Beethoven, care întâmplător, când a compus-o, aproape surzise, o avea în minte, o „auzea”.

Chiar şi printre muzicieni nu sunt mulţi cei care se uită pe partitura unei simfonii şi sunt în stare „să audă” melodia în cap. Un tip de performanţă extrem de rar. Ce să mai zicem de noi, care nu suntem compozitori sau dirijori? Vedem nişte note, poate dibuim ceva pasaje, dar cât de departe suntem de a înţelege o întreagă simfonie… Aşa şi unii intelectuali, când se referă la folclor sau la „Mioriţa“.

Ei îşi imaginează că înţeleg, dar, de fapt, comit erori grave de interpretare, din neştiinţă. „Mioriţa“ este doar una dintre cele 300 de piese care compun simfonia baladescă a poporului român. Din aceste 300 de tipuri, aproape 100 sunt capodopere de acelaşi nivel sau de nivel apropiat cu „Mioriţa“ sau „Meşterul Manole“. Or, „comentatorii” la care făceaţi referire nu au citit nici măcar zece din aceste capodopere – cei mai mulţi nu înţeleg nici măcar despre ce e vorba în „Mioriţa“… Nu vă daţi seama că astfel de oameni nu cunosc nimic din ceea ce înseamnă cultură tradiţională şi specific românesc?

Dan Puric vorbeşte în cunoştinţă de cauză?

Un artist poate avea, prin capacitatea sa, prin harul său, şansa să rezoneze cu un anumit univers cultural – nu neapărat să cunoască sau să înţeleagă, raţional vorbind, totul. El poate vibra, cu fiinţa şi sensibilitatea sa, în armonie cu comunitatea căreia i se dăruieşte. Cred că Dan Puric ar putea face parte din această categorie de artişti. Demersul lui, ca act artistic şi cultural, mi se pare binevenit şi cred că este un om corect în intenţii.

Când apare câte un om corect în intenţii, aşa cum afirmaţi, dar cu un discurs apropiat de valorile creştin-ortodoxe, intelectualii se cam crispează.

Cred că, cel puţin cei cinstiţi, au această reacţie fie dintr-o insuficientă înţelegere a lucrurilor, fie, alteori, de teamă ca nu cumva să fie înfieraţi ca „naţionalişti”. (Nu discut reacţia celor rău-intenţionaţi, căci nu mă interesează.) Mulţi dintre comentatori confundă lucrurile. Ei văd în credinţa ortodoxă, componenta spirituală care face parte din matricea noastră identitară, un factor nociv, care ne blochează, ne menţine într-un soi de feudalism perpetuu. Este evident că unii ca aceştia pur şi simplu nu cunosc şi nu înţeleg Ortodoxia românească.

Ei fac analogii de genul: ţară ortodoxă – nereceptivă la transformări moderne, deci o frână în calea progresului. Or, cum dânşii vor „progresul şi nimic altceva“, cum spunea binecunoscutul lor mentor, resimt în Ortodoxie un soi de frână, ceea ce este, mă iertaţi, o prostie. Eventualele „probleme” pe care noi, românii, le avem în confruntarea cu provocările modernităţii, nu au nicio legătură cu Ortodoxia.

Ele, aşa-zisele noastre „probleme”, pleacă, de fapt, dintr-un strat etno-cultural mult mai vechi… Departe de a fi o frână, Ortodoxia este singura noastră salvare, căci ea este izvorul nostru de umanitate şi de dumnezeire. Fără ea, mi-e groază să mă gândesc cum am putea fi… Ortodoxia este un fel de înţelegere a lumii şi a relaţiei cu Dumnezeu, în care de altfel suntem destul de apropiaţi de catolici, ba chiar şi de unele culte protestante.

Dar neînţelegerea raportului real între spiritualitate şi celelalte componente ale naturii noastre îi fac pe cei bine-intenţionaţi să cadă într-o capcană. Pe cei rău-intenţionaţi … îi ştim. Ei Îl urăsc pe Dumnezeu şi, nu ştiu cum se face, dar urăsc în special religia creştină. Pentru ei, orice e apropiat de creştinism e rău. Au altă viziune şi sunt incapabili să accepte un dialog sincer, diferenţele. Cei care cred în Dumnezeu sunt consideraţi nişte indivizi dubioşi şi retrograzi.

„Avem atâtea belele pe cap, dar uite că pe unii îi frământă problema Ortodoxiei”

Avem şi multe metehne, ca popor…

Sigur că avem metehne, dar nu pleacă din credinţă. Calităţile pe care le avem – multe, puţine – pleacă de acolo. Dacă ar dispărea această componentă spirituală, ne-am prăbuşi ca popor. N-am mai exista. Nu am mai fi noi. Cei care promit aventuri d-astea trimit popoarele spre fundături. Sunt în istorie cazuri de lideri care au vehiculat doctrine ale „puritanismului” rasial, ale „luptei de clasă”, omul „nou”, rasa „pură” şi alte sminteli, care ştim unde au dus.

Eu consider că popoarele trebuie respectate. Dacă un popor îşi asumă o anumită dimensiune identitară, şi poporul nostru a dat probe strălucite în istorie de asumare a acestei componente, nu trebuie să ne îngrijoreze „problema” Ortodoxiei. Avem foarte multe alte neajunsuri, mai cu seamă ale statalităţii noastre.

N-avem instituţii administrative eficiente, n-avem rezultate economice bune, n-avem un sistem fiscal rezonabil, bolnavii ne mor cu zile, şcolile merg din ce în ce mai prost, nici măcar drumuri nu avem… Avem atâtea belele pe cap, dar uite că pe dânşii îi frământă problema Ortodoxiei.

Şi a scoaterii icoanelor din şcoli…

Iată! Că din cauza icoanelor din şcoli o fi scăzut PIB-ul. Este penibilă toată campania asta anticreştină, o ştim. Unii însă se lasă antrenaţi în mizeria asta. La zonele de vârf – politice şi intelectuale deopotrivă – sunt destui care cad pradă acestei false probleme.

Tinerii sunt receptivi la mesajele care vin de sus.

Relaţia cu Dumnezeu este problema fiecăruia dintre noi, a familiilor noastre, nu a nu-ştiu-căror grupuleţe nevricoase. Nu trebuie să-i preocupe de ce merg oamenii la biserică. Se duc pentru că aşa vor ei. E dreptul lor, în definitiv. Problema noastră în mediul laic, social este cum să ne organizăm vieţile în aşa fel încât să avem parte de normalitate, de decenţă în viaţa cotidiană. Nu Biserica este o frână în aşa ceva.

De ce Biserica nu e prezentă mai mult în zona publică?

Nu sunt de acord cu cei care au această îngrijorare – uneori exagerată – cu privire la implicarea socială a Bisericii. Biserica nu e sindicat, nu e asociaţie civică, nu este o fundaţie de asistenţă socială. Biserica trebuie să ţină slujbe, să boteze, să cunune, să aibă grijă să se păstreze rânduiala vieţii sufleteşti şi personale – subliniez: sufleteşti şi personale – a membrilor ei. Pentru aceasta a fost lăsată de Întemeietorul ei şi exact din acest motiv oamenii o respectă.

Una dintre cele trei slujiri ale Mântuitorului este cea conducătoare…

Eu cred că partea de conducere e bine să o lăsăm în seama Mântuitorului, singurul îndreptăţit să se ocupe de problema conducerii directe şi efective. În plus, din câte ştiu, Biserica are o puternică implicare socială: în opere de caritate, în aşezăminte de ajutor pentru săraci. Poate nu e atât de prezentă pe cât am vrea noi. Sunt convins că nu-i perfectă. Perfecţiunea Bisericii stă în componenta divină, căci cea umană, săraca, are multe necazuri. Biserica e formată din noi, oamenii, cu păcatele noastre, cu neputinţele noastre.

Or eu nu pot să dau vina pe Biserică pentru că nu face mai multe orfelinate în oraşul cutare. Nu pot cere socoteală preotului paroh că nu a făcut destule spitale. El ar putea, la rândul său, întreba: „Dar tu, creştine, cu ce ai contribuit la asta? Că dacă toţi din parohie v-aţi uni, aţi putea face multe.” Deci, ne facem noi datoria de oameni şi de creştini? Aşa că e mai bine să fim mai rezervaţi în critici.

Cei care critică uită acest aspect, care mi se pare esenţial. Eu, în calitate de creştin, în primul rând nu am drepturi, ci obligaţii. Şi preotul, şi episcopul, şi patriarhul au obligaţii, sunt de acord. Dar ceea ce mă îngrijorează pe mine este ceea ce fac eu. Şi făcând puţin, nu mă simt îndreptăţit să critic pe unul care face mai mult decât mine.

„Nu se controlează votul, se controlează oferta”

Cum vedeţi pelerinajul politicienilor în biserici?

Ce-ar putea face preoţii? Să-i dea afară din biserică? Rânduiala veche spune să ne rugăm nu numai pentru conducătorii noştri, ci şi pentru duşmanii noştri. Biserica, cea ortodoxă cel puţin, are în liturghie rugăciuni pentru strămoşi, familie, preoţi, armată, dar şi pentru conducătorii ţării, ca să le dea Dumnezeu deschidere la minte şi la inimă să facă fapte bune şi folositoare. Aşa este ritualul…

De ce i-au pictat în pridvor?

Înseamnă că sunt ctitori. Acum unii ar vrea ca Biserica să nu primească bani de la ăia?! Nu ştiu ce e mai bine: să faci construcţia cu un ctitor considerat de unii nedemn sau să nu o faci deloc? În timpul lui Vasile Lupu, care a fost un mare ctitor, în Moldova, s-au pronunţat vreo 60.000 de condamnări la moarte. Ştiţi care era populaţia Moldovei? Era sub un milion. Vă daţi seama ce genocid s-a produs acolo.

Şi este ctitor şi patron al culturii. Politicienii, conducătorii au avut adesea multe şi mari păcate. Dar nicăieri în societate nu avem de-a face cu oameni puri. Dacă un om împovărat de păcate, la un anumit moment face o faptă bună, e un lucru pozitiv. Oricum, la Judecată, Mântuitorul îi va despărţi pe cei buni de cei răi după criterii de El ştiute. Iar în ordinea lumească se acordă o anumită consideraţie unor demnitari care nu sunt lideri ai comunităţii religioase, ci ai statului. Oamenii aceia intră în biserici datorită poziţiei oficiale din statul român, care nu are legătură cu Biserica.

Absenteismul la vot e o altă dovadă a faptului că falsa apropiere a politicienilor de Biserică nu este acceptată de popor…

Cauza absenteismului este controlul ofertei. Aici e problema. Nu se controlează votul, se controlează oferta. În multe situaţii nu e important cine şi ce alege, ci acela care are posibilitatea să facă propunerile. Dacă cineva vrea să influenţeze o alegere, are grijă ca toţi candidaţii să corespundă criteriilor sale. Drama este că în acest proces de selecţie, de sus până la nivelurile mai mici, nu se respectă reguli ale eficienţei.

Asta e diferenţa între sistemul occidental şi al nostru. Acolo, în timp, oamenii au ajuns la o înţelegere a lucrurilor şi au o selecţie mult mai riguroasă a valorilor. Nu-şi mai selectează toţi nepoţii, rudele, prietenii, pentru că doresc ca lucrurile să meargă bine. Pot să aibă grijă de ei altfel, dar nu-i pun în funcţii de decizie, unde este necesară competenţă reală. Pe mine nu mă deranjează că unii au câştigat bani, că au nu ştiu ce onoruri, ci eficienţa instituţiilor care depind de ei, unde situaţia este dramatică.

„Elita refuză dialogul”

De ce clasa politică nu înţelege că situaţia instituţiilor devine din ce în ce mai gravă din cauza imposturii?

Elita cultural-politică românească este în proporţie majoritară rezultatul epocii lui Ceauşescu. Elita formată în timpul acela a ajuns acum să fie la nivelul decizional în toate domeniile din România. Or ei nu sunt altceva decât produsul unei selecţii făcute atunci, care… să-mi fie cu iertare… Nu mă refer la faptul că erau comunişti, ci la calitate, la competen

— with George Roncea.

Citiți și...

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Stiri Extreme

Stiri Extreme: Capitalism, Ceausescu, Conspiratii, Design, Diverse, Eminescu, Istorie, Masonerie, Pamflet, Politica, Sanatate, Simboluri si Spiritualitate.

Contact: office@stiri-extreme.ro