EXCLUSIV/ Mareşalul Ion ANTONESCU în arest, pe 23 august 1944: “ŢARA va intra, pentru VECIE în ROBIE!” Document OLOGRAF transmis de Prof. Gh. BUZATU

by In Memoriam Prof. Univ. Dr. Acad. Gh. Buzatu, reunim astăzi, 23 august 2015, într-un singur articol, mai multe materiale oferite în exclusivitate portalului Ziaristi Online de regretatul istoric, căruia […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Maresalul-Ion-Antonescu-Testament-23-august-1944-Prof-Gheorghe-Buzatu-Ziaristi-Online-12In Memoriam Prof. Univ. Dr. Acad. Gh. Buzatu, reunim astăzi, 23 august 2015, într-un singur articol, mai multe materiale oferite în exclusivitate portalului Ziaristi Online de regretatul istoric, căruia îi resimţim acut lipsa vocii sale blânde dar tunătoare prin substanţă, în aceste momente critice pentru demnitatea României şi a Istoriei ei, când marea majoritate a istoricilor şi-au închis şi apoi lipit singuri gura cu scuipinol. Iată, dar, Adevărul despre lovitura de stat din 23 august 1944, ziua marii trădări a României, care îşi va găsi corespondent peste 45 de ani, într-un decembrie roşu, rămas la fel de întunecat ca şi ziua de acum 71 de ani. Tot în exclusivitate, Profesorul Gheorghe Buzatu ne-a oferit din lucrările sale – şi pentru lămurirea “cioflângarilor” uniţi din toate ţările – un document ajuns şi păstrat prin minune în Arhivele României, după ce acesta a trecut prin mâinille preşedintelui RSR, Nicolae Ceauşescu: Însemnările olografe ale Mareşalului Ion Antonescu scrise aproape pe întuneric, în celula în care a fost aruncat de către viitorul medialat cu diamante al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi “generalissimului” I. V. Stalin, Regele Mihai I. Diamantele trădării. 


Exclusiv Ziaristi Online

loading...

23 AUGUST 1944:

JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI[1]

de Gh. Buzatu

Dacă n-ar fi fost în esenţa lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …

Şi cum să nu fie astfel, când luăm cunoştinţă de destinul într-adevăr fericit al unui document fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareşalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică naţională în urmă cu mai mulţi ani pe prima poziţie în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfăşurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime şi larg comentat de istoricii români şi străini, dar nu numai de ei[2], desfăşurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanşare, desfăşurare şi consecinţe, imediate ori îndepărtate, suportate şi în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privinţa faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestaţi în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din Bucureşti, Mareşalul Antonescu şi Mihai Antonescu, aflaţi închişi sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reuşit să-şi facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înţelege, în mâinile puciştilor. Cu o singură excepţie, remarcabilă: ex-mareşalul a avut inspiraţia de a aşterne pe hârtie împrejurările şi consideraţiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”.

Din câte cunoaştem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând episodul decisiv al loviturii de stat, declanşarea şi arestarea celor doi actori principali, liderii regimului doborât, nu numai că sub raport cronologic conţinea primele impresii asupra celor petrecute (care ulterior nu mai aveau cum şi de ce să fie modificate), dar excela – funcţionând primatul incontestabil al poziţiei şi calităţii „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului …

Ceea ce ne oferă un nou şi temeinic argument pentru situarea Mareşalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari! Şi care, în privinţa faptelor la care au participat ori le-a provocat, au ştiut să „vadă” şi să „transmită”!…

Aşa după cum se poate constata, textul Mareşalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 şi localizat – scris în celulă. Ţinând seama de consecinţele interne catastrofale ale actului din 1944, prăbuşirea ţării şi ocupaţia militară barbară a Armatei Roşii, considerăm că dispariţia documentului original, în condiţiile specifice momentelor din august 1944, a reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiţia sine qua non a salvării sale PENTRU ISTORIE. Iar aceasta în condiţiile în care, în ziua următoare compunerii lor, Însemnările din celulă s-au pierdut în urma bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din Bucureşti, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german şi la schimbarea poziţiei României în Războiul Mondial din 1939-1945. Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944, documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, l-a prezentat lui N. Ceauşescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice şi istorice” (vezi infra anexa I). Apreciind în mod just valoarea excepţională a Însemnărilor din celulă, N. Ceauşescu le-a depus spre păstrare în fondurile centrale ale Arhivelor Naţionale ale României din Bucureşti, ele având să fie valorificate prin publicare după evenimentele din 1989, începând din 1991.

N. Ceauşescu nu a fost un admirator al Mareşalului Ion Antonescu. Nici nu avea cum. Sub regimul Antonescu, N. Ceauşescu, comunist declarat şi recunoscut, s-a aflat în detenţie la Jilava, Caransebeş sau Tg. Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat consecvent între opozanţii de frunte ai regimului[4]. După 1944-45, N. Ceauşescu, ca membru activ al conducerii superioare a UTC şi, apoi, a PCR, a avut un rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea poziţiilor supreme pe linie de partid şi de stat, în 1965-1967. Fiind investit în martie 1974 Preşedinte al României, N. Ceauşescu nu a ignorat la un moment dat, către sfârşitul anilor ’80, pe atunci când era preocupat de finisarea proiectului Casei Poporului, ca pe splaiul dâmboviţean al construcţiei faraonice să se ridice un impozant monument[5] – acela al Mareşalului Ion Antonescu!

Nu vom încheia acest capitol, fără a ne referi la cazul romanului Delirul.

După cum se ştie, un „caz” devenit celebru, intervenit într-un moment când N. Ceauşescu se afla încă – orice s-ar zice – pe culmile afirmării sale politice interne şi internaţionale. Celebritatea şi-a avut originile în multiple motive: Autorul romanului era Marin Preda, unul dintre marii prozatori români, iar eroul operei nu era altul decât Mareşalul Ion Antonescu. În momentul apariţiei Delirului (1975), Mareşalul era încă, după exact trei decenii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (?!), un nume interzis în România, iar cartea lui Marin Preda s-a bucurat rapid de două ediţii (ianuarie şi august 1975), difuzate într-un tiraj impresionant. Faptul a provocat nelinişte, în anume cercuri intelectualiste de la Bucureşti, obişnuite după 1944-1945 cu pagini literare penibile consacrate lui Ion Antonescu, precum pseudo-romanele fabricate de I. Ludo ş.a., în URSS ori în Germania „Literaturnaia Gazeta” ori „Der Spiegel” au reclamat „reabilitarea pe cale epică” (sic!) a ex-mareşalului. Unele condeie înfierbântate au acuzat că N. Ceauşescu în persoană putea fi bănuit de reabilitarea lui Ion Antonescu, deşi era clar pentru oricine – după cum a observat regretatul Mihai Ungheanu – că Marin Preda, un scriitor de geniu şi o conştiinţă literară profundă, nu trebuia să fie bănuit că ar fi executat „o comandă politică”.

ANEXE

– I –

Memoriul lui Gh. Teodorescu, general-maior (r),

adresat lui N. Ceauşescu, în problema unui document

semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu

 

Cancelaria C.C. al P.C.R.

Nr. 2 734/2.VII.1980

 

ARHIVA

Comitetului Politic Executiv

al C.C. al P.C.R.

Nr. 3 697/31.XII/1980

 

MULT STIMATE TOVARĂŞE NICOLAE CEAUŞESCU,

Secretar General al Partidului Comunist Român,

Preşedinte al Republicii Socialiste România,

Comandant Suprem al Forţelor Armate,

 

Vă prezint alăturat, în copie, însemnările făcute de mareşalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce a fost arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu, presupunând că va fi omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi găsite şi cunoscute cândva.

Subsemnatul, sunt general maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, care am servit în forţele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976.

La 23 august 1944 aveam gradul de căpitan şi comandam subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu unii din subalternii mei la arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu şi a principalilor lor colaboratori.

Unul din militarii care făcea paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui unde era închis, mi-a raportat a doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21,00 I. An­tonescu i-a cerut la un moment dat un creion şi că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vişinii de pe un raft din camera în care se afla închis şi că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc.

În ziua de 24 august 1944, casa regelui unde fusese reţinut Antonescu a fost lovită cumplit de câteva bombe în timpul raidurilor aviaţiei hitleriste şi transformată în ruine.

Între două bombardamente, împreună cu militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, am găsit printre dărâmături o agendă pe anul 1930 a fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse aceste însemnări, de fapt testamentul său politic.

Asupra valorii politice şi istorice a acestor însemnări las la latitudinea factorului de decizie să hotărască.

Prezentându-vă Dumneavoastră acest document, vreau să subliniez încă o dată ataşamentul meu faţă de Patrie, Partid şi faţă de Dumneavoastră, tovarăşe Comandant Suprem.

Caietul original cu însemnările mareşalului Ion Antonescu se găseşte la mine, urmând ca asupra destinaţiei sale să îndeplinesc ordinul Dumneavoastră.

General-maior (r) Gh. Teodorescu

20.V.1980

2 ex. IR/FV

I.R.N. VIII/134/1. VII

 

(Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 150).

– II –

Documentul Însemnări din celulă[6],

semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944,

la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti

 

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.

Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.

I-am cerut ca şi Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului.

Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-ai arătat numai esenţialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse.

I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[7] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.

Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

  1. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

  1. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?
  2. – a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[8], poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă …[9] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război.

  1. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.

Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

  1. – În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată …[10], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu Ruşii.

Acest “mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi I-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi I-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie.

După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.

M[areşa]l Antonescu

23.VIII.1944

Scris în celulă.

23 august 1944 – Mareşal Ion Antonescu:

Însemnări din celulă (Documente)







Note


[1] Capitol din volumul: Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. O biografie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603.

[2] Gh. Buzatu, Istoriografia şi izvoarele, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator – Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, p. XXVII şi urm.

[3] Vezi îndeosebi Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979; Gh. Buzatu şi colaboratori, Din istoria unei zile, Iaşi, 1979; Gh. Buzatu, coordonator, Actul de la 23 august 1944 în context internaţional. Studii şi documente, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984; M. Varia, 23 august 1944. Studiu, Bucureşti, 1993 (xerografiat); Istoria PCR. Sinteză. Documente, 5, Bucureşti, f.a.; Gavriil Preda, coordonator, 23 august 1944. Evaluări şi controverse, Ploieşti, Mileniul III, 2006; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei. Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006; Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, I-III, Ploieşti-R. Vâlcea-Iaşi, 2005-2009; ediţia a II-a, anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2010.

[4] Vezi, de exemplu, Tabelul nominal cuprinzând comuniştii din „categoria A” – Cezar Mâţă, Serviciile secrete ale României în Războiul Mondial (1939-1945), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 356 (locul 111 într-o listă de 793 de persoane).

[5] Informaţia ne-a fost transmisă, cu titlu confidenţial (septembrie 1995), de D-l General Ion Coman.

[6] Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, II, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 151-154. Vezi şi detalii despre condiţiile în care documentul respectiv s-a pierdut după bombardamentul german asupra Capitalei, la 24 august 1944, fiind descoperit tot atunci de către căpitan (ulterior, general maior) Gheorghe Teodorescu, comandant al gărzii Palatului Regal, care la 20 mai 1980 i l-a trimis lui N. Ceauşescu, pentru a fi depozitat la ANIC ale României, unde se află şi prezent (ibidem, p. 148-150). A fost publicat în repetate rânduri cu începere din 1990 (cf. Procesul Mareşalului Antonescu, vol. 1, editor Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum/ Editura Europa Nova, 1995, p. 49-53; Gh. Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 289-293); Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. O biografie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603. Însemnările Mareşalului, de departe în top sub raporturile obiectivităţii, preciziei şi promptitudinii, trebuie, desigur, coroborate cu relatările celorlalţi “actori” şi martori de la 23 august 1944, îndeosebi Regele Mihai I, generalii Constantin Sănătescu şi Aurel Aldea, colonelul Emilian Ionescu, maiorul Anton Dumitrescu, Mircea Ioaniţiu, Ioan de Mocsonyi-Styrcea ş.a. (cf. Gh. Buzatu, Stela Cheptea, …Şi a fost 23 august, în Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, p. 267-288). Subliniez în context că generalul C. Pantazi, în amintirile sale scrise în închisoare în 1946-1947, relatează că, din moment ce “grupul Antonescu” a fost încredinţat la 29 august 1944 delegaţilor Armatei Roşii din Bucureşti, el a fost a doua zi îmbarcat şi trimis în URSS, în maşini pe traseul Dobreşti-Urziceni-Buzău-R. Sărat-Focşani-Tecuci-Bârlad-Valui-Iaşi-Stânca-Bălţi, iar mai departe, până la Moscova, cu trenul. Pe parcurs, în dimineaţa de 31 august 1944, îşi aminteşte generalul Pantazi, ex-mareşalul s-ar fi destăinuit foştilor colaboratori (Mihai Antonescu, C. Pantazi, Mircea Elefterescu) care-l “însoţeau” spre destinaţia necunoscută prizonierilor în aceşti termeni: “… Ne-a spus că pe cartonul unei mari icoane, pe contrapagină, a scris din nou toate impresiile sale asupra arestării, felului cum s-a făcut, atitudinea Regelui, a lui Sănătescu etc.” (Arhiva CNSAS, Bucureşti, fond 40 010, vol. 134/I, f. 153). Iar referitor la Însemnările cuprinse în prezenta anexă, relata tot generalul C. Pantazi, că în seara de 23 august 1944, după orele 20,30, ex-mareşalul “în saffé a scris reflexiile lui pe o carte [în fond, o agendă legată] ce a găsit-o acolo. A scris două ore în acea carte, indignarea lui contra atitudinii Regelui şi a lui Sănătescu” (ibidem, f. 148).

 

[7] Lipsă în textul original.

[8] Aşa în original.

[9] Aşa în original.

[10] Lipsă în text.

Ziaristi Online Ro

Exclusiv Ziaristi Online

JOCUL CU DESTINUL ROMÂNEI:

23 AUGUST 1944 (2)[1]

 

de Gh. Buzatu

Vedeti si: EXCLUSIV. Prof Gh Buzatu: 23 AUGUST 1944: JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI (1). Însemnările din celulă ale Mareşalului Ion Antonescu din seara de 23 august 1944. DOCUMENT OLOGRAF »

În urmă cu mai multe decenii, un cunoscut gânditor politic aprecia, de loc fără îndreptăţire, că mult mai imprevizibil decât viitorul este trecutul! Este, mai mult decât o concluzie, o constatare de actualitate, valabilă pentru nefericitul veac al XX-lea. Nu numaidecât, desigur, pentru regimurile totalitare, dar şi pentru condiţiile celor mai nobile democraţii. Căci, în adevăr, după dispariţia “eroilor” unor întâmplări majore ori mărunte, câte “istorii” n-au fost – nu numaidecât denaturate – ci rescrise, regândite, redimensionate? A fost, cum am precizat deja, şi cazul actului de la 23 august 1944, care a prezentat, din prima clipă şi pentru toată lumea, amprentele unei clasice lovituri de stat, fatale pentru rolul României în Războiul Mondial din 1939-1945 şi pentru destinul ei în deceniile următoare.

La 23 august 1944 cel puţin 30 de persoane şi personalităţi au fost angrenate, complotişti şi victimele lor, în declanşarea loviturii de stat. Să-i reamintim, mai întâi, pe cei aflaţi, la 23 august şi în noaptea de 23/24 august 1944, chiar în zona epicentrului evenimentelor: Bucureşti – Palatul Regal din Calea Victoriei.

Majoritatea copleşitoare a celor în cauză, după arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu şi a unor dintre colaboratorii lor principali, şi-au consemnat impresiile pe marginea Zilei Z şi a Orei H – 23 august 1944, ora 17. Aşa precum au făcut-o: colonelul Emilian Ionescu[2], adjutantul regal de serviciu; maiorul Anton Dumitrescu[3], adjunctul comandantul Batalionului de Gardă de la Palat şi şeful echipei de militari destinată să-i aresteze pe Antoneşti; sergentul Dinu Cojocaru şi plutonierii D. Bâlă şi D. Rusu[4], cu toţii membri ai “echipei” Dumitrescu; Mircea Ionniţiu[5] şi Ioan de Mocsonyi-Styrcea[6], secretarul particular al Regelui Mihai şi, respectiv, fostul mareşal al Curţii Regale, unul dintre intimii Suveranului; Grigore Niculescu-Buzeşti, şeful Direcţiei Cabinetului Ministrului şi Cifrului din Ministerul Regal al Afacerilor Străine al României, şi adjunctul său, Victor Rădulescu-Pogoneanu[7], Camilian Demetrescu[8], din acelaşi mediu; căpitanul Gh. Teodorescu[9], comandantul companiei I a Batalionului de Gardă Regală; generalii Aurel Aldea[10] şi Gh. Mihail[11], din grupul militarilor apropiaţi Regelui şi ostracizaţi sub Antonescu; colonelul D. Dămăceanu[12], şeful Statului Major al Comandamentului Militar al Capitalei (C.M.C.); Gh. Ionescu-Bălăceanu[13], şeful Cancelariei Palatului; Lucreţiu Pătrăşcanu[14] şi Emil Bodnăraş[15], reprezentanţii conducerii PCR; Ilie Dinuţ[16], membru al “echipei” Bodnăraş, care i-a preluat pe Antoneşti de la Palat şi a asigurat paza lor între 24 şi 31 august 1944 în cartierul Vatra Luminoasă; lt. col. Ştefan Niculescu[17], cel care a plecat de la Palat în zorii zilei de 24 august 1944 cu destinaţia Turcia însoţindu-i pe agenţii britanici A. G. de Chastelain[18] şi Ivor Porter[19]; şi, desigur, Regele Mihai I[20], Mareşalul Ion Antonescu[21], Conducătorul Statului şi şeful guvernului, Mihai Antonescu[22], vicepreşedintele guvernului si ministrul Afacerilor Străine, şi generalul Constantin Sănătescu[23], Mareşalul Palatului, noul prim-ministru după înlăturarea Mareşalului, toţi aceştia din urmă fiind aceiaşi care s-au înfruntat în aşa-numitul “salon galben” din Casa Nouă a Palatului Regal din Calea Victoriei, în minutele decisive care au prefaţat Ora H. Nu au fost prezenţi la Palat, dar, într-un fel sau altul, i-au “asistat” pe actorii principali ori au devenit factori decizionali ce au condus la declanşarea loviturii de stat la 23 iar nu, aşa cum se stabilise iniţial, la 26 august 1944: fruntaşii politici Iuliu Maniu[24], C.I.C.(Dinu) Brătianu, istoricul Gh. I. Brătianu[25] şi C. Titel Petrescu[26]; Ion Hudiţă[27] şi Corneliu Coposu[28]; generalul Constantin D. Nicolescu[29] şi Eugen Cristescu[30], şeful în exerciţiu al Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.); generalul C. Pantazi[31], ministru de război în guvernul antonescian; George Magherescu[32], de la Cabinetul Militar al Mareşalului; C. Agiu[33] şi Bellu Zilber[34], de la comunişti, ori generalul Iosif Teodorescu[35], şeful CMC-ului. Nu mai insistăm asupra relatărilor celor care, deşi “la distanţă”, au avut totuşi tangenţă cu evenimentele de la 23 august 1944[36]; spre deosebire de cei anterior menţionaţi, care s-au aflat, într-un fel sau altul, în epicentrul evenimentelor. Pe măsura desfăşurării faptelor, după orele 20, o dată cu constituirea guvernului Sănătescu, apoi după orele 22:25 – adică după difuzarea Proclamaţiei regale şi a Declaraţiei noului cabinet – evenimentele au devenit cunoscute şi au cuprins ţara întreagă, în primul rând Armata, potrivit Directivei operative nr. 1 a noii conduceri militare de la orele 23:00. De asemenea, în noaptea de 23-24 august 1944, despre evenimentele din România au luat cunoştinţă agenţiile mari de presă, serviciile secrete şi comandamentele beligeranţilor mari şi mici, iar, nu în ultimul rând, liderii Marilor Puteri (Germania, URSS, Marea Britanie şi SUA) angrenate în conflictul secolului, respectiv: Adolf Hitler, I.V. Stalin, Winston Churchill şi F.D. Roosevelt. S-a apreciat de îndată şi corect rostul gestului României pentru desfăşurarea ultimei faze europene a conflagraţiei din 1939-1945. Din nefericire, cotitura României în război – retragerea din tabăra germană şi trecerea în rândul Naţiunilor Unite – s-a dovedit imediat folositoare doar Marilor Aliaţi – SUA, Marea Britanie şi URSS; în ceea ce o priveşte, pentru România, consecinţele neîntârziate şi directe s-au dovedit dezastruoase. Faptul pornea de la modul în care Marii Aliaţi au evaluat fapta României, iar aceasta numai în raport cu interesele şi ţelurile lor de război politico-diplomatice, strategico-militare, economice şi, nu în ultimul rând, ideologice.

S-a dovedit, o dată mai mult, că în raporturile internaţionale Marile Puteri au interese şi nu cunosc sentimente!

Conjuraţii de la Bucureşti au lăsat să se înţeleagă că totul se desfăşurase în deplin acord, cu înţelegeri preliminare cu Marii Aliaţii, pentru a se descoperi, în cavalcada evenimentelor, că în fond n-a existat – şi nici n-a putut să existe – aşa-ceva! Mai mult, Marii Aliaţi au fost luaţi, ca şi Adolf Hitler, prin surpriză ori, dacă ei au fost înştiinţaţi în vreun fel, totul a funcţionat nepotrivit. Imensul mecanism se declanşase însă. Nici vorbă de a se mai opri ceva, dar nici măcar de a se mai corecta… Simptomatică s-a dovedit poziţia lui V.M. Molotov, comisarul Externelor al URSS, care peste două săptămâni primindu-i la Moscova pe membrii delegaţiei române pentru semnarea Convenţiei de Armistiţiu cu Naţiunile Unite şi chestionat fiind de ce Kremlinul se arăta în pretenţii mai puţin înţelegător decât fusese cu emisarii Mareşalului în lunile anterioare, a precizat fără nici o ezitare:

Pentru că Antonescu reprezenta poporul român, iar dvs. o aventură!

Era indiscutabil că încă un capitol de istorie se încheiase: România încetase de-a mai fi satelitul Germaniei, dar fusese deja ocupată de către trupele Kremlinului.

Revenim însă la 23 august 1944: Coroborând informaţiile datorate “actorilor” menţionaţi (memorii şi jurnale, diverse declaraţii şi relatări etc.), istoricii au stabilit cadrul şi ordinea riguroasă a faptelor survenite la Palat în 23 august 1944. Este interesant de remarcat că, nu în toate cazurile, memoria protagoniştilor a funcţionat ireproşabil. Intenţionat ori nu? Rămâne să cercetăm ori rămâne să dovedim. Ceea ce ni se pare cel mai curios sunt diversele tentative ale personajelor de-a se impune pe “locuri fruntaşe” cu ocazia marelui eveniment. Cu ce scop? – nu este greu de descifrat. Vom releva, tocmai de aceea, câteva situaţii, care considerăm că au devenit cazuri. S-a încercat, de către unii memorialişti, să impună prezenţa lui Iuliu Maniu la Palat în ceasurile care au urmat arestării Antoneştilor şi colaboratorilor lor. O atare sugestie, care nu are nimic comun cu voinţa exprimată a fostului lider al PNŢ – ului, este de natură politică, indiscutabil. În realitate, prezenţa sau absenţa lui Iuliu Maniu la Palat la 23 august 1944 nici nu sporeşte, după cum nici nu subţiază meritele celui în discuţie sau ale partidului său şi este semnificativ că, cel dintâi, Iuliu Maniu însuşi şi-a precizat rosturile şi itinerariul la 23-24 august 1944. O probă indiscutabilă, descoperită relativ recent, atestă în ce măsură decisivă memoria documentelor pune în umbră probitatea memorialiştilor. Avem în seamă registrul de audienţe la Palat, aflat în păstrare la Biblioteca Academiei Române, şi în care s-a reţinut cu precizie numele persoanelor importante care, între orele 13 şi 24 din 23 august 1944, au pătruns în incintă. Astfel, documentul fixează audienţa separată la Rege a lui Mihai Antonescu cu începere de la ora 15, iar cea comună a Antoneştilor între orele 16:15 şi 17:30, după orele 18 fiind reţinute numele colaboratorilor Mareşalului, arestaţi (C.Z. Vasiliu, C. Pantazi şi Mircea Elefterescu)[37]. Graţie documentului amintit, dispunem de lista completă a oaspeţilor Palatului dintre orele 18 şi 24, când, după declanşarea loviturii de stat, s-a constituit cabinetul C. Sănătescu şi s-au întocmit primele decrete regale ori s-au imprimat şi difuzat proclamaţiile către Ţară ale Regelui ori guvernului:

“Iau parte la aceste lucrăricităm din document – domnii: general de corp de armată adjutant Sănătescu Constantin, general Anton, general Dombrovschi, Mocsonyi-Styrcea, Niculescu-Buzeşti, D.D. Negel, V. Vasiliu, col. Ulea, Bălăceanu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Titel Petrescu, ing. Ceauşu [Emil Bodnăraş], V. Ionescu, directorul Radiodifuziunii, Pogoneanu, lt. col. Răuţă, lt. col. Niculescu Ştefan, din Marele Stat Major, comandor Udrischi, căpitan comandor adjutant Gherghel, Camil Demetrescu şi alţi diferiţi funcţionari din Ministerul Afacerilor Externe, precum şi adjutant de serviciu colonel adjutant Emilian Ionescu şi maiorul Anton Dumitrescu, ajutor comandantul Batalion [de Gardă] regală”[38]. Nu este ignorată, se înţelege, nici audienţa lui Manfred von Killinger, ministrul de-atunci al Germaniei la Bucureşti.

Dintre toţi cei care, în după-amiaza de 23 august 1944, s-au perindat la Palat cel mai persistent în a-şi impune prezenţa, la momentul şi în modul socotite de el cele mai convenabile, a fost colonelul (mai apoi, generalul) D. Dămăceanu. Acesta, pe atunci şef al Statului Major CMC-ului, a dovedit o lipsă de principii şi o inconsecvenţă deprimante. El a scos la iveală nu mai puţin de … zece variante ale “memoriilor” sale şi, pe deasupra, a fost la originea unor “mese rotunde” cu participanţii la evenimente în cursul cărora s-a încercat “aranjarea” faptelor istorice ori s-a răfuit cu toţi cei care-i contestau meritele de la 23 august (în speţă, Emilian Ionescu, Anton Dumitrescu şi Gh. Ionescu-Bălăceanu)[39]. Cu un astfel de prilej, mai precis la discuţiile purtate la Institutul de Istorie al CC al PCR în februarie 1968, Anton Dumitrescu a relatat că atât D. Dămăceanu, cât şi Emilian Ionescu (ambii, generali la momentul respectiv) l-au abordat, imediat după ieşirea din închisoare, propunându-i un punct de vedere comun şi “convenabil” … asupra celor petrecute la 23 august. Convins însă că trebuia să spună adevărul, Dumitrescu a refuzat şi, pentru a-şi asigura … protecţia, a apelat la “arbitrajul” unui general cu “trecere”: C. Vasiliu-Răşcanu. În fond, atât Anton Dumitrescu, cât şi Gh. Ionescu-Bălăceanu nu au acceptat versiunea lui D. Dămăceanu cum că el s-ar fi aflat la Palat în momentul audienţei Antoneştilor, îngăduindu-şi (Dămăceanu) să-şi aroge meritul de-a fi dat marja de siguranţă necesară complotiştilor înainte de-a trece la “acţiune”, şi anume prin asigurarea fermă că trupele CMC-ului erau gata de luptă. În fapt, colonelul D. Dămăceanu a trecut pe la Palat după arestarea celor doi Antoneşti. În legătură cu acest episod, Ioan de Mocsonyi-Styrcea, pe ale cărui mărturii nu punem un deosebit temei, a relatat fapte interesante după vreo 20 de ani. Este cazul să reţinem si dezinformările lui D. Dămăceanu în legătură cu acţiunea sa[40].

Procedeul la care recurgea Dămăceanu, pentru a-şi pune în lumină o răspundere imensă pentru declanşarea loviturii de stat, şi care nu a existat, era grosolan. Nu putem spune că, în epocă, prin anii ‘60 – ‘70, punctul de vedere expus de general nu a aflat audienţă, chiar în studiile de specialitate. Mai puţin însă în rândurile altor participanţi la reuniunea amintită din februarie 1968 şi care, precum Gh. Ionescu-Bălăceanu, a remarcat în “spiritul timpului”:

“Nu putem noi, mic sau mare, să minţim PCR-ul; este interzis. Nu putem veni în faţa unui institut care este menit să consemne adevărul şi numai adevărul şi să spunem lucruri fanteziste, care n-ar contribui cu nimic la valoarea, munca şi contribuţia celor care au participat la 23 august, fiecare în măsura în care se ştie şi se confirmă. Ceea ce pot să spun eu, ca simplu şi mic în această contribuţie, este că prea mare a fost contribuţia Partidului[Comunist Român], ca să mai venim şi să spunem şi să pecetluim un neadevăr susţinut de tovarăşul general Dămăceanu. Nu sunt aşa de cinic ca să pun Partidul în polemică cu persoane care cunosc adevărul, cu atât mai mult străinătatea[…] De aceea, din multă stimă şi respect faţă de tovarăşul general Dămăceanu, care ştiu ca la fel ca şi noi toţi şi-a riscat viaţa, este devotat Partidului, de aceea eu, ca persoană, spun aşa: nu trebuie să mergem pe calea neadevărului…”[41]

Disputa memorialiştilor priveşte în prima ordine, cum era de aşteptat, momentul însuşi al arestării Antoneştilor. Detalii, care de regulă scapă atenţiei, capătă pentru foştii protagonişti semnificaţii exagerate, chiar aberante. Istoricul, oricum, este dator să le ia în consideraţie, descifrându-le. Pentru episodul în sine, am identificat mai multe dezacorduri:

Cine a trimis “echipa” lui Anton Dumitrescu (cuprinzând pe subofiţerii Dinu Cojocaru, D. Bâlă şi D. Rusu) în “salonul galben”, unde tocmai se încheiase discuţia între Antoneşti, pe de o parte, şi Regele Mihai şi Sănătescu, pe de altă parte, după ce Suveranul rostise formula de demitere a Mareşalului? Emilian Ionescu a pretins că el făcuse aceasta[42], în vreme ce Anton Dumitrescu – într-o primă relatare – i-a indicat pe “Emilian Ionescu sau Mircea Ionniţiu (subl.ns.)”[43], revenind, în ultima-i relatare[44], în favoarea lui Mircea Ionniţiu.

Când au pătruns în “salonul galben” Dumitrescu şi oamenii săi, Regele se mai afla acolo? Emilian Ionescu ne pune iarăşi în dificultate, afirmând: Regele părăsise încăperea, ba, mai mult, “a ieşit pe lângă mine în sufragerie (subl.ns.)”[45]. Acest “pe lângă mine” era un mod subtil, probabil, pentru memorialist, de-a se pune în evidenţă, ceea ce îl situa în conflict cu … el însuşi, dat fiind că anterior, în 1979, dăduse o altă versiune, notând: “Nu terminase bine Regele de vorbit, când am dat semnalul de intrare în salon a echipei de arestare. Maiorul Dumitrescu şi subofiţerii săi au intrat, l-au salutat pe Rege, care a părăsit aproape imediat (deci, după aceea – n.ns.) încăperea…”[46]

Desprindem că, finalmente, memorialistul a expus corect derularea faptelor: Regele nu părăsise “salonul galben” până când echipa Dumitrescu nu se prezentase să-i aresteze pe Antoneşti. Scena reală a fost surprinsă de generalul A. Aldea, precum şi de Anton Dumitrescu, din care reţinem:

“Eu am intrat în sufragerie (în “salonul galben” – n.ns.), însoţit de cei trei subofiţeri, am salutat pe Majestate: << Să trăiţi, Majestate…>>, apoi m-am adresat Conducătorului: << Domnule Mareşal, din Înalt Ordin, sunteţi arestat…>>, după care am ordonat celor trei subofiţeri: << Executarea…>>”[47]

Descrierea de mai sus atestă, ceea ce am stabilit încă din 1979[48], desfăşurările reale, “tulburate” în 1991 de o declaraţie intempestivă a lui D. Bâlă, care a pretins că Regele, întrerupând – după cum se ştie – discuţia cu Antoneştii, s-ar fi retras la un moment dat în biroul său (unde a expus conjuraţilor situaţia) şi, apoi, “a trecut şi pe la mine (subl.ns.) şi mi-a zis: << Gata>>…”[49] Potrivit acestei variante, Suveranul s-ar fi deplasat în continuare spre “salonul galben”, a rostit formula de demitere a Conducătorului şi a ieşit imediat. D. Bâlă a adunat el? pretindea în 1991 – întreaga echipă Dumitrescu şi a intrat în salon. Tot el? declara fără pic de reproş fostul plutonier? ar fi fost acela care s-a adresat direct lui Antonescu: “Domnule Mareşal, vă rog să mă urmaţi!”[50]. Colegul lui D. Bâlă, D. Rusu, într-una din declaraţiile sale mai noi, ne ajută să restabilim adevărul: echipa Dumitrescu a fost chemată de la casa scărilor din Casa Nouă şi “am mers pe culoar până la salonul galben. Plutonierul Bâlă a deschis uşa (subl.ns.) Atunci, maiorul Anton Dumitrescu, adresându-se Mareşalului, i-a spus: << Domnule Mareşal, din Înalt Ordin, sunteţi arestat! >> Regele a dispărut imediat după draperia care despărţea salonul galben de sufragerie…”[51]. Recunoaşterea lui D. Rusu nu numai că restabilea situaţiile normale dar reprezintă un dezastru pentru pretenţiile lui D. Bâlă, căci? evident – una-i să deschizi uşa şi alta era să-l declari arestat pe Mareşal! Propunem să se reţină însă că, şi în prima dintre relatările sale, din 17 februarie 1960, D. Bâlă raportase PCR-ului acelaşi lucru: că el? dictase arestarea Antoneştilor[52], conformându-se, astfel, dorinţei oficialităţilor comuniste ale timpului care preferau, dintr-o mie de motive, ca răsturnarea dictaturii antonesciene să fi survenit prin voinţa cadrelor militare inferioare, iar nu prin aceea a ofiţerilor superiori în slujba Regelui … În 1960, raţiunea unei atare versiuni apărea lesne de înţeles, aşadar, iar D. Bâlă, disciplinat, i s-a conformat. De altfel, modest şi sincer, cel care peste ani avea să inverseze lucrurile şi se considera un … monarhist înverşunat (?!), în anul de graţie 1960 îşi încheia “raportul” în chip mai mult decât elocvent: “Trăiască Pacea!”[53]. Este straniu că sursa care trebuia să fie de cea mai mare încredere, ne referim la generalul Sănătescu, care a asistat de la un capăt la altul la ultima întrevedere a Antoneştilor cu Regele, se dovedeşte neconcludentă: generalul a reţinut în Jurnalul său o variantă aparte, şi anume că Suveranul şi-a dat consimţământul pentru declanşarea loviturii de stat chiar în … cabinetul său, apoi a pătruns în “salonul galben” Anton Dumitrescu cu echipa sa, în care el a descoperit patru iar nu trei soldaţi[54].

În continuare a intervenit scena bine cunoscută în care Mareşalul s-a adresat lui Sănătescu şi în care, în urma unui ordin al acestuia, “echipa” Dumitrescu a fost pusă în dificultate, atunci producându-se momentul Emilian Ionescu: apariţia acestuia, din spatele draperiei ce separa “salonul galben” de sufrageria Casei Noi, cu ordinul categoric: “Maior Dumitrescu, executarea!”[55]. Rostul lui Emilian Ionescu, în respectivul moment decisiv, a fost recunoscut de majoritatea memorialiştilor, iar noi îl consemnăm ca atare.

Ceea ce a urmat la 23 august 1944, după orele 17, deci după arestarea Antoneştilor, este prea bine ştiut, deşi au survenit episoade care au rămas mai puţin comentate, iar noi documente pot aduce – indiscutabil – precizări deosebit de interesante. Este surprinzător faptul că toţi conjuraţii şi-au dat seama, de la bun început, de însemnătatea istorică a zilei de 23 august 1944 (?!) Dintre ei, generalul Sănătescu a consemnat, în chip miraculos, chiar în fruntea relatărilor reţinute în jurnal sub data respectivă:

23 august 1944, miercuri. Zi memorabilă, care va rămâne în istoria poporului român (subl. ns.)?[56].

Este, mutatis mutandis, tot una cu plecarea dimineaţa la serviciu şi stabilirea, din start, a ceea ce trebuie să ţi se întâmple în ziua respectivă!

Aşa stând lucrurile, ni se pare natural să asistăm la tentativele personajelor principale ori secundare implicate în conjuraţie de-a se fi raportat exclusiv, încă din primele clipe ale zile de 23 august ori pe parcurs, vizavi de evenimentul de la Palatul Regal din Bucureşti. Singura surpriză pe care o formulăm este doar aceea de-a nu fi aflat comentarii pe marginea următoarei “scene” în care-i aflăm pe doi dintre protagonişti confruntându-şi susţinerile sau punându-se tacticos de acord în privinţa relatărilor destinate posterităţii. Redăm, spre ilustrare, acest pasaj din declaraţiile lui Anton Dumitrescu din februarie 1968 care dezvăluie un episod dintr-una din serile sfârşitului de august 1944. Naratorul se afla de-acum la Dobriţa, unde se retrăsese Regele Mihai I şi suita:

La Dobriţa – stăruie cel împricinat – Regele a avut un răgaz de linişte. Seara mi-a spus: << Ia să ne punem la punct jurnalele >>. El avea o agendă de note zilnice, eu aveam o agendă a mea şi îmi spune mie, după ce am venit de la Sinaia şi i-am adus anumite ştiri, să scriem în agendă cum s-a desfăşurat ziua de 23 august. Eu am început să-i povestesc, el mi-a spus: << De acord >>, până la un moment dat, când îmi spune:<<Stai, să scrii ce i-am spus eu lui Antonescu înainte de arestare >>. Şi am scris următoarele: <<Domnule General, amândoi avem de dat socoteală lui Dumnezeu şi istoriei de soarta acestui neam. Tăvălugul morţii apasă asupra Moldovei. Aceeaşi soartă aşteaptă şi restul ţării>>. După care a urmat formula de demitere şi intrarea mea. Asta am scris-o la Dobriţa, dictat de Rege în jurnalul de 23 august la capitolul meu. A doua chestiune pe care am scris-o a fost: <<Eu l-am întrebat pe Dămăceanu: <<Eşti gata?>> Acesta a răspuns: << Recruţii nu au decât două şedinţe de tragere>>. A treia chestiune a fost ce a spus Regele lui von Killinger, următoarele cuvinte: <<Interesul ţării mele m-a obligat să iau toate măsurile pe care le-am luat. Înţeleg să fiu şi de această dată cavaler în sensul că am dat dispoziţii ca trupele germane să se retragă în ordine, în caz contrar vor suferi rigorile războiului>>. Acestea le-am scris în jurnalul în care era specificată activitatea mea de la 23 august. I-am făcut şi lui Sănătescu un jurnal în cinci exemplare cu desfăşurarea evenimentelor de la 23 august?[57].

În temeiul acestor dezvăluiri se impune să constatăm:

– Şi Regele şi Anton Dumitrescu ţineau câte o agendă cu note zilnice, dar care? până în prezent? nu au intrat în circuitul ştiinţific.

– Insistenţa Regelui pentru ca Anton Dumitrescu să înscrie în agendă o anume formulă rostită de Suveran înainte de-a se fi decis arestarea Antoneştilor. Maiorul Dumitrescu a reţinut, după anii grei de detenţie în gulagul comunist, ca în prima sa relatare făcută la cererea oficialităţilor să aştearnă textul regal într-o formulă uşor alterată, mai precis:

Domnule Mareşal, amândoi avem de dat socoteală, istoriei şi lui Dumnezeu, – tăvălugul morţii apasă asupra Moldovei – şi aceeaşi soartă aşteaptă şi restul ţării?[58]. Regele a avut în vedere alte două momente ale zilei: întâlnirea cu Dămăceanu (dar după arestarea Antoneştilor) şi primirea ministrului von Killinger.

– Anton Dumitrescu face o distincţie categorică între ceea ce a reţinut pentru propria-i agendă şi ceea a îndeplinit pentru completarea/definitivarea … jurnalului lui Sănătescu. Precizarea: i-am făcut şi lui Sănătescu un jurnal în cinci exemplare cu desfăşurarea evenimentelor de la 23 august îndeamnă, neîndoielnic, pe istoric la un examen riguros al textului apărut nu demult sub semnătura premierului care i-a succedat lui Antonescu, text în privinţa căruia s-au exprimat deja suficiente dubii[59].

Am stăruit, până aici, asupra modului în care se reflectă unele momente în memorialistica datorată autorilor loviturii de stat din august 1944. Reiese indubitabil că unii dintre protagonişti s-au preocupat de îndată după succesul “acţiunii” să povestească cele întâmplate, dar nu oricum, ci, de regulă, să se plaseze convenabil în miezul evenimentelor, pe care în unele situaţii, cum a fost aceea a Suveranului, au putut şi eminamente au reuşit să le determine, să le coordoneze de la un capăt la altul. Nu dorim să lăsăm deoparte cealaltă categorie de participanţi la 23 august 1944 – aceea a învingătorilor, a celor eliminaţi prin lovitura de stat, în speţă Antoneştii şi colaboratorii lor principali. Mai ales că, în ordine strict-cronologică, unii dintre aceştia au fost cei dintâi care “au depus mărturie în faţa istoriei” – vrem să zicem au lăsat probe indubitabile – pe marginea celor întâmplate. Se ştie şi încă se apelează, de obicei, la probele reproduse cu ocazia aşa-zisului “proces al marii trădări naţionale” din mai 1946, în care Antoneştii, ceilalţi acuzaţi ori unii dintre martori au avut în atenţie premisele şi desfăşurările de la 23 august 1944. Pentru elucidări urmează să apelăm la lucrările de temeinică recuperare a trecutului şi la documentele aflate în arhivele române si străine. Din arhivele noastre, unele documente, din nefericire, au “migrat” deja peste hotare. Asupra volumului Procesului marii trădări naţionale, apărut în 1946, nu mai este cazul să insistăm, ediţia devenind inutilizabilă după apariţia volumelor îngrijite de Marcel-Dumitru Ciucă[60]. Se cunoaşte, de pildă, că, închişi în camera-seif de la etajul Casei Noi după orele 17, Antoneştii au solicitat şi au obţinut în seara de 23 august 1944 creioane şi hârtie de scris. Paznicii celulei improvizate au făcut ca “mesajele” prizonierilor să parvină Regelui, fapt de care unii dintre sfetnici au luat act, mai ales că au trebuit să satisfacă cererile formulate.

Mircea Ionniţiu a reţinut: Către miezul nopţii (de 23/24 august 1944 – n.ns.) aflăm că Ion Antonescu ceruse hârtie pentru ca să-şi scrie testamentul şi că Mihai Antonescu dorea ca să vorbească cu Suveranul pentru a-i comunica detalii importante în legătură cu tratativele pe care le ducea cu ministrul Afacerilor Străine al Turciei, Menemencioglu. Ică scrisese un lung memoriu, dar pe care, recitindu-l, l-a distrus. Testamentul Mareşalului a fost păstrat şi este reprodus (de Mircea Ionnitiu – n.ns.) în anexă?[61]. În fond, documentul se referea doar la avuţia Mareşalului şi stabilea îndatoririle moştenitorilor.

Gh. Ionescu-Bălăceanu se arată la fel de explicit ca sfătuitorul Regelui, observând la rându-i: În camera-safe, unde au fost depuşi cei doi Antoneşti, s-au adus o masă şi două scaune. Ion Antonescu şi Ică Antonescu mi-au cerut hârtie şi creion, pe care le-am dus în urma aprobării date de Rege. Ion Antonescu şi-a scris testamentul, în care arăta că lasă toate averea soţiei sale. Ică Antonescu s-a adresat Regelui, arătând că el, peste capul Mareşalului (inexact – n.ns.), duce tratative cu Aliaţii prin emisari direct la Cairo. El cerea să fie chemat imediat de Mihai spre a-i spune şi alte chestiuni de mare importanţă. Atât testamentul lui Ion Antonescu, cât şi cele scrise de Ică Antonescu le-am predat Regelui şi acesta lui Mocsonyi-Styrcea. Cererea lui Ică a rămas fără răspuns, Mihai nevrând să audă de acest lucru. După bombardament (efectuat de aviaţia germană în dimineaţa de 24 august 1944 – n.ns.), am găsit pe jos fragmente rupte din notiţele făcute de Ion şi Ică Antonescu, fragmente pe care le-am păstrat un timp, apoi le-am aruncat[62]. Alte documente aveau să fie descoperite de Gh. Teodorescu, la care facem referire mai jos.

Destăinuirile unor complotişti (Ionniţiu şi Bălăceanu) se dovedesc parţial inexacte, în sensul că:

Nu se confirmă că de la Mareşal s-ar fi păstrat doar testamentul, preluat şi valorificat de Mircea Ionniţiu, ci au ieşit la iveală şi alte documente, mult mai semnificative pentru specialişti şi pentru istorie: o scrisoare destinată de Mareşal soţiei, precum şi tulburătoarele însemnări din celulă despre cele întâmplate la Bucureşti în zilele de 22 şi 23 august 1944 (inclusiv ultima audienţă la Rege şi episodul arestării sale). Acest document[63], beneficiind de semnătura inconfundabilă a Mareşalului, poartă menţiunea: “23.VIII.1944. Scris în celulă”. Documentul prezintă o valoare excepţională, iar Antonescu, intuind cu siguranţă acest lucru, pentru a-l salva de la o posibilă “rătăcire” ori de la o nedorită publicitate şi interpretare în epocă, în scop politic neadecvat ori strâmb, nu l-a predat oamenilor Regelui, ci i-a aflat o cât se poate de originală? ascunzătoare. Decis să se adreseze Istoriei, Mareşalul a preferat calea ce i s-a părut cea mai riscantă dar care s-a dovedit cea mai sigură în privinţa protecţiei: A ales dintre cărţile şi imprimatele prăfuite răspândite în camera-safe o agendă care aparţinuse însuşi Regelui Carol al II-lea şi, pe filele din luna aprilie 1930, şi-a aşternut gândurile şi impresiile, mesajul destinat a parveni viitorimii în stilul său lapidar, în formula ce-i era familiară şi lesne de recunoscut, dar evident în mare grabă (unele cuvinte, mai ales numele proprii, au fost prescurtate). În cursul bombardamentelor germane asupra Capitalei din 24 august 1944 aveau să fie afectate, cum se ştie, părţi importante ale Palatului din Calea Victoriei, inclusiv ori mai ales Casa Nouă, dar – printr-o minune – agenda cu pricina a scăpat intactă. Ea a fost descoperită printre dărâmături de Gh. Teodorescu, căpitan şi comandant al companiei I-a a Batalionului de Gardă al Palatului în august 1944, şi care, peste ani, în 1980, a prezentat preţiosul document liderului PCR de atunci, N. Ceauşescu[64]. Este memorabil paragraful final ce cuprinde o evaluare a actului de la 23 august 1944 de către cineva care, natural, nu putea si n-a voit să-l accepte:

“… Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi în prezenţa domnului Mihai Antonescu că, dacă este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul, cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier”[65].

Revenim la neconcordanţele descoperite între textele lui Mircea Ionniţiu şi Gh. Ionescu-Bălăceanu: ambii neglijează scrisoarea Mareşalului destinată soţiei şi în care aflăm această destăinuire privind comportamentul său (în bună măsură inexplicabil) cu prilejul ultimei întrevederi la Regele Mihai: “O altă cale n-ar fi fost a mea (subl.ns.)”. Această remarcă pune în evidenţă faptul real că, plecat la Palat în după-amiaza de 23 august 1944 să discute problema semnării grabnice a armistiţiului cu Marile Puteri ale Naţiunilor Unite, Mareşalul a sfârşit prin a nu mai fi de acord cu solicitarea Regelui în acea direcţie. Avem convingerea că Mareşalul, dispus oricând să rămână el însuşi, nu a mai acceptat punctul de vedere exprimat de Suveran pur şi simplu pentru că a considerat că decizia trebuia, potrivit legilor ţării şi statutului său, să-i aparţină, iar nu să-i fi fost? sugerată ori chiar impusă!

Referitor la Mihai Antonescu, Mircea Ionniţiu îi atribuia un memoriu pe care l-ar fi distrus. Este posibil, mai cu seamă că documentul respectiv încă nu a ieşit în vreun fel la iveală. Gh. Ionescu-Bălăceanu admitea însă că s-ar fi predat Regelui şi documente subscrise de fostul vice-preşedinte al guvernului şi lider al diplomaţiei române. Ceea ce-i posibil. Până acum însă nu a apărut nici unul din aceste documente. Ori n-au existat, ori au fost distruse ori au fost pierdute?! Am descoperit în schimb, la faimoasele Hoover Institution Archives, din cadrul lui Stanford University, Palo Alto, California – USA, copia unui mesaj trimis din celulă în seara de 23 august 1944 de către M. Antonescu generalului C. Sănătescu, despre care expeditorul, cu certitudine, aflase că între timp devenise succesorul ex-mareşalului, ca premier. Avem la dispoziţie textul integral şi l-am tipărit încă din 1990. M. Antonescu insista ca noul guvern să urmărească rezultatele tentativelor de armistiţiu iniţiate de cabinetul Antonescu la 22-23 august 1944, îndeosebi prin intermediul Turciei, Elveţiei şi Suediei. Ar fi iluzoriu să conchidem că Aliaţii nu luaseră cunoştinţă în privinţa respectivelor demersuri antonesciene. Sursele descoperite de noi în arhivele din Washington şi Londra indică, dimpotrivă, că Foreign Office-ul a fost prompt informat, chiar în după-amiaza zilei de 23 august 1944, şi că, fără întârziere, a contactat Departamentul de Stat din Washington, Ankara şi Kremlinul pentru sondaje şi precizarea unei atitudini comune. Straniu a fost că, şi după lovitura de stat de la Bucureşti, marile capitale (în primul rând, Londra şi Washingtonul) au continuat să examineze ofertele de ultimă oră ale lui Mihai Antonescu, pentru ca în stadiul imediat următor să se realizeze un schimb de vederi trilateral al “axei aliate” reunind Marea Britanie, SUA şi URSS pe tema condiţiilor de armistiţiu ce aveau să fie impuse României în noua situaţie şi, în consecinţă, numai treptat să se ia act de demersurile diplomatice ale guvernului instalat la Bucureşti la 23 august 1944 şi care, într-o măsură importantă, a ţinut seama de ofertele ce fuseseră avansate ori recepţionate de cabinetul Antoneştilor. Specificăm că mesajul pe care Mihai Antonescu l-a trimis lui Sănătescu cuprindea, în final, o aluzie la modul în care fusese “primit” şi “tratat” la Palat în orele imediat precedente:

Pentru ospitalitatea M.S. Regele, toată durerea unui român?[66]

 

 

 


[1] Fragmente din volumul: Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. O biografie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 530-540.

[2] Emilian Ionescu, Antoneştii în seiful Castelului Alb, în “Magazin istoric”, nr. 5/1971; idem, În uniformă pentru totdeauna (Amintiri), Bucureşti, 1979; idem, Contemporan cu veacul XX, Bucureşti, 1983.

[3] Vezi în “Anale de istorie”, nr. 4/1967; “Tribuna”, nr. 34/23 august 1979; J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, II, Veneţia, 1988, p. 465 şi urm.; ibidem, IV, Veneţia, 1990, p. 515-517; Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 204 şi urm.

[4] Pentru D. Bâlă, cf. Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, II, Iaşi, 1990, p. 219 şi urm.; “22”, nr. 18 din 10 mai 1991; “Tinerama”, nr. 51 din noiembrie 1991; relativ la D. Rusu, vezi Gh. Buzatu şi colaboratori, Mareşalul Antonescu, II, p. 22 şi urm.; “Cronica”, Iaşi, din 13 iulie 1984.

[5] Mircea Ionniţiu, Amintiri şi reflecţiuni, Bucureşti, 1993.

[6] J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, II, p. 444 şi urm.

[7] Ibidem, p. 429 şi urm.; Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 158 şi urm.

[8] Vezi Jurnal, Bucureşti, 2002.

[9] Vezi La semnalul “Înainte”, în “Apărarea Patriei” din 17 august 1966; L-am predat pe Antonescu şi am regretat toată viaţa, în “Românul”, nr. 7 din 28 mai-4 iunie 1990; Eu l-am arestat pe Antonescu, în “Gazeta de Vest”, Timişoara, nr. 31/23-30 august 1990.

[10] Apud J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, IV, p. 431 şi urm. (relatarea generalului din “Timpul”, 14 octombrie 1944); revista “22”, nr. 34/1998, p. 8-9 (relatarea inedită a generalului, datată 10 iunie 1946, publicată de Claudiu Secaşiu).

[11] Extrase din memoriile generalului: Sub ocupaţia sovietică, I-II, în “Expres Magazin”, Bucureşti, nr. 7 şi 8/1991.

[12] “Anale de istorie”, nr. 4/1967; apud J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, II, p. 458 şi urm.; Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 227 şi urm.; Istoria PCR. Sinteză. Documentar, pp. 934-960.

[13] Apud Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 199 şi urm.

[14] Cf. Cum s-a pregătit actul de la 23 august 1944, în “România libera”, 23 august 1945, p. 9; Cum s-a produs lovitura de stat de la 23 august 1944. Rolul Suveranului. Declaraţiile d-lor: Iuliu Maniu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi C. I. C. Brătianu, Bucureşti, Tip. “Viaţa literară”, 1944; Ion Massof, O pagină de istorie contemporană, în “Jurnalul de dimineaţă”, Bucureşti, 25 decembrie 1944.

[15] Apud J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, IV, pp. 466-508.

[16] Ilie Dinuţ, Misiune specială, în “Scânteia” din 22 august 1969.

[17] Cf. “Magazin istoric”, nr. 7-8/1969.

[18] Vezi Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, I-II, Bucureşti, 1988-1996; Great Britain, Public Record Office, London-Kew, Foreign Office B 371/44010-44011 (raportul asupra Misiunii “Autonomous”).

[19] Ivor Porter, Operaţiunea “Autonomous”. În România pe vreme de război, traducere, Bucureşti, 1991.

[20] Vezi, în acest volum, în continuare, dar şi numeroasele relatări în volumele publicate de scriitorul Mircea Ciobanu în 1991-1994, de Philippe Vigue Desplaces, Nicolette Franck şi, îndeosebi, A. Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul. Povestea Regelui Mihai al României, traducere, Bucureşti, 1998.

[21] Apud Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, passim; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, II. În acest volum, un document fundamental: Însemnările Mareşalului din 23 august 1944 (vezi mai jos).

[22] Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, passim.

[23] Constantin Sănătescu, Jurnal, Bucureşti, 1993.

[24] Apud Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 153 şi urm.; Cum s-a produs lovitura de stat de la 23 august 1944, ediţia citată.

[25] Vezi însemnările care bănuim că-i aparţineau (Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, pp. 143-149).

[26] Relatări în “Seara poporului”, nr. 2 din 5 septembrie 1944; “Libertatea” din 5 septembrie 1944.

[27] Ioan Hudiţă, Jurnal politic. 1 ianuarie-24 august 1944, ediţie Dan Berindei, Bucureşti, 1997.

[28] A se vedea “dialogurile” cu Doina Alexandru şi Vartan Arachelian; Corneliu Coposu, Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui, Bucureşti, 1990.

[29] Constantin D. Nicolescu, Calvarul neamului românesc după 23 august 1944, Bucureşti, 1993.

[30] Vezi Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii, mărturii, documente, Bucureşti, 1994.

[31] Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte, Bucureşti, 1999.

[32] Vezi relatările sale, în Larry Watts, În serviciul Mareşalului. Mareşalul Ion Antonescu văzut de un ofiţer din Cabinetul său militar ca urmare a întrevederii avute cu…, I-II, München, 1985; Gh. Buzatu, Istorie interzisă, Craiova, 1990; J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, I, Veneţia, 1986 (ed. a II-a, 1990); George Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, III, Bucureşti, 1991.

[33] Apud Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 125 şi urm.; “Anale de istorie”, nr. 4/1967.

[34] Apud J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, IV, p. 539 şi urm.

[35] Vezi “Anale de istorie”, nr. 4/1967.

[36] Vezi, de exemplu, relatările cuprinse în diverse volume de documente: Gh. Neacşu, ed., 23 august 1944 în arhivele comuniste, I, Bucureşti, 2000 (mărturii ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu, C. Agiu, Emil Bodnăraş, Petre Constantinescu-Iaşi, C. Pârvulescu, Bellu Zilber, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Ion Mocsonyi-Styrcea); Mihai Pelin şi colaboratori, eds., Cartea albă a Securităţii. 23 august 1944-30 august 1948, I, passim. Alte memorii, jurnale, amintiri: C. Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri. 1944, Bucureşti, 1996; Constantin C. Giurescu, Amintiri, ediţie Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2000; Gerhard Steltzer, Diplomaţi germani la Bucureşti. 1937-1944, Bucureşti, 2001; Contra-amiral Horia Macellariu, În plin uragan. Amintirile mele, Bucureşti, 1998; N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre. Memorii, Bucureşti, 1992; Alexandru Cretzianu, Relapse into Bondage. Political Memoirs of a Romanian Diplomat. 1918-1947, Iaşi-Oxford-Portland, 1998.

[37] “Magazin istoric”, nr. 8/1990, p. 22.

[38] Ibidem, p. 22-23.

[39] Cf. J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, IV, p. 509 şi urm. (minuta discuţiilor purtate la Institutul de Istorie a Partidului, în 14, 20, 21 şi 22 februarie 1968).

[40] Vezi, recent, probe şi comentarii: Gh. Buzatu, Eftimie Ardeleanu, Feţele lui August 23, în “Document”, buletinul Arhivelor Militare Române, Bucureşti, nr. 3/1999, pp. 47-57.

[41] Apud J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, IV, p. 233-234.

[42] Ibidem, II, p. 463; Emilian Ionescu, În uniformă…, p. 95; idem, Contemporan cu veacul XX, p. 141.

[43] J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, II, p. 465.

[44] Cf. “Tribuna” din 23 august 1979, p. 11; Gh. Buzatu şi colaboratori, Din istoria unei zile, p. 37.

[45] Emilian Ionescu, Contemporan cu veacul XX, p. 141.

[46] Idem, În uniformă…, p. 95.

[47] J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, II, p. 465. După război, Anton Dumitrescu, drept „răsplată”, s-a ales şi el cu ani grei de temniţă!

[48] Gh. Buzatu şi colaboratori, Din istoria unei zile, p. 38.

[49] Vezi “Tinerama” din 1-7 noiembrie 1991, p. 9.

[50] Ibidem.

[51] “Cronica” din 13 august 1984, p. 3.

[52] Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 220 (era adevărat, la ordinul lui Emilian Ionescu).

[53] Ibidem, p. 226.

[54] Constantin Sănătescu, op. cit., p. 163.

[55] Gh. Buzatu şi colaboratori, Din istoria unei zile, p. 38.

[56] Constantin Sănătescu, op. cit., p. 160.

[57] J. C. Drăgan şi colaboratori, eds., Antonescu, IV, p. 517.

[58] Ibidem, II, p. 465.

[59] Cf. Gh. Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, Iaşi, 1995, p. 167.

[60] Vezi Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I-III, Bucureşti, 1995-1998.

[61] Mircea Ionniţiu, op. cit., pp. 79-83 (text autograf şi transcris).

[62] Apud Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 203.

[63] Vezi, mai jos, în acest volum, textul integral.

[64] Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Bucureşti, 1998, p. 150; vezi Gh. Buzatu, 23 august 1944, în „Ziarişti Online”, 23 august 2012.

[65] Relativ la importanţa excepţională a acestui document (vezi supra), de îndată după condamnarea sa la moarte, la 17 mai 1946, Mareşalul Antonescu i-a transmis avocatului Titus Stoika despre faptele petrecute la 23 august 1944: “Din <<Casa de fier>> unde am scris pe carnetul lui C[arol] ne-au luat agenţi cu pistoale şi ne-au dus spre Vatra Luminoasă într-o casă a lor. În zori în maşină ne-au luat ruşii şi am plecat spre Bălţi, iar noaptea am poposit în comuna Dobreşti la o casă unde am dat prima declaraţie [ruşilor]…” (cf. Gh. Vartic, Doina Maria Petrescu, Ultimele gânduri ale Mareşalului, în “Revista de istorie militară”, nr. 3-4/1996, p. 61).

[66] Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu, II, p. 239.

Ziaristi Online Ro

Istoria sa Judece - Prof Ghe Buzatu - Antonescu - Alexianu - Piki Vasiliu - Ziaristi Online - Tipo Moldova

Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Hotarul peste care nu se poate trece,
Cât timp noi n-am venit în ţara nimănui,
Mânaţi de raza nu ştiu cărui astru rece…

Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Sau, mai curând, aşa ar trebui să fie,
De n-ar apare, peste noapte, scribi destui,
Mult prea dispuşi, din ea, să facă Geografie!

(Niculae Stoian)

Maresalul Ion Antonescu in fata plutonului de executie 1 iunie 1946

FAPTA ŞI RĂSPLATA ISTORIEI

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi,

şi vinovaţi suntem cu toţii:

unii pentru că am tăcut;

alţii pentru că am greşit,

cu toţii – pentru că am suportat”

(Ion Antonescu,

Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

Biografiile Mareşalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu mai au oricum şi pentru ce decade în hagiografii. Având în seamă în prezent realităţi indiscutabile, verificabile şi susţinute pe temeiul unei bogate bibliografii şi al documentelor, unele cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci, române şi străine, apoi valorificate, numeroase în premieră. Nefiind neglijate, în context, nici mărturiile unora dintre participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu, Şerban Milcoveanu ş.a. Nu este lipsit de interes să precizăm că biografiile respective sunt populate cu zeci şi sute personaje, fiecare ajungând să-şi ocupe natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, declanşarea şi consecinţele faptelor desfăşurate cu predilecţie în cursul Războiului Mondial din 1939-1945 ori în conexiune nemijlocită cu acesta.

Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi – Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu – a fost posibil prin voinţa excesiv brutală şi anormală a Marilor Învingători din 1945 şi potrivit unor „principii juridice” dictate de ei şi în folosul lor, nicidecum al Învinşilor sau al popoarelor, cum au clamat un număr de ani. Asasinatul de la 1 iunie 1946, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără consecinţe dramatice, în unele privinţe la proporţii de cataclism pentru Români şi pentru România – Holocaustul Roşu. Nu în zadar s-a apelat la similitudini cu „practici barbare” de odinioară!

Este imposibil să întrevedem în prezent, după ce tumultuosul secol al XX-lea s-a încheiat, fără însă ca şi faptele pe care el le-a găzduit cu exagerată „generozitate” să fi încetat a-şi exercita consecinţele, cel mai adesea în chip negativ şi cu intensitate, dacă am mai avea temei să-l excludem pe Mareşalul Ion Antonescu din categoria iluştrilor bărbaţi de stat ai României contemporane – I. I. C. Brătianu, N. Titulescu sau N. Iorga. În privinţa ierarhiei, nu are rost, desigur, să ne pronunţăm, cât timp numai trecerea timpului, judecata din perspectiva evenimentelor petrecute şi deschiderea arhivelor sau cercetările istoriografice temeinice de mâine îşi vor spune, cu greutate şi în dreaptă măsură, cuvântul decisiv aşteptat. La 23 iunie 1940, nimeni altul decât Nicolae Iorga, celebrul nostru polihistor, care prin creaţia sa de proporţii, varietate şi profunzimi rar întâlnite a acoperit practic întreg spaţiul spiritual românesc, şi nu numai, a observat – cu numai câteva zile înainte de a fi intervenit tragedia românilor de pretutindeni şi de-a se fi declanşat procesul prăbuşirii României Mari, context în care savantul însuşi, la scurt timp după catastrofă, avea să-şi afle groaznicul sfârşit -, şi anume:

„Neam părăsit în răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la cellalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă”.

Este cu totul explicabil, drept consecinţă, că în 1942 îngrijitorii excelentului Album Spaţiul istoric şi etnic românesc, editat sub egida Academiei Române, a Institutului Cartografic Militar şi a Institutului Naţional Central de Statistică din Bucureşti, au inserat drept motto aceste rânduri definitorii ale Mareşalului Ion Antonescu:

„Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi şi vom pleca cei din urmă”[1].

Numele Mareşalului Ion Antonescu a intrat în istorie, mai degrabă fără voinţa unora, încă din cursul vieţii, mai presus de orice impunându-se Omul, cu toate calităţile şi defectele lui, pentru faptele sale, bune sau rele. Nu a fost fascist, nici democrat dar nici tiran, nici fascist şi rasist ori criminal de război. A fost, indiscutabil, înainte de orice – Român. Răstimpul ce ne desparte de execuţia din 1 iunie 1946 este, totuşi, la scara istoriei, prea scurt pentru ca Mareşalul şi epoca lui să fie „văzute” şi interpretate total sau global.

Faptele trecutului recent, odată consumate, Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu au cum interveni pentru a mai „corecta” ceva ori cumva. Este, de-acum, rândul istoricilor, cu prioritate al lor, să continue investigaţiile pentru a afla şi dezvălui Adevărul, şi numai Adevărul, despre toate cele care, câte şi cum au fost!

De ce numaidecât istoricii? Un document fundamental al unor reputaţi specialişti francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza şi colegii) intitulat Libertate pentru Istorie, respingând falsele principii ale impunerii „corectitudinii” (politice, istorice şi de orice fel), azi la modă, stabilea la 12 decembrie 2005 fără greş şi fără reţinere:

Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este totuna cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i totuna cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii juridice. Politica Statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”[2].

În mod sigur, în 1946, la Bucureşti şi în toată Europa a funcţionat orice dar nu … judecata poporului! Care popor şi ce judecată au impus condamnarea şi execuţia Mareşalului Antonescu şi a colaboratorilor lui?! S-a auto-denumit – este adevărat – Tribunalul Poporului, care, însă, a funcţionat împotriva Poporului Român, reunind toată pleava cominternistă venită ori trimisă de Kremlin – în majoritate minoritari evrei, unguri, ţigani, ruşi basarabeni şi ucraineni. Iar ancheta, „procesul” şi condamnările dictate au atestat, tocmai, lipsa de judecată şi de respect faţă de drepturile elementare ale individului. O judecată care, peste ani, a probat farsa şi netrebnicia. De vreme ce Mareşalul Antonescu şi colaboratorii lui au fost condamnaţi pentru crime de dezastrul ţării şi de război, fiind încadraţi automat – în paragrafele înguste şi deformate ale „legii internaţionale” introduse după 1945 de Moscova, Washington şi Londra – drept criminali de război. Dezastru intervenit în urma trădării de la 23 august 1944 care a constituit „cel mai negru punct din întreaga noastră istorie”, astfel că Războiul Naţional al României din 1941-1944 a eşuat, dar – aprecia Ion Pantazi, fiul fostului ministru de Război din 1942-1944 –, fie că „acest război [a fost] pierdut”, el a reprezentat „totuşi un mare adevăr câştigat. Astăzi chiar cei mai înverşunaţi adversari ai războiului nostru împotriva Uniunii Sovietice nu pot să nu recunoască justeţea cauzei pentru care am luptat (subl. ns.)[3].

Zi de Doliu National Rapirea Basarabiei de Hitler-Stalin 28 iunie 1940 Bucuresti

Criminali de război … De ce nu, mai degrabă, criminali de pace?! Istoricul – cum preciza Apelul menţionat din 2005 – respinge „dogmele”, inclusiv pe cele introduse şi aplicate de autorităţile criminale de la Bucureşti în 1945-1946 şi mai apoi. În ceea ce-l priveşte, Mareşalul Antonescu a fost încrezător în Judecata Istoriei

Criminali de război ori criminali de pace? Ar deranja pe cineva? Căci, şi după 1945, lumea a fost bântuită oricum de războaie, care, dacă nu au fost recunoscute tot criminale, nu înseamnă că au fost mai prejos. Dimpotrivă. De vreme ce Războiul Rece, care, nu numai că a succedat ci a reieşit direct din conflagraţia anilor 1939-1945, a fost superior ca durată şi amploare celui proclamat încheiat[4]. Dar, pentru a reveni, unde erau prin 1944-1948 Stalin, Beria ş.a. Nu au acţionat direct ori au prefera să acţioneze prin reprezentanţi, cu recomandări de comunişti şi statut de miniştri, jurişti, jurnalişti sau şefi ai serviciilor secrete, aşa precum Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Avram Bunaciu, Silviu Brucan şi soţia, Alexandru Voitinovici, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Pintilie (Timofei-Pantiuşa Bodnarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) ş.a.[5]

Întâmplător ori nu, ei se aflau evident printre Învingători, dar cine i-ar putea include şi printre Judecători ?… Nu figura şi Adolf Hitler, care – nu-i aşa? – prin 1939-1941, alături de monstrul de la Kremlin, a stabilit şi împărţit … pacea şi drepturile Europei!

Hitler Stalin Roosevelt Churchill Antonescu Mihai - Prof Buzatu - Ziaristi Online

Vinovaţi de … dezastrul ţării şi criminali de război? Judecaţi şi condamnaţi în temeiul unor dispoziţii neconstituţionale[6], întrucât România, nemaifiind în stare de război, NU SE MAI PUTEA DICTA PEDEAPSA CU MOARTEA! În plus, dacă se respecta Legea nr. 312/1945 (art. 18, aliniatul 3), judecarea celor vinovaţi de „dezastrul ţării” sau de „crime de război” fusese îngăduită până la 1 septembrie 1945[7]. A fost motivul pentru care „procesul” grupului Mareşal Antonescu fiind stabilit pentru luna mai 1946, guvernul dr. P. Groza a intervenit cu Legea nr. 61/1946 care, în temeiul decretului nr. 386/7 februarie 1946 (art. 1), prelungind termenul „final” stabilit iniţial pentru 1 septembrie 1945 la 1 iunie 1946[8]

Iar „Tribunalul Poporului”, plasat sub „preşedinţia” unui personaj obscur, controversat şi lacheu desăvârşit – Alexandru VOITINOVICI[9], descoperit şi numit de Lucreţiu Pătrăşcanu, titular al Justiţiei în toate cabinetele de la Bucureşti dintre 1944 şi 1948[10], a acţionat, în numele unui regim CONSACRAT EL ÎNSUŞI CRIMINAL[11]. Cu atât mai mult s-a aflat şi stăruie în atenţia istoricilor situaţia Profesorului Gh. Alexianu[12], întrucât, la atâtea decenii după prăbuşirea regimului totalitar comunist, s-au găsit instanţe care doar mimează că ar fi dispuse să re-examineze „cazurile” din 1946 deşi sfârşesc prin blocarea lor şi prin reconfirmarea deciziilor … staliniste. Precum a procedat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României care, la 6 mai 2008 – în replică la demersul Domnului Şerban Alexianu – a apreciat drept DEFINITIVĂ[13] sentinţa Tribunalului criminal de la Bucureşti din 17 mai 1946 … DE CE?

În fond, ISTORIA SE REPETĂ. Nimeni altul decât M. Eminescu a observat cândva în „Timpul”: „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţii slugarnici ai străinătăţii să fie miniştri, deputaţi, oameni mari”.

Cu totul recent, Profesorul Ion Măldărescu considera că „manipularea a pătruns atât de profund în subconştient … Să nu uităm că de-a lungul anilor au apărut numeroase documente contrafăcute, mărturii mincinoase şi declaraţii obţinute sub şantaj, ameninţări şi/sau tortură. Dar despre asta nu se spune… Cine ne judecă? Un institut telecomandat din exterior […] La şcoală nu se predau lecţii prin care să li se explice elevilor că inventatorii comunismului au fost evrei şi nici nu li se vorbeşte despre afirmaţiile lui Fr. Engels referitoare la poporul român sau despre ziua de 8 decembrie (1920) când criminalii terorişti Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau au pus o bombă la Senatul României. În România nu se comemorează oficial „Săptămâna Roşie” (28 iunie – 3 iulie 1940)? […] Din programa şcolară aproape că a fost eliminată istoria românilor, în schimb comentariile de istorie a holocaustului sunt obligatorii. Despre holocaustul roşu, iudeo-bolşevic împotriva românilor nu se vorbeşte nici măcar în şoaptă. Iată câteva nume ale celor care s-au făcut vinovaţi de crime împotriva poporului român, de nimicirea intelectualităţii române sub regimul impus de Armata Roşie şi girat de Regele Mihai (şi notăm aici doar câţiva, care, din „întâmplare”, sunt evrei): Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe al României, supranumită şi Stalin în fustă (idolul lui MRU); Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului Român de Externe; Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al C.C. al P.M.R.; Teohari Georgescu, alias Burah Tescovici, Ministru de Interne; Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar; Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru; Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn; M. Haupt, general, comandant militar al Capitalei; Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii; Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil; William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra-spionajului; Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei; Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria; Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor; Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurii presei din România; Colonel Holban, alias Moscovici, şef al Securităţii pe Bucureşti; George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne din România; Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe din România [ş.a., ş.a.] … Călăii – oricare ar fi fost originea lor etnică – şi atrocităţile comise împotriva poporului român nu pot fi absolviţi de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii şi a românităţii »[14].

Fără a forţa în vreun fel similitudinile, scriitorul Paul Goma, pe urmele lui Alexandr Soljeniţîn – care a publicat un text fundamental şi tulburător privind o problemă de istorie şi de cultură, abordată de atâţia şi nereuşită de vreunul, ne referim la clasica sinteză Două secole împreună, I-II, Evrei şi ruşi, 1795-1972 (traducere, Bucureşti, 2004, ediţia originală – Moscova, 2002)[15] – ne-a oferit o carte tratând în esenţă problema Gulagului în trecutul nostru recent: Săptămâna roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Eseu. Varianta ianuarie 2007. Bio-Bibliografie (ediţia a 5-a, Bucureşti, Editura Anamarol, 2007, 448 p.). Voi prezenta lista unor termeni şi expresii esenţiale, singura în măsură a releva aria şi natura investigaţiei lui Paul Goma: Holocaust, Gulag, Industria Holocaustului, Holocaustul Negru şi Holocaustul Roşu, holocaustologi, „Pogromul de la Iaşi”, „Trenurile morţii”, „adevărul unic, imuabil”, negaţionism şi negaţionişti, antiromânism, corectitudine politică şi istorică, sionism şi antisemitism, naţional şi naţionalism, falsificarea istoriei, masacre, teroarea roşie în Basarabia, Raportul Tismăneanu, goimi, înfometarea programată, Martiriul Basarabiei şi Bucovinei – 1940-1941, „evreii vinovaţi de Holocaustul Roşu din România, inclusiv Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa (28 iunie 1940 – 1990) etc. etc.

paul-goma-saptamana-rosie

Din Saptamana Rosie redescoperim istoria ascunsă, precum sumedenie de nume pe listele negre, dar şi o listă roşie = “a celor care, ni se destăinuie Paul Goma, mai ales prin cuvânt – cuvântări, laude la adresa URSS, condamnări ale <<trecutului>>, directive, denunţuri – ne-au acuzat, agresat, terorizat decenii şi decenii”, aşa precum, între alţii, Felix Aderca, Jean Ancel, Pavel Apostol, Camil Baltazar, Maria Banuş, Aurel Baranga, Radu Bogdan, Cristina şi Mihail Boico, Savin Bratu, Marcel Breslaşu, Silviu Brucan, Nina Cassian, Vera Călin, Ion Călugăru, Iosif Chişinevski, Pavel Cîmpeanu, Paul Cornea, O. Crohmălniceanu, S. Damian, Radu Florian, Eugen Frunză, I. Ludo, Oscar Lemnaru, T. G. Maiorescu, Lilly Marcou, Al. Mirodan, Zigu Ornea, Ana Pauker, J. Perahim, Leonte Răutu, M. Roller, Valter Roman, Sorin Toma, I. Vitner, Ştefan Voicu, Geo Şerban, L. Tismăneanu, Ileana Vrancea, Ed. Reichman ş.a., ş.a. Comentariile lui Paul Goma: “E frumoasă scurta, mult presa scurta listă roşie a mea? Nu, nici o listă nu poate fi frumoasă. Denunţul: un act odios, chiar atunci când era botezat <<demascare>>, cu atât mai ticălos cu cât era redactat în taină şi … anonim. Abominabile, criminale au fost listele negre alcătuite de evrei: acelea, spre deosebire de a mea, au fost materializate cu începere de la 28 iunie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord, iar din 23 august 1944 în restul României – prin arestări, prin excluderi din cultură, din cărţi, din locuinţe, din viaţă …” În acest fel, Paul Goma atestă temeinicia lui Nicolae Iorga, istoricul nostru fără pereche pentru deceniile ce au fost şi pentru veacurile ce or să fie, probată mai cu seamă în memorabilul De ce atâta ură? (vezi “Neamul Românesc”, 6.7.1940), din care extragem: “Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor [din Basarabia] au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bună-voinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi şi sanguinari […] Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori merita un tratament ceva mai omenos din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire”.

Excepţie făcând atâtea împliniri şi eşecuri, veacul al XX-lea a oferit, periodic, românilor spectacolele jalnice ale mai multor … „PROCESE ALE SECOLULUI”[16]: procesul comuniştilor din Dealul Spirii (ianuarie-iunie 1922), procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), procesul guvernării I. Antonescu (mai 1946), procesul P.N.Ţ. (octombrie-noiembrie 1947) şi, desigur, ultimul dar nicidecum în cele din urmă, procesul soţilor Ceauşescu (decembrie 1989).

Arhiva Operativa - Ion Antonescu - Gh. Buzatu via Ziaristi Online

De mai multe decenii, chiar şi în prezent, materialele

„Procesului” desfăşurat sub tutela „Tribunalului Poporului” din Bucureşti

(6-17 mai 1946), reunite în 148 de dosare (în total – peste 30 000 file),

investigate integral de prea puţini istorici,

alcătuiesc încă o arhivă operativă. Ceea ce înseamnă că urmărirea

„criminalilor de război” din 1946 poate fi oricând reluată,

desigur tot împotriva victimelor de atunci, deşi, în raport cu infamiile

fostelor autorităţi şi ale „judecătorilor” de odinioară, faţă cu redesfăşurările istoriei,

se impune, dacă nu rejudecarea, anularea „Procesului”!

 

În fapt, au fost, în ordine strict-cronologică, unul mai penibil decât altul, dovedindu-se, cu trecerea timpului, fiecare în parte sau toate la un loc, tot atâtea fiasco-uri, sub toate aspectele (organizare, juridic, politic, relevanţă, semnificaţie istorică etc.). Este motivul pentru care istoria deja le-a rânduit, fără menajamente şi fără excepţii, acolo unde şi cum trebuie, ele înscriindu-se, după scurgerea anilor, în rândul înscenărilor judiciare de cea mai joasă speţă. Ceea ce, netăgăduit, spune totul despre „valoarea”, juridică sau simbolică, a „judecăţilor” înfăptuite…

După cum cititorul a constatat, în această serie intră şi „procesul” – dacă nu cumva reprezintă „vedeta” înscenărilor judiciare organizate vreodată la/de Bucureşti?! – al echipei guvernamentale a lui Ion Antonescu, denumit în epocă al „Marii Trădări Naţionale”, organizat fiind, ceea ce s-a afirmat şi recunoscut chiar în 1946 şi consecvent mai apoi, sub egida penibilului „Tribunal al Poporului” din Bucureşti, ale cărui documente, în 2004, am avut prilejul să le studiem în integralitate (148 de volume). Lucrurile sunt însă foarte bine cunoscute, mai cu seamă după deschiderea arhivelor în 1990 şi apariţia a numeroase monografii şi volume de documente[17]. De această dată, avem în atenţie un episod cvasi-integral necunoscut[18] din vremea „procesului” de tristă faimă.

Pentru început, să precizăm că, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, Mareşalul Antonescu şi unii dintre principalii săi colaboratori arestaţi au fost ţinuţi timp de câteva ore la Palatul Regal din Calea Victoriei.

Complotistii Mihai I Lucretiu Patrascanu Maniu Porter Etc

Complotiştii, inclusiv regele Mihai I, au manevrat

ori au fost manevraţi de serviciile secrete străine?

Generalul Sovietic Susaikov si tigara Regelui Mihai - Ziaristi Online

Apoi, predaţi comuniştilor conduşi de inginerul „Ceauşu” (Emil Bodnăraş), ei au fost transportaţi şi adăpostiţi într-o casă secretă a P.C.R. din Cartierul Vatra Luminoasă, unde au rămas până la 28 august 1944, când fură preluaţi – la cerere – de reprezentanţii forţelor ocupante sovietice. După două zile, grupul a fost trimis cu destinaţia Moscova, unde a ajuns la 3 septembrie 1944, pentru a fi instalat într-o vilă din vecinătatea capitalei ruseşti, la Castelul Goliţin, pentru perioada septembrie 1944 – iunie 1945.

Detalii din cele mai interesante asupra acestei perioade aflăm din memoriile generalului Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al anilor 1942-1944, el însuşi arestat la 23 august 1944 şi inclus între prizonierii români de război din URSS[19]. Ulterior, prizonierii, găzduiţi după 17 iunie 1945 în celebra închisoare Lubianka a NKVD-ului, din centrul Moscovei, au fost supuşi unor anchete dure şi intense, toate documentele întocmite cu acel prilej, păstrate şi ordonate cu grijă de autorităţile sovietice fiind editate[20].

Deţinerea ex-demnitarilor români în spatele gratiilor, după cum şi a generalilor germani (în frunte cu feldmareşalul Friedrich Paulus) sau a ultimului împărat chinez, ajunşi, cu toţii, din motive evidente, prizonierii „de lux” ai Kremlinului, n-a rămas totuşi complet lipsită de urme. Din când în când, guvernul sovietic, presa indiscretă şi diplomaţii occidentali acreditaţi la Moscova au solicitat ori au dezvăluit diverse amănunte. Astfel, după ce însuşi liderul sovietic V. M. Molotov a anunţat la 18 septembrie 1944 că urma să se publice fără întârziere lista „criminalilor de război” români şi germani arestaţi în România în august 1944[21], chiar a doua zi presa moscovită a găzduit lista celor aflaţi în detenţie[22]. Deja între timp ambasadorul britanic la Moscova, Sir A. Clark Kerr, primise un mesaj din partea lui A. I. Vîşinschi, liderul adjunct al MAE al URSS, cuprinzând numele primilor zece prizonieri români şi germani aduşi de la Bucureşti – Mareşalul Antonescu, M. Antonescu, C. Pantazi, C. Z. Vasiliu şi colonel Mircea Elefterescu[23].

După mai multe luni, a fost rândul ministrului american la Bucureşti, Burton Y. Berry, să se intereseze de soarta grupului de la Moscova[24], iar aceasta în preajma şi, mai cu seamă, în timpul sau după terminarea „procesului” din 6-17 mai 1946. Concomitent, Legaţia britanică s-a lăsat, la un moment dat, surprinsă de o ştire falsă, cum că Antoneştii ar fi fost deja aduşi la Bucureşti în ianuarie 1946[25], pentru ca ulterior Misiunea Militară britanică să stabilească cu precizie sosirea grupului Antonescu la începutul lunii aprilie 1946 şi debutul „procesului” la 6 mai 1946[26]. Din corespondenţa diplomatică n-au lipsit ştirile potrivit cărora, prin judecarea lui Antonescu, guvernul comunizant de la Bucureşti îşi propusese şi compromiterea liderilor istorici Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu[27]. Este interesant că problema „criminalilor de război” s-a aflat la ordinea zilei, în lunile martie – iunie 1946, şi pe canalul Londra – Moscova – Washington[28].

Aşa, de exemplu, la 26 februarie 1946, ambasadorul sovietic la Londra, F. T. Gusev, s-a interesat dacă guvernul britanic era de părere ca grupul Antonescu să fie judecat la Bucureşti, iar, la 18 martie 1946, Foreign Office-ul a luat act[29]. În context, Washingtonul a fost de asemenea înştiinţat şi n-a avut obiecţii[30]. O altă problemă ce a apărut la un moment dat pe agendă privea audierea unor ex-demnitari antonescieni la procesul de la Nürnberg. În acest sens, a fost chestionat însuşi celebrul procuror american Jackson, care a recomandat că nu era de dorit ca listele propuse de sovietici cu „criminali de război” să fie conexate cauzei marilor criminali de război nazişti[31].

În consecinţă, diplomaţii străini s-au limitat în a urmări desfăşurarea „procesului” de la Bucureşti[32] şi au consemnat – atât Holman, cât şi Berry – deznodământul: condamnarea şi execuţia lui Ion Antonescu şi a principalilor săi colaboratori (Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu) la 1 iunie 1946[33]. În ceea ce-l privea pe ministrul URSS la Bucureşti, S. I. Kavtaradze, acesta a informat prompt Moscova – prin telefonogramă secretă din 1 iunie 1946 (orele 15,15) – că Mihai I tocmai confirmase condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu, execuţia lor fiind posibilă în ceasurile imediat următoare[34].

Scanteia Mai 1946 - Moarte Antonestilor - Miron Constantinescu si Silviu Brucan via Ziaristi Online

Din sala „Tribunalului Poporului” – transmite însuşi tovarăşul Silviu Brucan,

în nume personal dar pentru Poporul Român!

Gheorghe Buzatu

Sursa: Ziaristi Online

Detalii: TipoMoldova

Cititi si: Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu ii serveste o lectie istorica si de istorie lui Mihai de Hohenzollern

EXCLUSIV. Prof Gh Buzatu: 23 AUGUST 1944: JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI. Însemnările din celulă ale Mareşalului Ion Antonescu din seara de 23 august 1944. DOCUMENT OLOGRAF

Note:


[1] Ediţia a III-a, îngrijită de Gh. Buzatu, Iaşi, Tipo Moldova, 2011.

[2] Vezi Gh. Buzatu, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2008, p. XXXVIII; cf. şi Florian Banu, Între ştiinţa istoriei şi istoria-rechizitoriu, în „Vitralii. Lumini şi umbra”, an IV, nr. 13/2012-2013, pp. 5-16.

[3] Ion Pantazi, Am trecut prin iad, II/1, Cluj-Napoca, 2004, p. 296.

[4] Vezi Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, traducere, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, 404 p.

[5] Gh. Buzatu, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Iaşi, 1991, p. 224 şi urm. Vezi lista completă pentru anul 1947, stabilită de ministrul britanic în exerciţiu la Bucureşti (Gh. Buzatu, România şi Războiul Mondial din 1939-1945, Iaşi, 1995, p. 340 şi urm.

[6] În 1944-1945, autorităţile de la Bucureşti, din momentul în care s-a semnat Convenţia de Armistiţiu din 12-13 septembrie 1944, au fost obligate să-şi asume declaraţii convenabile celor Trei Mari Puteri Aliate (SUA, Marea Britanie şi URSS) şi să întreprindă acţiuni concrete pentru depistarea atrocităţilor de război şi a crimelor de război imputate cu prioritate Germaniei dar şi ţărilor aliate ori satelite (inclusiv România), în spiritul unor documente din 1943-1945: după Conferinţa Miniştrilor Afacerilor de Externe de la Moscova din 19-30 octombrie 1943, când s-a dat o declaraţie semnată în numele lui F. D. Roosevelt, I. V. Stalin şi W. Churchill (cf. R. A. Rudenko, coordonator, Niurnbergskii proţess nad glavnymy nemeţkymy voennym prestupnykami. Sbornik materialov v sedmy tomah, I, Moskva, Gosudarstevennoe. Izdatelstvo Iuridiceskoy Literatury, 1957, p. 20-21, 22-23; referiri la România şi al doilea război mondial se află în toate cele şapte volume ale colecţiei, mai ales în vols. 2 şi 5. Pentru istoric, se impune cercetarea tuturor celor 42 de volume ale colecţiei oficiale editate în 1947-1949 în limbile germană, engleză şi franceză, astfel că, în fondul bibliotecii Institutului „A. D. Xenopol” al Filialei Iaşi a Academiei Române, am dispus integral de Procès des grands criminels de guerre devant la Tribunal Militaire International de Nuremberg, 1-42, Nuremberg, 1947-1949, din care: vols. 1-22 – actul de acuzare, dezbaterile, sentinţa); vols. 23-24 – indici de documente şi persoane; vols. 25-42 – documentele acuzării). I-a succedat o altă Declaraţie tripartite semnată de aceiaşi la 1 decembrie 1943 la Teheran (R. A. Rudenko, Niurnbergskii proţess, I, p. 24-25; cf. şi Valentin Ciorbea, Emanuel Plopeanu, Din istoria secolului XX, III, 1939-1945 – Diplomaţia războiului, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2011, p. 251 şi urm.). A intervenit, la 5 iunie 1945, şi o Declaraţie în numele Guvernelor URSS, SUA, Angliei şi Franţei (apud Niurnbergskii proţess, I, pp.30-37) sau Declaraţia din 17 iulie 1945 (ibidem, pp. 38-42). De asemenea, la 8 august 1945, la Londra, s-a instituit Tribunalul Militar Internaţional cu sediul la Nürnberg, fiind realizat un agrement în baza căruia în domeniul legii internaţionale s-a creat un precedent: judecarea şi condamnarea (cu prioritate) a liderilor nazişti capturaţi în mai-iunie 1945 (ibidem, pp. 63-65); separat s-au stabilit Statutul Tribunalului Militar Internaţional (ibidem, pp. 66-73) şi Regulamentul (ibidem, pp. 74-78). Capetele de acuzare puse în seama principalilor criminali de război au fost grupate în patru categorii – a. conspiraţie internă şi externă; b. crime împotriva păcii; c. crime de război în teritoriile ocupate; d. crime împotriva umanităţii. Principiile erau labile, ceea ce s-a subliniat în epocă şi îndeosebi mai apoi (cf. Thomas Parrish, S. L. A. Marshall, eds., The Simon and Schuster Encyclopedia of World War II, New York, Simon and Schuster, 1978, pp. 449-451). România, ca stat învins în conflagraţia din 1939-1945 şi dornic să intre în „concertul popoarelor lumii”, nu a avut altă soluţie decât să se supună …”legii internaţionale”. Deja la 12-13 septembrie 1944, Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova impunea că „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război” (apud Ioan Dan, „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Lucman, 2005, p. 37), iar guvernele comunizante de la Bucureşti, acceptând întocmai statutul de ocupaţie şi căutând să fie pe placul ocupanţilor, s-au grăbit să adopte măsuri în consecinţă, precum: – la 7 octombrie 1944 – decretul „pentru purificarea administraţiilor publice”; la 8 octombrie 1944 – decretul dispunând „luarea oricăror măsuri privative de libertate”; la 18 decembrie 1944 – decretul pentru „instituirea unui regim tranzitoriu de organizare judecătorească”; decretele-lege nos. 148-149 din 20 ianuarie 1945 pentru promulgarea Legilor 50 şi 51 relativ la „urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război” sau „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării” ce urmau a fi deferiţi unui Tribunal … special (cf. Alesandru Duţu, Sub povara Armistiţiului – Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Triconc, 2003, p. 126 şi urm.). Imediat, mai precis la 29 ianuarie 1945, prin „jurnale ale Consiliului de Miniştri” (nos. 188-189) s-a stabilit arestarea şi cercetarea a 69 şi, respectiv, 65 de persoane „bănuite a fi comis crime de război” ori „a fi fost responsabile de dezastrul ţării” (ibidem, p. 128), la 10 februarie 1945 fiind trecuţi în retragere Mareşalul Ion Antonescu şi generalii C. Pantazi, Ilie Şteflea, C. Z. Vasiliu, Ion Gheorghe, C. Tobescu, Gh. Jienescu ş.a. (ibidem, p. 120), pentru ca, 19 martie 1945, să fie trecute în rezervă nenumărate cadre militare – practic 7 168 (ibidem); în conformitate cu legile 50-51, guvernul dr. P. Groza a elaborat decretul nr. 1 318/21 aprilie 1945 pentru promulgarea Legii nr. 312 din aceeaşi zi privind „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război (ibidem, p. 128; Ioan Dan, op. cit., pp. 43-48); era o lege de „origine” stalinistă (ibidem, p. 46), care încălca principiile separaţiei puterilor în stat, consacrat – menţionează Ioan Dan – prin articolele 33-34 al Constituţiei din 1923, repusă în vigoare după 23 august 1944, şi pe acelea ale neretroactivităţii legilor penale (ibidem, p. 47). Prin art. 10 al Legii nr. 312 s-a constituit Tribunalul Poporului – o instanţă extraordinară, iar dreptul la recurs era admis numai pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Militară (art. 14). Au urmat, la 25 aprilie 1945, constituirea organelor de cercetare penală – Corpul acuzatorilor publici şi constituirea completului de judecată – aşa-numitul „Tribunal al Poporului” (Al. Duţu, op. cit., p. 128), funcţionând două „Tribunale ale Poporului”, la Bucureşti şi la Cluj. La Bucureşti, în 1945-1946, s-au judecat 15 loturi de inculpaţi, majoritatea militari şi funcţionari (ibidem, p. 129). Deja în răstimp începuse vânătoarea celor „bănuiţi [drept] criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării”, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 188 din 16 februarie 1945 fiind incriminaţi Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalii C. Pantazi şi C. Z. Vasiliu (Ioan Dan, op. cit., p. 113-114). În perioada 14-22 mai 1945, completul din Bucureşti al „Tribunalului Poporului” a judecat primul lot de „criminali de război”, generalul N. Macici fiind condamnat la moarte, dar sentinţa i-a fost schimbată în muncă silnică pe viaţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (c f. Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 168). Tot pe atunci (30 mai-14 iunie 1945) s-a înscenat judecarea lotului celor 12 ziarişti care s-ar fi pus „în slujba propagandei fasciste” şi … vinovaţi de „crime de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război” (cf. Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti”. 22 mai-4 iunie 1945, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, passim; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 364 şi urm.). Dintre membrii lotului, celebrul ziarist Pamfil Şeicaru, judecat în contumacie, a … beneficiat de condamnarea la moarte, fiind în 1966 graţiat prin decret de N. Ceauşescu (O istorie a prezentului, pp. 377-379).

[7] Cf. M. D. Ciucă, ed., Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1995, p. 26.

[8] Ibidem.

[9] Vezi în acest sens “scurta biografie”: “VOITINOVICI, A. ALEXANDRU (6.VIII.1915 Paşcani – 5.IX.1986 Bucureşti) (fiul lui Adam (cofetar; fiul lui Iosif, orig. din Galiţia, stabilit la Podul Iloaiei) şi Iulia (n. Zierhoffer;învăţătoare) – ilegalist cu stagiul recunoscut din 1935; preşedintele Tribunalului Poporului(1945-1946), secretar general al Ministerului Justiţiei (1946-1948), procuror general al R.P.R.(1948-1952), preşedinte al Tribunalului Suprem al Republicii (1954-1967), detaşat ca membru al Curţii Permamente de Arbitraj de la Haga (1967-1973), şef al Colegiului de Jurisdicţie la Curtea Superioară de Control Financiar (1973-1979, pensionat); scriitor şi publicist submediocru sub pseudonimele “Al. Voitin” (cel mai frecvent), “Al. Adamescu”, “Adam Apostol”; decorat cu ordinul “23 August” clasa a III-a în 1964; a prezidat, între alte sute de condamnări ale unor opozanţi ai sistemului comunist, procesele lui Ion Antonescu (1946) şi Iuliu Maniu (1947)” (Iulian Apostu, Zydokomuna, ediţia decembrie 2012, disponibilă pe Internet, cf. apostu_i@yahoo.com). Pentru general (r) Ioan Dan, Voitinovici, deşi la un moment dat, care s-a prelungit vreo şase ani, a reprezentat România la Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, nu apare decât ca … “magistrat” (vezi “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, p. 117). Istoricii au dovedit şi documentele au confirmat integral că, la “procesele” loturilor Antonescu (1946) şi Maniu (1947), Voitinovici a fost la dispoziţia celor de “sus” (cf. M. D. Ciucă, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, passim).

[10] Stelian Neagoe, Istoria Guvernelor României. 1859-1999, ediţia II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1999, pp. 149-164.

[11] Vezi Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu şi a colaboratorilor, eds., Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 23 şi urm.; Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în România (1945-1989), I-II, Bucureşti, Editura Clio Nova, 2007, passim.

[12] Cf. Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iaşi, Demiurg, 2008, pp. 441-482.

[13] Ibidem, p. 476-477.

[14] Vezi „Art-Emis”, 27.1.3013 (http://www.art-emis.ro).

[15] Cf. Viaceslav Samoşkin, în Europa XXI – Românii între ruşi şi sovietici, Iaşi, 2004-2005, pp. 387-396

[16] Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Drumul destinului. O biografie, Iaşi, 2012, cap. XXV; idem, Mareşalul Ion Antonescu. Biobibliografie, Iaşi, Demiurg, 2010, pp. 61-73.

[17] Vezi, îndeosebi, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, editor Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vols. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998.

[18] Cele dintâi informaţii şi probe de Gh. Buzatu, Din Jurnalul de supraveghere a Grupului Ion Antonescu, întocmit de gardieni, în perioada 3 aprilie – 28 mai 1946, în “Historia”, nr. 2/2005, pp. 40-43; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă” (aprilie-mai 1946) al Grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, pp. 513-601; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 489 şi urm.

[19] Vezi Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii, ediţie Al. V. Diţă şi Adrian Pandea, Bucureşti, Editura Publiferom, 1999, p. 321-339. Memorialistul insistă şi asupra tratamentului, în general convenabil, rezervat înalţilor prizonieri în Rusia, până la terminarea războiului în Europa, în mai 1945.

[20] Cf. Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006, 467 p.

[21] Great Britain, Public Record Office, FO – 371/44 039 (telegrama nr. 2 479/18 septembrie 1944, Sir A. Clark Kerr către Foreign Office), f. 3.

[22] Ibidem, f. 5 (telegrama nr. 2 484/19 septembrie 1944, Kerr către Foreign Office).

[23] Ibidem, f. 10 (Mesajul lui Kerr către A. Eden, 18 septembrie 1944).

[24] Vezi Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, doc. nr. 5, 6; Procesul …, II, doc. nr. 16, 21, 28, 37.

[25] PRO, FO – 371/59 167 (telegrama nr. 111/22 ianuarie 1946, Le Rougetel către Foreign Office).

[26] Idem, Misiunea Militară britanică la Bucureşti către War Office, rapoartele nr. 159/16/46 din 25 aprilie 1946 şi nr. 5 113/429 din 2 mai 1946.

[27] Ibidem (raportul nr. 118/1946, A. Holman către Foreign Office).

[28] Cf. mesajul nr. 45 – A/26 februarie 1946, F. T. Gusev către E. Bevin sau telegrama nr. 1 463/7 martie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[29] Vezi Raportul nr. 3 678/1 197 către F. T. Gusev.

[30] Telegrama nr. 3 395/9 aprilie 1946, Foreign Office-ul către Ambasada din Washington; telegrama nr. 2 538/19 aprilie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[31] Telegrama nr. 2 810/3 mai 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[32] Bibliografia esenţială referitoare la această temă: Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii (Arhiva), Bucureşti, fond 40 010/„Tribunalului Poporului”, 1946, 148 volume; Marcel-Dumitru Ciucă, editor, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti” (22 mai – 4 iunie 1945), Bucureşti, Editura Albatros, 1999; Alesandru Duţu, Sub povara armistiţiului: Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003; Ion Zainea, Politică şi administraţie în România (6 martie 1945-1 martie 1946): Epurarea, Oradea, Editura Universităţii, 2004; Radu Ioanid, ed., Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006; Gh. Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, ediţia I, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002; ediţia a II-a, Bucureşti, 2006; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă” (aprilie-mai 1946) al grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 513-601; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Mileniul III, 2005; Gh. Buzatu, Stalin, Hitler, Antonescu, R. Vâlcea, Rottarymond and Rotarexim, 2007 (în colaborare); Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin. Un raport nefinal, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului (1939-1945), Bucureşti, Editura RAO, 2007; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., Pace şi război (1940-1944); Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, 1940-1941, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, I. Pătroiu, Lotul Mareşal Antonescu al „criminalilor de război” (1946), în „Orizont XXI”, nr. X/2008, Piteşti, p. 3-5; Gh. Buzatu, Ioana Panagoreţ, Dan Botez, Procesul şi execuţia Mareşalului Ion Antonescu, Alexandria, 2009; Paula Mihailov-Chiciuc, în „Ziua”, Bucureşti, 16-17 mai 2006.

[33] Telegrama nr. 710/2 iunie 1946, Holman către Foreign Office.

[34] T. V. Volokitina, ed., Vostočnaia Evropa v dokumentah rossiiskih arhivov. 1944-1953, I, 1944-1948, Moskva, 1997, p. 463-464, doc. nr. 152.

Sf Gheorghe CodreanuSursa: Ziaristi Online


Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Stiri Extreme

Stiri Extreme: Capitalism, Ceausescu, Conspiratii, Design, Diverse, Eminescu, Istorie, Masonerie, Pamflet, Politica, Sanatate, Simboluri si Spiritualitate.

Contact: office@stiri-extreme.ro