Ferentari -Livezilor, Bucuresti – un loc pentru morții vii. Locul ca ar avea nevoie cel mai mult de Dumnezeu

Distribuie!by BUCUREȘTI În România, persoanele excluse din societate „putrezesc” în ghetouri. loading... Ziarista Magda Gad, reportera de la Expressen, a petrecut șapte săptămâni într-o mahala urbană. O alee a iadului […]
Distribuie!

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

În România, persoanele excluse din societate „putrezesc” în ghetouri.

loading...

Ziarista Magda Gad, reportera de la Expressen, a petrecut șapte săptămâni într-o mahala urbană.


O alee a iadului din București de pe care unii pleacă ca să fure sau să cerșească în Suedia, la furat.

Alții așteaptă să fie purtați de aici, în sicriu.


De fapt, toți sunt deja morți. Inimile lor bat și ei merg prin gunoaie și încearcă să lupte cu demonii lor dar, de fapt, toți sunt deja morți. Doar că fiecare are un timp diferit și un alt fel de suferință, dar la fel de multă, pentru a ajunge acolo. Către singura cale sigură care îi conduce afară din Aleea Livezilor: moartea.

Este aceeași zi în care au jefuit balconul. L-au demontat și l-au vândut la fier vechi.

60 de kilograme pentru 65 de coroane.

– De ce dracu’ n-ai zis că n-ai mai tras până acum? S-o iei la cioc, idiotu’ naibii, cum ai putut să ratezi.

Puștiul împreună cu care a tras drogurile s-a lăsat pe pat, alb la față și cu buzele vineții.

Panicat, Marin înjură, heroina îi vâjâie în sânge, dar nu se poate relaxa ca de obicei cu o țigară. Puștiul împreună cu care a tras drogurile s-a lăsat pe pat, alb la față și cu buzele vineții.

Cu dexteritatea unui consumator înrăit, Marin scoate o seringă nouă pe care o umple cu apă și sare de lămâie.

Concubina lui, Ana, îl ține pe puști cu o singură mână. L-au tras jos, pe podea, l-au pălmuit peste față și au aruncat apă pe el. Buzele nu mai sunt vineții, dar are un tremur necontrolat. Picioarele îi atârnă greu sub el, ca și cum ar fi paralizat.

– Vezi să nu leșine, ordonă Marin.

Ana îi împinge puștiului fruntea și bărbia:

– Trezește-te, bă! Revino-ți, deschide ochii.

– Și eu, care voiam să-i dau o doză mai mare. Dă-l dracu’ , n-o să moară.

Marin a injectat heroină decând avea 13 ani. Gâtul este ultimul loc la care se recurge după ce toate celelalte vene au fost distruse. Introducerea acului în loc greșit înseamnă moarte sigură. Fotograf: Christoffer Hjalmarsson

El e deja în iad. Adresa de aici este Aleea Livezilor, Ferentari, sectorul 5, București.
O alee împuțită, plină de șobolani grași, care colcăie în subsolurile inundate și în clădirea dărăpănată de cinci etaje, care l-ar face și pe cel care a creat-o, fostul dictator Nicolae Ceaușescu, să albească de groază. De la ferestrele întunecate plouă cu gunoaie și ace. Suflete de oameni excluși din societate, bântuite de demoni interiori, mafii țigănești și politicieni corupți. Copiii sunt dependenți, au HIV și se sinucid.

Când Marin a ajuns acasă, în locuința lui de 13 metri pătrați de la parter și a luat heroina, fiul său, Antonio, a început să se agite pe covorul înflorat de culoare maro între pat, bibliotecă și ușa toaletei.

Așa reacționează Antonio cel mai adesea. Devine mai activ. Și așa se întâmplă de cinci până la zece ori pe zi.

E obișnuit cu praful presărat pe o foaie de hârtie, cu filtrul scos de la o țigară și rulat într-o bilă pusă pe ac, cu focul aprins sub tubul perimat de sticlă și cu lichidul brun tras prin ac.

Are 20 de ani, inginer cu studii în construcții, dar conduce un studio muzical. E dependent de heroină de peste zece ani.

Nu asta îl stresează. Faptul că tatăl își schimbă comportamentul, da.
Acum, când în camera claustrofobă se transpiră a furie, țipete și cadavru, Antonio se ghemuiește tensionat. Fața îi e roșie, murmură pentru sine și se străduiește să nu plângă.

Marin se apleacă spre puștiul de pe podea și încearcă să privească prin lumina palidă a ferestrei. Găsește aceeași venă ca și ultima oară și injectează soluția de sare de lămâie.

Aceasta diluează heroina. Marin ia un pahar și încearcă să-i bage apă cu forța, dar aceasta iese din el, din nou, împroșcând pereții. Îl ridică brusc în picioare.

– Hopa, hopa!

Merge. Puștiul e încă în iad.

– Să fiu al dracu’, sunt cel mai bun doctor de aici! jubilează Marin și aprinde o țigară.

Resuscitatul își aranjează hainele și iese împleticit pe alee. Are 20 de ani, inginer cu studii în construcții, dar conduce un studio muzical. E dependent de heroină de peste zece ani. De ce a început asta încă din adolescența timpurie, nu-și mai aduce aminte.

– Toți prietenii o făceau, mărturisește el și dispare.

El este numai unul din cei care vin în cartierul lui Marin ca să-și facă plinul.

Marin este pierdut din cauza consumului de heroină și de valium. Partenera sa, Ana, și fiul său, Antonio, îsi petrece timpul la scara blocului. Fotograf: Christoffer Hjalmarsson

Ana se așază, din nou, pe pat. Mucegaiul crește pe peretele albastru pătat de deasupra grindei. Antonio se strecoară în tăcere lângă ea. Marin merge către băncuța de la fereastră pe care este un pled de un gri estompat și repetă procedeul. Pulberea, tubul, focul, acul. Printre unelte se află și un cuțit și un ursuleț. Folosește oglinda din baie pentru a-și băga în jugulară. Dacă înfige greșit, va muri. Dar înfige corect.

Sângele este tras prin ac și se amestecă cu heroina. Cu o mină în care se combină plăcerea și durerea, împinge totul înăuntru.

”Cât vrea Dumnezeu, răspunde el țâfnos, ca întotdeauna.”

Când Marin are heroina acasă, atunci o ia. Până când se termină.

Iar astăzi el a povestit că a și furat un balcon și a și vândut șorturile furate, așa că are heroină.

Iese pe poartă și se așază pe treptele de piatră, în soarele arzător. Îi atârnă capul și are ochii închiși. Privește în propria lui lume. Lumea catifelată a narcoticelor. Buzele îi sunt umflate, sprâncenele întunecate, iar firele de păr din barbă îi încadrează trăsăturile. Există frumusețe și dincolo de decădere. După o vreme, mă reped la el:

– Trăiești?

Se uită în sus, cu un ochi.

– Ai mai văzut vreodată drac mort? Ha, ha!

Marin are 27 de ani.
– Cât crezi că ai să mai trăiești, dacă mai continui așa?
– Cât vrea Dumnezeu, răspunde el țâfnos, ca întotdeauna.
Apoi, adaugă:
– În curând mă duc la frizerie. Trebuie să mă tund.

Marin are 27 de ani, este tată și este dependent de heroină.Fotograf: Christoffer Hjalmarsson

Pe trepte asemănătoare, în afara porții de vizavi, Elena stă pe un palet din lemn. Fața ei este ca o hartă secretă formată din riduri, corpul osos. Speră ca Dumnezeu să n-o lase să mai aștepte atât de mult.
Vrea să vină acum. Moartea.

Elena are 78 de ani. Singurul lucru pe care-l regretă este că nu a plecat în Germania ca să lucreze la o brutărie, când a avut șansa. Altfel, nu crede că a făcut vreo prostie, a lucrat la o fabrică de conserve și a fost membru al Partidului Comunist.

Nu parfumul seduce, ci numele: “Far Away”. Foarte departe de Aleea Livezilor.

Renunță, ia paletul în mână și merge agale în casa scării, în sandalele sale cu flori roșii. E atât de întuneric, că pașii mai degrabă se aud decât se văd.

– Pe timpul lui Ceaușescu, aici locuiau militari și era ordine. Creșteau trandafiri printre case. Acum sunt numai cei mai leneși, cei mai săraci, șomerii și dependenții aici, șuieră ea cât se poate de furioasă.

Și-a scris numele cu tuș pe ușă. Cu o voce tristă, continuă:

– Într-o zi, după ce pusesem masa și stăteam aici cu cheia, și voiam să încui, un țigan a venit și mi-a furat banii din mână.

Apartamentul are 13 metri pătrați, exact ca al lui Marin. Este vechea ei locuință de serviciu din vremurile comuniste. La stânga se află patul ei, iar la dreapta sicriul. Pe ușa băii atârnă hainele în care dorește să fie înmormântată. De un perete să sprijinită crucea pentru mormânt. Mai lipsește numai ultima cifră din data morții. 1936-201_.

De-a lungul celuilalt perete a aranjat ceasuri și păpuși. Timpul. Singurătatea.

Nu are copii, iar bărbatul i-a murit, ca și toți cei opt frați.

Cu un zâmbet șiret, scoate o sticluță de parfum. Nu parfumul seduce, ci numele: “Far Away”. Foarte departe de Aleea Livezilor.

Când cineva vrea să spună că ceva este cu adevărat foarte departe în limba română, spune că e la mama naibii.

Așa miroase parfumul. Ca mama naibii.

– Elena, ce se va întâmpla după ce mori? întreb eu.

– Mă duc în Rai! Lângă Dumnezeu, dincolo de nori!

Elena a pregatit totul: sicriul, crucea și hainele cu care dorește să fie înmormântată. Urăște ghetoul, nu vrea altceva decât să dispară de aici și regretă că nu a plecat în străinătate când a avut șansă. Fotograf: Christoffer Hjalmarsson

Un bărbat căruia putem să-i spunem George vrea, de asemenea, în Rai. Este unul dintre unchii lui Marin. Dar Raiul lui nu este lângă Dumnezeu, dincolo de nori.

E în Suedia.

– Mă duc acolo să muncesc și să găsesc o femeie. Poate mă căsătoresc cu o suedeză frumoasă. O nouă viață!

Stă în fața buticului de la colț, din capătul Aleii Livezilor, printre copiii care n-au mâncat și vor cinci coroane de-o ciocolată. Cei câțiva dinți pe care-i mai are au o culoare brun-gălbuie. Barba e căruntă, pe antebraț se arcuiește un dragon roșu-verde din cerneală, în jurul tibiei negre și umflate are un bandaj. De când George a încetat să mai ia heroină, sângele lui nu mai curge cum ar trebui.

Are 46 de ani și a căutat, mai înainte, o viață nouă în Italia, Germania și Spania. Acum, prietenii spun că Suedia este locul ideal.

– Sunt mulți pe aici care au fost în Suedia, dar n-o să vă spună ce-au făcut acolo: că au fost la furat.

– Atunci, ce vei face în Suedia? întreb eu.

– Voi fura! N-aș cerși niciodată, vreau să muncesc sau să fur. Și să întâlnesc femei, sunt multe femei necăsătorite acolo, mi-au spus prietenii mei.

– Poate sunt necăsătorite pentru că asta vor.

– Nu, nu, sunt necăsătorite pentru că în Suedia nu sunt bărbați adevărați!
Râde strident și întreabă dacă poate să se mute în apartamentul meu din Stockholm.

– Dacă am fi împreună în Suedia, ai putea să mă ajuți cu niște dinți noi.

Chiar și după ce plăteau taxa de protecție, câștigul era bunicel.

Un bărbat și o femeie ne aud vorbind și se opresc pe stradă. Au un fiu și sunt căsătoriți, unul cu celălalt și amândoi cu heroina. Femeia, care pare că se poate rupe în două, scarpină cu unghiile o rană de la picior și ridică bărbia:

Noi am fost în Stockholm și am furat. Mergeam la noroc, furam portofele și speram să găsim bani în ele. Ne-a mers bine. Puteam face și 3.000 de coroane într-o zi.

Chiar și după ce plăteau taxa de protecție, câștigul era bunicel. Cealaltă metodă era de a verifica cât de mult aveau oamenii în portofele, urmărindu-i când scoteau banii pentru a plăti. George scoate pieptul înainte, astfel că tigrul de pe tricou se holbează la mine:

– Să fii hoț e o meserie care necesită cunoştinţe. Iar eu nu fur de la săraci, iau numai telefoane mobile de la cei care par că pot să-și cumpere altele noi.

– Dar mulți au poze în telefoanele lor. Poate sunt poze cu copiii lor, care sunt de neînlocuit. Și toate numerele de telefon. La asta nu te gândești?

– Nu, la asta chiar nu ne gândim. A fura e ca sexul, când o faci nu te mai gândești la altceva.

George a strâns deja banii de benzină. Va merge la Stockholm într-un BMW cu colegul său, pe care îl putem numi Robert. Zâmbește larg când vorbește despre asta.

– Mai întâi, stăm câteva săptămâni în Germania, furăm și ne întâlnim cu o româncă.

Lucrează acolo la un club de dans. Apoi mergem în Suedia!

Suedezii sunt amabili, au bani și pedepsele sunt blânde. Iar închisorile sunt frumoase.

Hoțul Robert are capacitatea de a se face mereu nevăzut. Îl vezi pe stradă sau stând în mașina sa, iar în secunda următoare a dispărut.
Într-o după-amiază, agață o fată cu ochi de pisică și părul prins la spate în coadă pentru a merge în oraș la furat. Ea are reputația de a fi cea mai bună din întregul ghetou la asta. Într-o seară, este beat și vrea să se giugiulească.

Dar, într-o dimineață, când cerul este de un bleu frumos, acesta stă lângă balustrada din fața porții Elenei, îmbrăcat cu un șort dungat de culoare turcoaz și lenjerie albă YSL. Capul și obrajii îi sunt rași, ochii întredeschiși și contemplativi. Trage dintr-o țigară și povestește despre excursiile spre Stockholm.

– Prima dată am locuit în cort, ultima oară am stat la hotel, în Mariatorget.
Cum? Este foarte scump, eu nu-mi permit, izbucnesc eu.

– Ha, ha, mda … dar tu nu furi, nu? Eu fur pentru a-mi permite asta și se pot fura mulți bani în Suedia.

Robert trage ultimul fum din țigară și o aruncă.

– De ce numai Suedia? întreb curioasă.

– Mergem acolo unde auzim că e bine. Spania, Germania, Austria…acum e bine în Suedia. Suedezii sunt amabili, au bani și pedepsele sunt blânde. Iar închisorile sunt frumoase.

– De unde știi?

– Am stat patru luni la închisoare în Suedia. A fost bine, mai bine decât să locuiești aici.

Scutură din cap către betonul spectral și către dependenții disperați care caută lucruri de vânzare în gunoaiele putrezite ce acoperă pământul. Dacă nu găsesc nimic, iau seringile vechi ale altora și scormonesc după resturi pe care și le injectează. O explozie ascunsă de droguri, HIV și hepatită.

Mariatorget este un loc bun pentru că fetele tinere ies acolo seara și se îmbată și așa este mai ușor să le iei telefoanele mobile.

Alții își trimit copiii să adune seringi folosite. Pot să le schimbe cu altele noi prin programul de schimb de seringi. Seringile noi sunt valută aici.

Un puști cu un cuțit lung în partea din spate a blugilor coboară dintr-un taxi și-l plătește pe șofer cu seringi. Are mișcări nervoase. Acum câteva seri i-a înfipt cuțitul în burtă unui bărbat. Acum este îngrijorat că-l va lua poliția.

Soarele cade peste fața adormită a lui Robert. Se încruntă, iar ochii i se micșorează și mai mult. Merg un pas mai departe și-l întreb:

– Ai spus că suedezii sunt amabili, ce-ai vrut să zici?

– Dacă vin la tine când ești cu mâna în geanta lor, poți să vorbești cu ei și să le explici de ce furi și te înțeleg.

Siringile vechi sunt înlocuite cu altele noi – o valută forte pentru ghetou. O parte din părinți trimite copiii să adune siringi folosite.Fotograf: Christoffer Hjalmarsson

– Și de ce ai locuit în Mariatorget?

– Mariatorget este un loc bun pentru că fetele tinere ies acolo seara și se îmbată și așa este mai ușor să le iei telefoanele mobile.

De data asta, el și George se vor întâlni la Marin cu doi cunoscuți care „s-au stabilit” acolo.

– Au o afacere cu ATM-uri. Ei văd când oamenii tastează codul PIN și apoi le fură cardurile.

– Cei care cerșesc în Stockholm cine sunt?

– Nu sunt intelectuali, dar au școala străzii și așa își câștigă banii. Cerșind sau cerșind și furând.

Robert se ridică și este pe cale să dispară din nou. Dar, mai întâi, vrea să știe un lucru:

– De ce umblă suedezii cu sticle de vodcă în plase în ziua mare?

Este și o modalitate de a spăla bani pentru mafioți.

Marin aproape că a adormit la frizerie, legănându-se sub efectul heroinei, în timp ce era „sub acțiunea” foarfecii și a briciului. Acum, este tuns și ras. Săptămâna viitoare o rudă se va căsători și vrea să arate bine la nuntă. Mi-a promis că va fi mare paranghelie pe stradă.

– Trebuie s-o iei ușurel, Magda, altfel ajungi să iei cocaină, împreună cu noi! râde el la mine.

Paula a ramas fără adăpost, după ce soțul ei a decedat din cauza unei supradoze de droguri. Tot ce i-a rămas ține într-un geamantan verde din pânză. Fotograf: Christoffer Hjalmarsson

Sare în tramvai. Se duce în oraș să-și facă treaba. „Cumpărături gratuite” spune el.

Sunt 32 de grade afară și e mai cald ca în cuptor în tramvaiul aglomerat. În București oamenii se plâng de faptul că tramvaiele în continure nu au aer condiționat în ciuda apelelor facute de autorițăti.

Afară, Ferentariul, cartierul din care face parte Aleea Livezilor, rămâne în urmă. Notoriu pentru că este cel mai periculos din București.

În fiecare cartier sunt clădiri înalte și deprimante și spălătorii de mașini. E o afacere care merge printre cei cu putere mică de cumpărare, dar persoane care cunosc branșa spun că este și o modalitate de a spăla bani pentru mafioți – că aici își direcționeaza banii obținuti din infracțiuni și îi “albesc”.

La o spălătorie de pe Livezilor, dependenții pot spăla mașini și primesc heroină ca plată. Un dependent care a spălat mașini povestește că proprietarul conduce un Mercedes negru cu ferestre fumurii.

Primarul Bucureștiului este arestat pentru corupție. Conform Centrului de Investigații Media șoferul său este condamnat pentru trafic de droguri. Soția șoferului are și o spălătorie care spală mașinile poliției locale și care în acelaș timp se bănuiește ca ar fi conectată la mafia temută Cămătaru.

Riscul este prea mare ca să faci prostii – poți primi trei ani de închisoare dacă furi un Snickers.

Îl trezesc pe Marin când tramvaiul ajunge la Unirii, un sens giratoriu imens unde reclame luminoase cu nume precum Zara, Bershka și H&M strălucesc în griul statului estic.

– Pot să mă întind acolo și să dorm, cască Marin și arată un petic de iarbă de lângă asfalt.

– Ai luat neobișnuit de multă azi?

– Da, am cumpărat de aproape 500 de biștari. Cred că am luat cam nouă doze.

Face turul obișnuit al magazinelor. Probează blugi în cabina de probă și îi urmărește pe paznici. În buzunarul șortului are un briceag în caz de alarmă.

– Nu este un moment bun, între orele 13 și 14 este cel mai bine, atunci schimbă paznicii tura, se plânge Marin.

Acum este ora 18.

Totul a fost întârziat de cantitatea de heroină și de supradoză.

Dacă furi în România, trebuie să-ți respecți planul. Riscul este prea mare ca să faci prostii – poți primi trei ani de închisoare dacă furi un Snickers.

Într-o seară, când îi povesteam unui om cu studii universitare cu care iau prânzul despre gradele pedepselor din Suedia, acesta a recunoscut:

– Știi care a fost primul meu gând când mi-ai povestit asta? M-am gândit: De ce nu mă duc în Suedia la furat?

– Atunci nu te-ai simți cu conștiința încărcată?

– Magda, eu sunt român. Așa am crescut, e vorba de supraviețuire. Să luăm ce putem.

Primarul din Ferentari a fost arestat pentru corupție și conform ziarelor românești a luat 90 000 000 de euro mită.

Într-o altă zi, vorbim despre numărul mare de primari arestați pentru corupție și de miniștrii care sunt anchetați pentru fraudă, evaziune fiscală și spălare de bani. Bărbatul replică cu un aer rebel:

– Cum ar putea oamenii să fie mai buni decât conducătorii lor? Cei mai răi hoți din țara asta sunt politicienii. Dă-mi un miliard de euro și am să deschid prima închisoare pentru politicieni din lume. Este singurul lucru care poate salva țara asta.

Un doctor din Ferentari câștigă 3.000 de coroane pe lună și ia mită de la pacienți ca să poată să pună ceva pe masă – primarul din Ferentari a fost arestat pentru corupție și conform ziarelor românești a luat 90 000 000 de euro mită.

Când discut pe tema asta cu Marin, care stă și probează o pereche de ochelari de soare într-un magazin cu prețuri reduse, se îndreaptă spre mine cu ochelarii de soare la ochi:

– Au găsit toate milioanele astea acasă la primarul nostru și ce-a făcut el pentru noi? A pus câteva containere nenorocite pentru gunoi. Dacă m-aș duce la biroul lui să-i cer ajutor într-o privință, m-ar da afară.

Ridică ramele ochelarilor pe frunte.

– Am primit 65 de coroane ca să votez pentru Președinte, nici el n-a făcut absolut nimic pentru noi.

Câteva secunde mai târziu, Marin a ieșit din magazin. Cu cinci perechi de ochelari de soare în mână. Are nevoie de bani și pentru doza de diseară. Altfel, se va trezi la cinci, va avea dureri în tot corpul și se va simți rău.

 

Marin este rom. Încă din secolul al XIX-lea, cea mai mare concentrare de romi din București era în Ferentari.

În continuare sunt mai mult decât majoritari în diferite ghetouri care se găsesc aici, dar Aleea Livezilor are un amestec de etnii. Aici sunt oameni cu salarii mici, șomeri, văduve, pensionari, handicapați, narcomani, bolnavi psihic, homosexuali, imigranți, criminali, prostituate.

După Revoluția din 1989, fabricile din vecinătate s-au închis, multe dintre locuințele muncitorilor și ale militarilor s-au golit, iar apartamentele au fost ocupate de persoanele excluse din punct de vedere social.
Marin locuiește aici de la vârsta de opt ani.

– Dacă aș putea, le-aș da tuturor săracilor o săptămână în care să trăiască cum trăiesc bogații, ca să poată simți și ei cum este, visează el și toarnă două doze maro pe o foaie de hârtie.

Vecinul lui stă alături și își întinde nerăbdător brațele tatuate în închisoare. E cât un dulap.

– Am făcut închisoare în multe țări. În Anglia a fost cel mai bine. Aș vrea să stau în închisoare și în Suedia, cu siguranță că e mai bine, spune vecinul.

 

Ursulețul de pluș stă pe spate, pe băncuță. Antonio, copilul de cinci ani, nu-l mișcă de acolo niciodată. Acum, stă pe marginea patului în chiloței, cu pumnii strânși și fălcile încleștate. Ana stă în picioare, cu o mână peste ochi. Își ascunde lacrimile. Brusc, strigă la Marin:

– Aprinde-i televizorul lui Antonio.
Spune, mai întâi, că nu se simte bine pentru că nu a băut cafea. Apoi, spune că s-a săturat de tot.

– M-am săturat de toate astea. Opt ani, și încă se droghează. Dar el e prima și singura mea dragoste. Eram virgină când ne-am întâlnit.

Ana are 26 de ani și nu a încercat niciodată să se drogheze.

Cele două seringi sunt pline. Mai întâi, o înfige pe una în brațul vecinului și o golește.

Apoi, merge la toaletă și o bagă pe a doua în gâtul lui. Pe podea este un lighean cu rufe. Dimineață le-a lăsat la înmuiat.

Când revine în cameră, se mișcă mai energic. Cât timp nu ia prea multă, heroina îl binedispune.

Iese pe scară și fumează. Elena stă în același loc ca întotdeauna, pe scară, vizavi, și fumează, de asemenea. N-a vrut să fumeze înăuntru deoarece are sicriul acolo.

Unchiul lui Marin, George, și hoțul, Robert, stau mai departe pe alee. Nu mai e mult și vor pleca la Stockholm.

Mai întâi așteaptă nunta.

Apoi vor pleca.
Departe de ghetou.

Multor copii li se interzice să intre în această casă, tocmai pentru că aici se fac cele mai multe afaceri cu droguri. Dar copiii care locuiesc aici nu scapă. Fotograf: Christoffer Hjalmarsson

Aproape toate fetele care cresc aici încep să vândă sex, iar nouă din zece băieți ajung în închisoare, conform unui activist pentru drepturile omului care lucrează pe stradă.

Marin are, ca toți ceilalți, cicatrice de cuțit pe brațe și pe burtă. Cicatrice pe care și le-a făcut singur. A fost bătut în închisoare și s-a tăiat pentru a ajunge la infirmerie.

Pedeapsa a fost de trei ani pentru traficul a cinci grame de heroină, pe care el afirmă că le avea pentru consum propriu.

S-a lăsat, acolo, înăuntru. Dar, când a ieșit, îl aștepta fratele lui de cruce în ghetou.

Heroina pe care și-a injectat-o încă de la 13 ani.

Aproape toți cei care se injectează se îmbolnăvesc de HIV și hepatita C. Următorul pas după asta este moartea.

Sunt adolescenți în Livezilor care au început cu heroină de când aveau opt ani. Unul și-a injectat singur în zona inghinală când avea zece ani. Toate celelalte vene erau prea pline de cicatrici pentru a-și mai introduce în ele.

Aproape toți cei care se injectează se îmbolnăvesc de HIV și hepatita C. Următorul pas după asta este moartea.

Unul până la trei copii mor în fiecare lună. Din cauza bolilor, a supradozelor, pentru că sunt maltratați până când mor sau se sinucid.

Să fii lăsat singur în ghetou când părinții pleacă în străinătate pentru a cerși sau a fura, poate fi echivalent cu moartea. Iarna, când viața este extrem de grea și este frig, crește rata sinuciderilor.

Unii polițiști din zonă îi acuză pe copii înainte de căderea zăpezii, pentru ca aceștia să ajungă acasă sau la școala de corecție. Este singurul mod prin care pot să le salveze viața.

Într-o dimineață, un tânăr vine cu bicicleta pe alee. Este vărul lui Marin, Adi. Are capul ras în părțile laterale, bucle pe centru și o față calmă. El i-a dat lui Marin prima doză.
Adi locuiește în Belgia și face curat în baruri. A venit aici pentru a fi prezent la nuntă.

– Cum te simți când știi că ești cel care i-a dat prima doză lui Marin?

– Nu mă simt prea bine. Dar, dacă n-aș fi făcut-o eu, ar fi făcut-o altcineva. Toți cei din gașca noastră o foloseau.

Marin povestește că abia terminase școala atunci.

– Profesorul meu i-a spus mamei: „E prost, duceți-l la o școală specială”. Atunci am abandonat.

Acasă nu era mai bine.

– Dacă nu aduceam bani acasă, puteam să dorm afară.

A fugit și s-a mutat la unul dintre unchii săi, care era bun la box și intrase într-un clan.

Când Marin a început să se drogheze și să fure, i-a ajutat pe părinți cu bani. Mama i-a spus că dacă nu poate face bani în alt fel, atunci putea să vândă droguri. Apoi, când a ajuns în închisoare, ea nu l-a ajutat cu Ana și Antonio. S-a simțit trădat.

– Când am ieșit aveau păduchi, iar Antonio nu m-a recunoscut.

Azi, mama sa, sora și cumnatul locuiesc în Spania. Mă întreb ce fac acolo.

– Ce pot să facă? Fură! Soră-mea și bărbatul ei s-au dus acolo la furat, iar mama a plecat după ei pentru a avea grijă de copiii lor.

Marin apucă o găleată și iese afară cu vărul său. Casa în care se va ține nunta trebuie pregătită pentru petrecere.

 

În ziua nunții este haos și durere. Tatăl mirelui a murit cu o seară înainte din cauza unui atac de cord. Rudele hotărăsc, în final, să țină nunta totuși, deoarece va fi greu din punct de vedere economic să o anuleze.

Marin se învârte în sandalele înflorate ale Anei prin încăperea de 13 metri pătrați, cu fața crispată și ținându-se de burtă. Cocaina pe care m-a avertizat că aș putea s-o iau, dacă nu mă voi adapta, a luat-o el. Amestecată cu heroină. Și injectată. Are arsuri în gâtul uscat și a vomitat.

Mireasa poartă o rochie de printesă cu volane care acoperă jumătate din curte. Fotograf: Magda Gad

Ana s-a machiat, dar nu mai vrea să meargă nicăieri. E nervoasă pentru că Marin nu i-a comandat haine de sărbătoare lui Antonio. A împrumutat o pereche de cămăși, dar ei nu-i plac.

– Toți ceilalți copii vor avea haine frumoase, nu putem merge așa.
Cea mai apropiată familie merge la paradă cu mirele în afara aleii. Tocurile femeilor sunt mai înalte de zece centimetri, hainele sunt roz, roșii și aurii. Stau în fața vilei unei rude, la câteva străzi mai departe. Au câteva case. Marin nu poate locui în ele pentru că ia droguri.

Pe stradă, curge șampania peste cuburile de gheață aburinde. Doi bărbați, mai înalți și mai solizi decât toți ceilalți, stau cu fețele impasibile către mulțimea adunată. Unul are o gentuță similară cu aceea a polițiștilor din Balcani, în care aceștia își țin pistolul când sunt îmbrăcați în civil. Bărbați cu viori, acordeoane, pian, tobe și clarinet cântă manele, muzica populară printre romi.

Mireasa iese cu părul negru fluturând și cu o rochie albă de prințesă cu volane, care umple jumătate din curte. Se așază pe un scaun, iar cântărețul de manele cântă.

Se dansează, se mănâncă, se dă noroc. Oamenii aruncă bancnote mari peste cântăreți. Este important să pară că au bani, chiar dacă nu au.

Nimeni nu pare fericit.

În dimineața următoare, tatăl mirelui va apărea în sicriul deschis.

 

A venit toamna pe Aleea Livezilor. Marin și Ana stau îmbrățișați sub o pătură și se uită la televizor. Au făcut sandvișuri cu ouă. Antonio se joacă cu un arc din plastic.

Marin se ridică pe jumătate și spune că a văzut un program pe care o televiziune română l-a făcut în Suedia.

– Sunteți rasiști și discriminați romii, mă acuză el.

– Ce vrei să spui?

– Suedezii din emisiune au vorbit despre noi ca și cum am fi toți cerșetori. Nu suntem.

Vrea să spună că tuturor le este la fel de greu aici, indiferent de etnie.

Sunt mulți care muncesc și au firme proprii și fac tot felul de lucruri.

Eu ies și fac o plimbare cu un tip pe nume Larry. Are tuberculoză și obișnuiesc să mă duc cu el la spital când face injecția zilnică cu antibiotice. Îl întreb cum e să fii rom aici.

– Sunt mândru că sunt țigan, spune el cu voce molcomă.

A locuit aici toată viața. Soția sa l-a făcut să înceapă cu heroina, dar acum s-a terminat. Atât cu soția, cât și cu heroina.

Larry a avut un loc de muncă în construcții, care era bine plătit, dar acum nu poate să muncească din cauza tuberculozei.

Aici în Livezilor trăiesc familii cu copii printre gunoaie, siringi si sobolani grasi. Copii la vârsta de 8 ani încep să folosească heroină iar fetele mici să vândă sex. Fotograf: Christoffer Hjalmarsson

Vrea să spună că tuturor le este la fel de greu aici, indiferent de etnie.

– Ce e bun pe Livezilor?

– Nimic. Prietenii fură și se înșală unii pe alții.

– Ce se va întâmpla cu copiii?

– La fel ca și cu părinții lor.

 

Seara, Aleea Livezilor se schimbă. E ca și cum viața este întoarsă pe dos.

Somnolentă ziua. Răvășită, de-a dreptul, la miezul nopții.

Într-o seară, mesele sunt întinse pe stradă. Oamenii beau. Hoțul Robert stă lângă mașina sa și e dus. Prima dată, nu înțeleg de ce.

Apoi, înțeleg. A pus o poză pe parbriz și una pe lunetă.

Este una și aceeași fotografie. O fotografie a lui George, unchiul lui Marin. Sub ea a scris: „Nu te vom uita niciodată.”

”Ce să faci aici? Nu e nimic pentru tine aici. Aș pleca și eu de aici, dacă aș putea. Ăsta e un loc pentru morții umblători.”

George n-a mai mers la Stockholm. Sângele n-a mai vrut să curgă. S-a coagulat și l-a trimis pe drumul către singura cale sigură care duce afară din ghetou: moartea.

Marin îmi dă un pahar să beau în cinstea dispărutului.

– Ia-l! O amintire. Nu beau.

A sosit timpul să plec din Aleea Livezilor. Iadul care s-a dovedit a fi un loc unde oamenii își împart viața cu ceilalți, fără loc de fațade sau uși închise. Nu mi se mai pare atât de relevant să plec de aici.

Mă duc la Elena și-i spun că voi pleca.

– E bine, murmură ea și mă lasă.

– De ce e bine?

Tăcută, își aruncă privirea peste casele dărăpănate. Pe care nu le-a lăsat niciodată, când a avut șansa. Se ridică și ia paletul în mână pentru a intra înăuntru, la sicriul ei.

– Ce să faci aici? Nu e nimic pentru tine aici. Aș pleca și eu de aici, dacă aș putea. Ăsta e un loc pentru morții umblători.

Interpret și îndrumător: Madalina Botoran

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

Despre Stiri Extreme

Stiri Extreme: Capitalism, Ceausescu, Conspiratii, Design, Diverse, Eminescu, Istorie, Masonerie, Pamflet, Politica, Sanatate, Simboluri si Spiritualitate. Contact: office@stiri-extreme.ro