DR. N.C. PAULESCU INVENTATORUL INSULINEI VORBESTE DESPRE IMPORTNATA LUI IISUS, A LUI DUMNEZEU SI A BISERICII IN STIINTA SI CONTRA RAULUI PE PLANETA

Distribuie!

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
PROFESOR LA FACULTATEA DE MEDICINĂ DIN BUCUREŞTI FIZIOLOGIE FILOSOFICĂ CELE PATRU PATIMI REMEDIILE LOR
„Şi nu ne duce pre noi în ISPITA, Ci ne izbăveşte de Cel rău.”
 
Lucrarea de faţă reproduce ediţia apărută în 1921 la Bucureşti, 
„Cartea Românească” SA, Atelierele Sfetea. 

Cele patru patimi – ORIGINILE PATIMILOR INSTINCTELE

Dumnezeu – care e ziditorul lumii şi a cărui existenţă o demonstrează astăzi Ştiinţa – a dat fiinţelor vieţuitoare 
– oamenilor, ca şi animalelor – instinctele, adică nişte acte ce se referă:
-la întreţinerea traiului;
-la continuarea seminţiei.
Instinctele sunt absolut trebuincioase – căci fără ele viaţa nu e cu putinţă. 

De aceea ele se capătă din naştere şi mintea vietăţii nu intervine câtuşi de puţin în producerea lor. Ele sunt legi divine, cărora orice fiinţă trebuie să li se supună. Ele procură fericirea, când sunt satisfăcute.
Un instinct e compus dintr-o idee (impresie senzitivă) şi dintr-o mişcare (reacţie motoare). Dar atât impresia, cât şi reacţia sunt însoţite de plăcere sau de neplăcere; şi acest caracter emotiv distinge actele instinctive de actele care nu sunt instinctive. Aşa, bunăoară, un câine flămând rămâne nepăsător faţă de o bucată de piatră (impresie indiferentă neinstinctivă); el sare însă de bucurie şi îşi linge botul când vede o bucată de carne (impresie plăcută instinctivă) şi se repede să o înghită (reacţie plăcută instinctivă).
De asemenea, acelaşi câine trece liniştit pe lângă o oaie (impresie indiferentă neinstinctivă); dar el e cuprins de groază când zăreşte un lup(impresie neplăcută instinctivă), şi o tuleşte la fugă (reacţie neplăcută instinctivă).
Caracterul de plăcere sau de neplăcere al actelor instinctelor depinde, prin urmare, de folosul de care profită, sau de primejdia în care e pusă, viaţa individului şi a progeniturii sale.
Actele instinctive se îndeplinesc toate în vederea unui scop. Dar acest scop, care e sau hrana, sau apărarea sau reproducţia (înmulţirea), e cu totul necunoscut. Astfel, câinele, căruia îi place carnea şi simte nevoia de a o înghiţi, nu ştie pentru ce-i place şi în ce scop o mănâncă. Toate actele animalelor sunt instinctive. Omul, singur dintre toate animalele, bănuieşte, pe ici, pe colo, scopurile actelor instinctive pe care le îndeplineşte. Aceste acte instinctive, al căror scop e cunoscut, se numesc acte de voinţă, sau voluntare. Aşa, de exemplu, omul instruit face act de voinţă când, ştiind că zahărul, ca hidrant de cărbune, e necesar nutriţiei sale, îl introduce în regimul său alimentar. Pe când copilul se supune pur şi simplu instinctului, când caută zaharicale, numai şi numai pentru că îi place gustul lor dulce.
Remarcaţi că omul poate, prin voinţă, să se împotrivească imboldurilor instinctive. Dar această putere e mărginită. Nu poţi lupta multă vreme înpotriva nevoii de a mânca când ţi-e foame sau de a bea când ţi-e sete; şi, în faţa primejdiei de a te îneca sau de a arde de viu, nu e voinţă care să poată rezista. Puterea voinţei de a rezista are şi ea un scop, anume acela de a lupta împotriva unor ispite instinctive pătimaşe, adică abătute de la calea prescrisă de Dumnezeu.

Instinctele sunt de două feluri:

-unele îl privesc pe individ (instinctele individuale);
-altele se referă la societăţile naturale adică la familii, triburi,naţii (instincte sociale).

Instinctele individuale se împart în trei categorii:

I. instinctele de nutriţie;
II. instinctele de apărare;
III. instinctele de reproducţie.

I. Instinctele de nutriţie consistă în:

1. trebuinţa de hrană, manifestată prin foame şi sete;

2. alegerea neraţionată a alimentelor şi a băuturilor ce sunt necesare; într-o îmboldire imperioasă de a introduce aceste substanţe în gură şi de a le înghiţi; într-un sentiment de plăcere sau de suferinţă, după cum trebuinţa e sau nu satisfăcută.

Astfel, un câine ce e nemâncat şi nebăut de multe zile simte în mod chinuitor foamea şi mai ales setea. El ştie – fără să raţioneze – să aleagă, din mulţimea corpurilor ce îl înconjoară, tocmai pe acelea ce conţin substanţele indispensabile nutriţiei sale.
Dacă îi pui înainte câteva bucăţi de piatră, de lemn, de cauciuc, de carne, precum şi mai multe străchini cu lichide transparente, ca alcool, eter, glicerina, apă, el se va repezi numai la carne şi la apă, care singure îi sunt trebuincioase. Ba această admirabilă apreciere se produce nu numai asupra calităţii, ci şi asupra cantităţii alimentelor. Câinele în chestiune va mânca atâta carne şi va bea atâta apă cât îi va fi necesar, nici mai mult, nici mai puţin.

II. Instinctul de apărare este compus:

1. din trebuinţa fiinţei de a-şi salva viaţa;
2. din aprecierea neraţională a primejdiei; dintr-un sentiment penibil de temere, de frică, de spaimă, de groază şi dintr-o impulsie nerezistibilă de a o lua la fugă Frica iepurelui e un exemplu bine cunoscut, asupra căruia e inutil să mai insist.


III. Instinctul de reproducţie e constituit:

1.dintr-o dorinţă, o trebuinţă, de a se uni cu o fiinţă de aceeaşi specie, dar de sex diferit (iubirea sexuală);
2.dintr-o alegere neraţională a unui individ, care se apropie mai mult de tipul ideal al speciei (frumuseţea), în scopul ignorat de a păstra şi de a perpetua acest tip specific (selecţia sexuală); în sfârşit, dintr-o impulsie puternică de a îndeplini actele reproducătoare, ce sunt însoţite de o vie plăcere (voluptatea).
Acest instinct, ca şi cele precedente, există la toate animalele, precum şi la om. Instinctele sociale prezida la formarea şi menţinerea societăţilor naturale, de familie, de trib, de naţie, în care trăiesc oamenii şi animalele.

I. Instinctele de familie consistă în:

1.Iubirea conjugală ce îi uneşte între ei pe părinţi, adică pe tata şi pe mama. Aşa, de exemplu, turturelele, mascul şi femelă, sunt legate între ele printr-un sentiment de iubire intensă, care le face inseparabile. Moartea unuia din soţi aduce după sine pe a celuilalt.
2.Iubirea părintească ce face ca părinţii să-şi consacre toată activitatea pentru a da copiilor hrana zilnică, să îi apere în caz de pericol, chiar cu preţul propriei vieţi. Aşa, de pildă, o cloşcă îşi hrăneşte puii cu grăunţele pe care le găseşte scormonind în pământ. O scroafă îşi nutreşte purceii cu laptele ţâţelor ei.
Dar ambele îşi apără cu îndârjire progenitura, de care nu poţi să te apropii, fără ca mama să nu sară asupră-ţi. De iubirea părintească sunt legate două instincte complementare, anume: instinctul de dominaţie şi instinctul de
proprietate.

1.instinctul de dominaţie din partea părinţilor şi de supunere din partea copiilor corespunde trebuinţei unei unităţi de acţiune, în menţinerea păcii în sânul familiei şi în apărarea ei în caz de primejdie. Astfel, cocoşul exercită o adevărată dominaţie asupra găinilor şi mai ales asupra puilor, pe care e gata să îi apere cu preţul vieţii când vreun pericol îi ameninţă. La rândul lor, 
puii se supun orbeşte la cârâitul capului familiei.

2.instinctul de proprietate se raportează la necesitatea de a procura hrana familiei şi de a o prezerva de intemperii. Acest instinct părintesc e compus dintr-o întreită impulsie, şi anume:

a) Părinţii clădesc o locuinţă, care să adăpostească puii, mai ales împotriva străşniciei iernii. O pasăre simte, la un moment dat, trebuinţa de a construi un cuib. Ea ştie, deşi în mod neraţionat, să aleagă materialele cele mai proprii pentru acest scop, şi, supunându-se unei impulsii neapărate şi grabnice, ea aşază aceste materiale cu o artă uimitoare, deşi nimeni nu i-a arătat vreodată cum se face un cuib. Ceva mai mult: ea nici nu bănuieşte că acest cuib va servi să conţină ouăle, pe care încă nu le-a ouat şi mai târziu puii ce vor ieşi din ele. Cu toate acestea, ea îl zideşte perfect adaptat la aceste viitoare usagii. De asemenea, cârtiţa îşi aranjează un culcuş, care e o adevărată capodoperă de arhitectură, de o complexitate extraordinară şi care posedă toate comodităţile pentru familie, până şi un loc cu apă de băut şi o groapă pentru excremente.

b) Părinţii îşi apropriază o bucată de pământ, pe care să poată cultiva plantele şi creşte animalele, ce servesc ca hrană familiei. 
Această proprietate există nu numai la oameni, dar şi la animale. Aşa, bunăoară, fiecare familie de capre sălbatice are câte o păşune proprie, pe care n-o părăseşte niciodată şi din care ţapul goneşte orice altă familie nou pripăşită. Acelaşi lucru se întâmplă cu marile carnivore (tigrul, leul) ale căror familii posedă câte un teren de vânătoare bine delimitat.

c) Părinţii adună provizii sau rezerve pentru trebuinţele viitoare ale familiei. Toată lumea a gustat din proviziile delicioase ale albinelor şi s-a minunat de sârguinţa furnicilor de a aduna rezerve pentru timp de iarnă. Şoarecele acumulează uneori grămezi mari de grăunţe, de nuci, de alune, ce ating până la 30 cm înălţime. Un alt şoarece din Mongolia recoltează mari provizii de fân, pe care le strânge în căpiţe, le acoperă cu multe foi, pentru a le prezerva de ploaie şi de grindină. In iernile grele, mongolii îşi hrănesc caii şi oile cu aceste provizii ale şoarecelui. Proprietatea locuinţei, a pământului şi a proviziilor e familială. Ea are o origine instinctivă, adică dumnezeiască.

II. Instinctele de trib şi de naţie sunt formate din:

1.iubirea naţională, care leagă între ei pe membrii unei naţii, şi care se numeşte naţionalism.
2.instinctele de dominaţie şi de subordinaţie, prin care un individ (împărat, rege, prinţ) domneşte peste ceilalţi membri ai naţiei, care i se supun fără murmur. Rolul şefului naţiei, identic cu cel al tatălui în familie, este:
 
a) să dirijeze apărarea naţiei contra primejdiilor exterioare;
b) să menţină ordinea interioară.

Asemenea instincte se observă şi în triburi, de pildă în sălaşurile ţiganilor, 
în care vătaful e un fel de suveran. Ele există şi în multe stoluri, haite, turme, grupuri de animale şi prezintă aceleaşi caractere ca la oameni.

III. Instinctele de omenire. Instinctele sociale ale omului nu se opresc la naţie, ci se întind şi la omenirea întreagă. Într-adevăr, noi avem, pentru orice om, un sentiment instinctiv de simpatie, ce seamănă oarecum cu iubirea naţională, dar e mult mai slab ca ea.
Această iubire omenească se manifestă sub formă de milă, mai ales faţă de o persoană ce suferă. Acum, că ştiţi ce este un instinct şi câte instincte sunt,vă fac să remarcaţi că instinctele sunt nişte adevărate minuni.Ele sunt executate, cu o precizie neînchipuită, fără învăţătură prealabilă.Şi, ceea ce e de înţeles, ele se îndeplinesc în vederea unui scop, pe care fiinţa îl ignoră cu totul.Iată, ca probă, încă un exemplu, demonstrativ: larva unei viespi (Amofila) trebuie să fie hrănită cu ţesuturile vii ale unei mari omizi. De aici rezultă absoluta necesitate pentru viespe să păstreze omida în viaţă; dar, în acelaşi timp, să o facă imobilă, pentru ca, prin mişcările ei, să nu poată vătăma larva. Amofila trebuie deci să îşi poată paraliza prada, fără să o omoare.  Pentru aceasta, ea e obligată, nici mai mult, nici mai puţin, să distrugă toţi centrii nervoşi, în număr de nouă, care prezida la mişcările omidei. Şi, într-adevăr, ea îşi înfige acul în corpul omidei, pe linia mediană, şi nu pe faţa dorsală, ci pe faţa ventrală, în nouă puncte diferite, şi de fiecare dată desfiinţează unul din aceşti centri nervoşi. Această operaţiune e condusă cu o măiestrie nemaipomenită. Or, pentru ca să-ţi explici, în mod natural, realizarea unui asemenea act supranatural, ar trebui să admiţi că, la început, Amofila a cunoscut anatomia, topografia şi fiziologia centrilor nervoşi ai omidei, efectele paralizante ale distrugerilor, precum şi trebuinţele viitoare ale larvei sale, pe care n-are nici măcar ocazia s-o vadă, căci moare înainte ca aceasta să fi ieşit din pământ. În rezumat, oamenii formează societăţi naturale: familii, triburi, naţii. Un sentiment puternic de iubire (conjugală, părintească, tribală, naţională) prezida la constituirea şi la menţinerea acestor societăţi, pe când organizarea lor se face în virtutea instinctelor de dominaţie şi subordinaţie. Aceste instincte se rezolvă şi ele în sentimente de iubire, căci capii de familii, de triburi, de naţii au un fel de simpatie pentru supuşii lor; iar aceştia, la rândul lor, resimt gratitudine pentru şefii lor binefăcători. Or, simpatia şi gratitudinea nu sunt, în ultimă analiză, decât variante ale iubirii. Prin urmare, legea supremă, care conduce societăţile naturale, la oameni şi la animale, este IUBIREA.

CONFLICTE ŞI PATIMI

Dar observaţia ne arată că între oameni, ca şi între animale, se produc numeroase conflicte care par a fi o sfidare a legi naturale a iubirii.
Care sunt cauzele acestor învrăjbiri?
Conflictele iau naştere:
 
1. din trebuinţele instinctive naturale;
2. din trebuinţele instinctive alterate, adică din patimi.

1. Trebuinţele instinctive normale, care provoacă conflicte, sunt de două feluri:

a) trebuinţele individuale: de nutriţie, de apărare şi de reproducţie;
b) trebuinţele sociale: de proprietate şi de dominaţie.

Ciocnirile ce rezultă din trebuinţele individuale se produc numai atunci:

a) când hrana lipseşte sau este insuficientă. Foamea şi setea nimicesc orice sentiment de iubire. Individul cel mai puternic îşi apropriază cu forţa alimentele disponibile, în dauna semenilor săi. Doi câini flămânzi, cărora li se aruncă un os, se bat pe el; iar osul îi rămâne celui mai tare.


b) când viaţa e ameninţată, bunăoară în incendii sau în naufragii. Primejdia de a se îneca sau de a arde de viu îi împinge de multe ori pe bărbaţi să caute scăpare, trecând peste cei slabi, peste femei şi peste copii. De asemenea, o panică, într-o turmă de animale, are adesea efecte dezastruoase şi îngrozitoare.


c) când reproducţia individului e împiedicată de concurenţi. O fată de măritat e peţită de mai mulţi flăcăi, dintre care ea îl alege pe cel mai frumos (adică pe cel care se apropie mai mult de tipul ideal al speciei) şi îi respinge pe cei urâţi sau diformi (adică pe cei ce au suferit alteraţii ale caracterelor specifice). Această alegere (care are scopul de a împiedica degradarea speciei) provoacă adesea conflicte între pretendenţi. Asemenea conflicte se observă de altfel şi la animale. O femelă e solicitată de mai mulţi masculi, între care se încinge o încăierare în toată regula. În cele din urmă, ea îi cedează învingătorului.
Dar aceste lupte – simple demonstraţii de ordine estetică – au drept scop să-l pună în evidenţă pe luptătorul cel mai puternic şi, prin urmare, cel mai capabil de a se reproduce.
 
2. Gâlcevile, ce provin din trebuinţele sociale, se întâmplă numai atunci:

a) când omul n-are ce îi trebuie pentru a-şi întreţine familia; adică ori n-are locuinţă, ori n-are pământ şi nu găseşte de lucru, ori n-a putut să îşi agonisească provizii pentru vreme de iarnă. Acelaşi lucru se întâmplă şi la animale, care, în general, respectă proprietăţile semenilor lor. 


b) când ridicarea la supremaţie a unui individ e stânjenită de rivali. 
Dar luptele ce se dau între candidaţii la putere nu constituie propriu-zis conflictele; ele sunt nişte simple demonstraţii de ordine politică, destinate să-l pună în lumină pe bărbatul cel mai ager laminte şi, prin urmare, cel mai destoinic de a guverna. De altfel, asemenea lupte pentru întâietate se întâlnesc şi la animale. Toate aceste conflicte sunt relativ puţin serioase şi rareori sunt împinse până la suprimarea părţii adverse. Trebuinţele instinctive anormale, alterate, ce se numesc patimi sau vicii, dau naştere la conflicte de o gravitate excepţională, care se observă numai la oameni, animalele nefiind pătimaşe. Dar ce e o patimă? Şi câte feluri de patimi sunt? Animalul, încătuşat de instincte, nu înfrânge niciodată legile naturii. Omul însă, lăsat mult mai liber, a putut să lepede lanţul instinctelor şi a călcat în picioare aceste admirabile legi, pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru fericirea lui. El nu ţine seamă decât de senzaţiile plăcute, ce însoţesc îndeplinirea actelor instinctive. Şi, în loc să se înalţe până la scopul instinctului, el nu urmăreşte decât plăcerea… din care şi-a făcut ţinta activităţii sale. Astfel s-au născut patimile sau viciile, care nu sunt altceva decât căutarea exclusivă a plăcerii, ce rezultă din satisfacerea unor trebuinţe instinctive anormale, alterate, deviate. Sunt atâtea feluri de patimi câte trebuinţe instinctive, şi anume:

1.patimi de nutriţie: beţia de alcool, de tabac, de morfină etc.
2.patimi de reproducţie: desfrâul;
3.patimi de proprietate: hoţia;
4.patimi de dominaţie: trufia.

În capitolele următoare, vom lua unul câte unul toate aceste vicii şi vom arăta suferinţele îngrozitoare pe care le îndură omenirea de pe urma lor. 


3. Trebuinţa instinctivă de apărare, destinată a feri de primejdii, neproducând omului nici o senzaţie plăcută, nu a dat loc la patimi.


4. Patima de reproducţie se numeşte pe româneşte curvie. Dar acest cuvânt fiind trivial, l-am înlocuit cu desfrâu, al cărui înţeles este ceva mai restrâns.

I. BEŢIA (Patima de nutriţie)

Instinctul de nutriţie. Dumnezeu a dat omului, ca şi tuturor vietăţilor, trebuinţa de a se hrăni. Ion simte sete şi foame. El se satură bând apă şi mâncând felurite mâncăruri, pe care ştiinţa le desparte în trei categorii: substanţele albu-minoide (carne, ouă, lapte), făinoase (grâu, porumb, orez, zahăr) şi grase (unt, slănină, ulei).
Satisfacerea setei şi a foamei se însoţeşte de plăcere. Astfel, Ion, când e însetat şi bea un pahar cu apă rece sau când e flămând şi mănâncă un muşchi de purcel bine fript, simte o mulţumire nespusă. Foamea şi setea, împreună cu plăcerea ce rezultă din saturarea lor constituie instinctul de nutriţie. Patima de nutriţie. Ei bine, această plăcere e cauza unor vicii degradatoare, dintre care cel mai răspândit e cel al beţiei. Dar patima n-a putut recurge la mâncărurile şi la băuturile trebuincioase omului, deoarece lăcomia provoacă greaţă şi vărsături. Ea s-a strecurat în instinctul de hrană, ţinând în gheare o otravă, numită spirt sau alcool, care nu e de nici un folos şi care nu e decât o murdărie, un excrement al unui microb, ce se cheamă drojdie sau levură. 
Or, această otravă e ameţitoare, şi ameţeala, întunecând mintea omului, îi produce o stare de veselie stupidă, din care ia naştere patima beţiei. Se zice că un om e beţiv când el bea mult şi mereu, adică în fiecare zi. Un individ beat poate să nu fie pătimaş, bunăoară dacă se îmbată numai din Paşti în Crăciun. Dar beţivul e deja prada patimii beţiei. Această patimă se capătă de multe ori prin învăţ rău. Un om, încă tânăr, intră într-o cârciumă, cu prietenii, care îl cinstesc şi sfârşesc prin a-l îmbăta. În urma acestei otrăviri, ce se numeşte chef, nenorocitul aiurează, ameţeşte, se împleticeşte şi în sfârşit cade mort. El e dus acasă bolnav şi zace toată noaptea în nesimţire. El se dezmeticeşte, a doua zi, cu dureri mari de cap şi cu greaţă; uneori el varsă fiere. Tocmai a treia zi, el îşi revine în fire.
La o nouă ocazie de chef, omul se fereşte de a bea cu lăcomie şi nu se mai îmbată în halul de întâia oară. Pe urmă, el prinde gust şi, dacă îi dă mâna, face chefuri din ce în ce mai dese. Dar, într-o zi, se pomeneşte că otrava îi e trebuincioasă şi că nu mai poate trăi fără ea. Din acel moment, el e ca şi pierdut, căci patima lui nu mai are leac. De aici înainte, el devine robul cârciumarului, în punga căruia el toarnă şi îndeasă tot ce agoniseşte. Şi nu numai hrana lui, dar şi pe cea a femeii şi a copiilor lui se duce pe rachiu. Într-adevăr, pe zi ce trece, el se tâmpeşte şi ajunge să nu mai aibă decât un singur gând, acela de a înghiţi spirt.
Nenorocirea e înzecită şi însutită când femeia a căzut şi ea în patima beţiei. Tot ce posedă o gospodărie, ca mobile, scoarţe, pânză, până şi ouăle de găină, totul e schimbat, la cârciumă, pe alcool. În zadar încerci să-i demonstrezi unui beţiv că se intomoară cu zile, căci argumentele cele mai convingătoare n-au nici un efect asupra lui. El continuă să bea ştiind bine că o să se facă de râs, că o să bată câmpii prosteşte, că o să umble pe două cărări, că o să zacă în noroi, într-un hal cum unui porc i-ar fi scârbă de el însuşi. Beţivul şi-a pierdut voinţa. Alcoolul i-a luat acest dar dumnezeiesc, şi mizerabilul se afundă din ce în ce în mocirla viciului.
Pedeapsa. 
Dar nu e numai atât. După câtva timp, beţivul nu mai doarme, somnul său devenind un adevărat chin. De-abia aţipeşte, şi îl vezi sărind din pat, năduşit şi cu ochii holbaţi, de spaimă. El visează vise îngrozitoare. I se pare că a căzut în prăpastie sau că e sfâşiat de bestii sau că arde de viu. Şi să nu credeţi că asemenea vise sunt închipuite de mine; ele sunt reale şi se întâlnesc foarte des la aceşti nefericiţi bolnavi. În urmă, visurile înfiorătoare, începute noaptea, se continuă şi în timpul zilei. Individul aiurează; el se vede urmărit de duşmani sau de fiare sălbatice şi caută să scape, lovind, în disperare, în cei din jurul său. În acelaşi timp, el tremură din toate mădularele, ceea ce face ca această agitaţie extremă să fie numită delirium tremens.
Dar o asemenea zbuciumare, ajunsă la culme, nu poate dura decât o zi sau cel mult două. Ea e înlocuită printr-o toropeală, care sfârşeşte repede prin moarte. Din fericire, acest deznodământ, atât de trist şi de dezgustător, se întâmplă rareori în ţara românească, deoarece românul din firea lui nu e beţiv. Dimpotrivă, în alte ţări, în Rusia, în Ungaria, în Germania, în Anglia, ba chiar şi în Franţa, mulţi oameni sunt ucişi de delirul alcoolic. Când beţivul are norocul să nu moară de aiurare, el cade, mai curând sau mai târziu, într-o stare de tâmpeală, din ce în ce mai pronunţată. El pierde încetul cu încetul noţiunea de curăţenie şi trăieşte într-o murdărie respingătoare, cu veşmintele în dezordine, semn distinctiv al patimii beţiei. El ajunge chiar să facă pe el, atât urina, cât şi materiile fecale. Acestea sunt principalele efecte ale alcoolului asupra creierului.
Otrava atacă însă şi nervii, când e amestecată cu esenţele de izmă, de anason, de portocală, de pelin (absint), producând nişte senzaţii foarte dureroase de arsură mai ales la picioare, care par a fi puse să frigă pe jăratic. Aceste suferinţe insuportabile se termină printr-o paralizie a celor patru membre. Dar, înainte de toate, spirtul provoacă o boală de stomac, care se manifestă prin pierderea poftei de mâncare, prin vărsături mucoase sau pituite, prin slăbirea progresivă a organismului. În unele ţări, bunăoară în Franţa, vinul falsificat dă naştere la o boală a ficatului, în urma căreia survine dropica. În tot cazul, spirtul îi debilitează pe cei ce îl beau şi îi predispune la oftică. Astfel, în ţara franţuzească, unde beţia este foarte răspândită, un mare număr de oameni mor ofticoşi. Dar tuberculoza nu atacă numai plămânii, ci,la copii, ea loveşte în oase, în încheieturi, şi mai ales se urcă la cap 
(meningită), omorându-i repede pe micuţii pe care părinţii neştiutori îi îndoapă cu vin, vrând să-i întărească. Spirtul este o otravă şi mai teribilă pentru copiii de ţâţă, cărora mamele neînţelepte sau doicile criminale le dau rachiu ca să-i adoarmă, comiţând astfel un adevărat omicid.
În rezumat, insomnie, cu aiurare, tremurături şi moarte năprasnică, sau imbecilitate, dambla, dropică şi în cele din urmă, oftică… iată câte bunătăţi îl aşteaptă pe cel ce cade în patima beţiei. Unde mai pui că beţivul e o adevărată pacoste pentru familia sa, pe care o sărăceşte, risipându-i avutul, pentru a-şi sătura pofta pătimaşă. El e un factor de dezordine în societate, căci e în stare să comită delicte şi chiar crime când e surescitat de băutură.
De astfel, el îşi primeşte imediat răsplata, nu numai în viaţa lui, după cum aţi văzut, dar şi în cea a progeniturii lui. Într-adevăr, el nu se mai poate înmulţi, căci devine neputincios, dă naştere la copii piperniciţi şi slăbănogi, care mor la o vârstă fragedă. Iar cei ce prin minune supravieţuiesc sunt predispuşi prin ereditate să contracteze patima nefastă a părinţilor. Pedeapsa acestui viciu e
deci scurtarea existenţei şi stingerea descendenţei. Alte patimi de nutriţie. Câteva buruieni otrăvitoare au dat naştere la patimi, analoge cu aceea a beţiei – dar mult mai puţin răspândite. Aşa, de pildă, tutunul e fumat şi inspirat în plămâni, e ţinut în gură şi zeama-i puturoasă e înghiţită; e vârât în nas, unde produce o gâdilitură, ce provoacă strănutul. Bine că nu i-a dat omului în cap să şi-l bage în ochi! Ceea ce desigur s-ar fi întâmplat dacă praful de tabac n-ar fi atât de usturător. Remarcaţi că patima tutunului se întâlneşte mai cu seamă la rasele inferioare: la sălbaticii din America şi din Africa, la ţigani, la unguri, la turci etc. Ea dă loc la ameţeli, însoţite adeseori de greaţă şi vărsături; iar, când intoxicaţia e intensă, survin dureri sfâşietoare de cord (angină de piept), care de multe ori se termină prin moarte subită.
Un alt exemplu e macul, care conţine opiul şi morfina, întrebuinţate în medicină pentru calmarea durerilor; el dă loc la o patimă, de care cu greu poţi scăpa. Organismul se obişnuieşte repede cu această otravă, care îi devine până într-atât deindispensabilă, încât simte o trebuinţă imperioasă şi progresivă de ea şi îndură suferinţe inexprimabile când nu poate fi satisfăcută.
O femeie, chinuită de trebuinţa de morfină, a declarat doctorului Lancereaux, care o îngrijea, că, pentru a avea o injecţie, era în stare să sacrifice pruncul pe care-l alăpta, azvârlindu-l pe fereastră de la al treilea etaj. Remedii generale. Să ne întrebăm ce remedii propune înţelepciunea omenească împotriva acestor dezastruoase patimi. 


1. Marii filosofi nu se ocupă de ele, dispreţuindu-le.
2. Legislaţiile civile se mulţumesc să pedepsească delictele şi crimele (injurii, loviri, răniri, omoruri), săvârşite sub influenţa beţiei.
Totuşi autorităţile statului ar putea să întemeieze monopoluri, prin care aceste otrăvuri să fie inabordabile pentru cei mulţi, şi să reglementeze în chip riguros debitul, atât al alcoolului, cât şi al tutunului, al morfinei etc, în scop de a împiedica abuzurile şi repetarea lor. Ele mai pot să încurajeze comerţul cu băuturi inofensive sau puţin vătămătoare (ceaiul, cafeaua, vinul, berea) – a căror falsificare să fie aspru pedepsită – şi să interzică vânzarea
băuturilor periculoase (rachiurile, spirturile, esenţele, ca acelea de
izmă, de absint etc).


3. Printre legislaţiile religioase, cele păgâne ale lumii antice, în loc să combată beţia, au divinizat-o prin Bachus. Legea lui Moise, precum şi caricaturile ei, Coranul şi Talmudul, interzic cu severitate întrebuinţarea alcoolului. Astfel se explică faptul incontestabil că beţia se observă rareori printre evrei şi printre mahomedani. Dar ştiţi cu toţii că jidanii, dacă ei înşişi nu se îmbată, apoi nu se sfiesc să otrăvească neamul românesc prin crâşmele pe care le exploatează şi care sunt puzderie, mai ales în Moldova.
Remedii creştine. 


Trebuie să recunoaştem că toate măsurile despre care am vorbit nu pot decât să prevină uneori contractarea patimii. Ele nu sunt îndeajuns să o suprime definitiv, într-adevăr, orice măsură coercitivă, la care voinţa beţivului nu aderă, nu face decât să exaspereze patima; iar, la cea dintâi ocazie, îndată ce
pătimaşul se va simţi nesupravegheat, el va reîncepe să bea. Voinţa e singurul mijloc capabil de a vindeca o patimă. Astfel beţivul nu poate scăpa de viciul beţiei decât atunci când vrea să nu mai bea. Or, Biserica creştină se adresează tocmai voinţei pe care să o educe. Ca şi legislaţia mozaică, ea interzice spirtul şi rachiul; dar ea nu suprimă orice băutură alcoolică, după cum încearcă să facă Coranul şi Talmudul. Ea îngăduie creştinilor să bea vin la zile
mari, la sărbători, la aniversări şi mai ales la nunţi şi la botezuri, când e bine ca veselia să fie generală şi oaspeţii să-şi uite grijile şi necazurile. Ea urmează în această privinţă pe Cel care a întemeiat-o. Într-adevăr, la o nuntă din Cana Galileei, Hristos, prin puterea Sa dumnezeiască, a schimbat apa în vin, pe care l-a dat nuntaşilor să se înveselească.Ba încă, în înalta şi de multe ori neînţeleasa Sa înţelepciune,Dumnezeu a ales vinul, şi nu apa, să figureze Sfântul Său Sânge înjertfa eucharistică. Dar Biserica, mereu ca o mamă, are mare grijă de fiii ei, le arată acestora groaznicele primejdii ale beţiei, care nu e deloc o cursă a Satanei. Ea îi îndeamnă la cumpătare, ca să nu îşi piardă
mintea şi să nu cadă mai jos ca animalele. Ea le demonstrează că omul care se îmbată renunţă la darul cel mai preţios ce i-a fost dat să primească de Sus, acela prin care se aseamănă cu Dumnezeu. Într-adevăr, omul, lucrând cu un scop ştiut de el, lucrează ca şi Atotziditorul, pe când animalele, ce nu cunosc scopurile actelor lor, îndeplinesc, în scop aproape mecanic, legile divine, ce
constituie instinctele. Orice om are deci în el o rază a Dumnezeirii, pe care o întunecă prin această patimă degradatoare. Dar, pentru ca remediile creştine să fie eficace, e indispensabil ca oamenii să fie instruiţi asupra beţiei şi asupra efectelor ei funeste. Asemenea instruire nu se poate căpăta decât
printr-o asociaţie de educaţie reciprocă, despre care e vorba mai
departe. Bineînţeles, Biserica interzice a se bea alcool la înmormântări şi la parastase.
II. DESFRÂUL (Patima de reproducţie)

Instinctul de reproducţie. Ion e un flăcău înţelept, muncitor şi cu înfăţişare plăcută. Măria e o fată frumoasă şi harnică la lucru. S-au văzut. Pe urmă s-au întâlnit la fântână, în sfârşit au jucat împreună la horă, când la amândoi le-a bătut inima. Ion, mai curajos, a zis: „Vrei să fii nevasta mea?” Măria a răspuns: „Da.” Şi s-au dus în fugă acasă şi fiecare a povestit părinţilor întâmplarea. Bătrânii s-au sfătuit şi s-au hotărât să-i căsătorească. Preotul i-a
cununat. S-a făcut nuntă mare şi veselă. Iar, la anul, tânăra familie era completată cu un prunc. Iată ce se numeşte instinctul de reproducţie îndeplinit. Prin acest instinct, Dumnezeu le-a dat flăcăilor şi fetelor trebuinţa de a se căuta şi de a se alege. Astfel, de câtă-va vreme, lui Ion îi era drag să stea de vorbă cu fetele şi Măriei, cu flăcăii. Însă, fiecare, fără să-şi dea seama, îi supunea pe convorbitori la un adevărat examen, ce e foarte riguros, căci de el depinde fericirea sau nefericirea viitorului. Această stare de căutare s-a prelungit până ce fiecare şi-a găsit ce îi trebuie, adică un ales al inimii.
Dar pe ce motiv s-a făcut alegerea? Pe motivul frumuseţii trupeşti şi sufleteşti, adică pe motivul asemănării cu tipul ideal, creat de Dumnezeu şi care e culmea perfecţiunii. Astfel, atât Ion, cât şi Măria ar fi respins, prin instinct, orice fiinţă cu trup schilod sau un suflet vicios, ce s-ar fi prezentat pentru marele act al căsătoriei. Scopul acestei alegeri, ce se face fără ştirea celui ce alege şi care e cunoscut numai de Cel de Sus, e să menţină caracterele naturale ale speciei, împiedicându-i degenerarea. Şi ceea ce atinge minunea e faptul că asemenea examen şi asemenea alegere nu aparţin numai omului, ci se întâlnesc la toate animalele. Reproducţia e funcţia cea mai importantă a fiinţelor vieţuitoare. Într-adevăr, organizaţia acestor fiinţe are, ca singură ţintă, să permită funcţionarea organelor generaţiei. Acelaşi lucru se poate zice şi despre evoluţie, cu cele trei perioade ale ei: pre-genitală sau de creştere, genitală sau de maturitate şi post-genitală sau de bătrâneţe. În timpul perioadei pre-genitale, fiinţa se prepară să realizeze generaţia. Iar, când acest scop a fost îndeplinit, ea devine inutilă, se veştejeşte şi sfârşeşte
prin a muri. Prin urmare, toate fiinţele vieţuitoare, vegetalele, animalele şi
împreună cu ele şi omul nu fac altceva decât să se reproducă, adică să se înmulţească. Toate aceste fiinţe nu fac în realitate decât să se supună legii, promulgată de Dumnezeu în timpul Creaţiei:
„Creşteţi şi vă înmulţiţi.” Reproducţia e deci adevăratul scop
vizibil al vieţii.
Patima de reproducţie. Diavolul viciului, duşmanul neîmpăcat al neamului omenesc, vrea cu orice chip să distrugă această operă dumnezeiască.
El a descoperit o portiţă, anume plăcerea instinctivă, prin care, strecurându-se, a putut ajunge să infecteze sufletul omului. Într-adevăr, ca orice act instinctiv, trebuinţele genitale produc, în momentul îndeplinirii lor, o anumită senzaţie plăcută. Această plăcere, specială instinctului genital, consistă într-un felde gâdilitură şi se numeşte voluptate.
Ei bine! Voluptatea, căutată numai pentru ea însăşi, cu înlăturarea sarcinilor procreaţiei, constituie patima de reproducţie. Varietăţile patimii de reproducţie. Patima de reproducţie se observă atât la bărbaţi, cât şi la femei.


1.În ambele sexe, ea se manifestă uneori prin viciul solitar sau singuratic, viciu ruşinos şi dezgustător, care îl tâmpeşte pe individul, adesea copil, ce i-a căzut pradă, îl istoveşte, îl ofileşte şi poate să îl conducă la mormânt.


2.Patima blestemată se mai arată sub o formă şi mai respingătoare, care atinge limita nebuniei şi în care pătimaşul recurge la complici de acelaşi sex, la animale, sau chiar la cadavre, ca să-şi sature imboldul diavolesc.


3.Desfrâul. Dar, de cele mai multe ori, viciul infam ia aspectul desfrâului.
Bărbaţii desfrânaţi îşi aleg ca victime preferate copile nevinovate, fete sărace, care sau nu merg încă la şcoală, sau lucrează la croitorese, la modiste ori prin fabrici, sau, fiind servitoare, muncesc din greu ca să-şi câştige o pâine mizerabilă. Ei se servesc adesea, pentru a vâna această pradă, de intermediari infami, care mai toţi aparţin unui neam străin.
„Vă închipuiţi deznădejdea ce o cuprinde pe o fetiţă de 14 sau 15 ani când se vede umplută de boale ruşinoase, ce îi sleiesc puterile; sau când, în sânul său de copil, adăposteşte un pui de năpârcă. Chinul trebuie să fie îngrozitor şi de nesuferit când, aruncată pe stradă, în cea mai neagră mizerie, fără sprijin şi fără o bucată de pâine, nefericita e silită să nutrească şi să crească sămânţa desfrânatului, care i-a profanat tinereţea şi a adăpat-o cu amărăciune pentru restul zilelor”. Şi asemenea disperare duce fatalmente ori la avort, ori la
infanticid ori la sinucidere. Iată deci, la sfârşit, omorul, pecetea oribilă a Diavoluluipatimilor.


4. Avortul. Dacă bărbaţii desfrânaţi nu se gândesc la concepţie, lăsându-şi fructul în spinarea victimelor, dimpotrivă, femeile desfrânate fac tot ce le stă în putinţă ca să împiedice zămislirea. Şi când ea a avut loc, fără voia lor, ele recurg la crime monstruoase, la avorturi şi chiar la pruncucideri, adică la omoruri. Într-adevăr, zămislirea se face în momentul întâlnirii celor două celule sexuale, a căror unire formează oul fecundat, în acel moment, Dumnezeu trimite sufletul, adică artistul incomparabil, care, supunându-se poruncii divine, se pune imediat pe lucru, ca să-şi construiască trupul în care va vieţui. Şi să nu vă scandalizeze faptul că Dumnezeu e de faţă la
actul procreării unui om, act ce nu e decât o urmare a creaţiei divine şi care e voit, ba chiar e impus de înţelepciunea infinită. Ei bine! Acest suflet, ce iese desăvârşit din mâinile Creatorului, e asasinat de propria mamă. Şi această grozavă nelegiuire e apanajul dat de Satana mamelor omeneşti. Nu veţi găsi o fiară, oricât de sălbatică şi oricât de feroce v-aţi închipui-o, care să fie în stare să calce ordinul lui Dumnezeu şi să îşi distrugă progenitura.
Şi, dacă judecata oamenilor le condamnă pe aceste infame criminale, precum şi pe complicii lor (moaşe, doctori etc), la pedepse echivalente cu ale omuciderii, vă închipuiţi în ce torturi infernale îşi vor ispăşi, pe veci, păcatele mamele pruncucigaşe.


5. Adulterul. Dar viciului nu i-a fost de ajuns să împiedice în chipul acesta înmulţirea oamenilor pe pământ. El încearcă să dea o lovitură piezişă în temelia familiei şi să distrugă astfel izvorul natural şi nesecat al omenirii. El a inventat adulterul, prin care jurământul de credinţă al soţilor, jurământ confirmat de Dumnezeu, e batjocorit şi călcat în picioare. Ceea ce face ca adulterul să producă oroare oamenilor şi să fie blestemat de Cel Atotputernic e faptul că această nelegiuire se însoţeşte de un adevărat furt, în acelaşi timp moral şi material, de o perversitate satanică neînchipuită. Astfel, femeia adulteră îndrăzneşte să înşele iubirea părintească a bărbatului său, prezentându-i ca fiind al lui… un copil ce e al altuia. Ea frustrează zelul de părinte al bietului soţ înşelat, impunându-i, de multe ori, să lucreze ziua şi noaptea pentru ca să hrănească şi să crească un copil ce nu e al său. Ea fură averea adunată de bărbat pentru propriul copil, şi o dă unui copil străin. De altfel, ea îşi bate joc şi de acest nenorocit copil, căruia îi ascunde ce e mai scump pe lume, adică paternitatea. Acelaşi lucru se poate zice despre bărbatul adulter, care, întreţinând concubine, risipeşte averea pe care Dumnezeu i-a dat-o pentru hrană, creşterea şi înzestrarea copiilor legitimi. Se înţelege uşor de ce adulterul a fost condamnat, cu o asprime excesivă, de toate legislaţiile antice, civile şi religioase, şi mai ales de cea a lui Moise, care prescrie uciderea cu pietre atât a femeii adultere, cât şi a bărbatului cu care ea a păcătuit. Şi, dacă oamenii procedează în contra acestei crime cu atâta severitate, vă întreb ce credeţi de bătaia lui Dumnezeu, care va pedepsi infernala stricăciune? Pedeapsa. De altfel, pedeapsa dumnezeiască începe chiar din viaţa aceasta.
„Fără a mai aminti bolile grave, zise venerice, la care se expun şi accidentele adeseori mortale ale avortului, aceşti pătimaşi sunt pedepsiţi prin faptul că sunt lipsiţi de descendenţă. Ca şi beţivii, desfrânaţii nu sunt demni să procreeze şi familia lor se stinge cu ei. Dar desfrâul e funest nu numai pentru indivizi şi pentru familii, ci şi pentru naţii. El este viermele civilizaţiilor înaintate, şi mai ales al celor factice. Vai de naţia în moravurile căreia a intrat libertinajul, căci pieirea ei este iminentă! Exemplele abundă. Pentru a nu vorbi decât de noi, desfrâul sa încuibat mai ales în oraşe, a căror populaţie de baştină nu numai că nu se înmulţeşte, dar încă se împuţinează în mod simţitor.” 

Remedii generale. Să ne întrebăm: ce prescrie înţelepciunea omenească împotriva patimii de reproducţie? 

1.Marii filosofi au dispreţuit acest ruşinos viciu şi nici nu sau ocupat de el.
2.Legislaţiile civile se mărginesc să ia măsuri coercitive, în contra abuzurilor desfrânaţilor. Astfel statul ar putea:


-să reglementeze prostituţia;
-să-i pedepsească cu mare asprime pe seducătorii de minore;
-să-i trimită la muncă silnică pe ticăloşii care vând fete tinere, aruncându-le în desfrâu;
-să impună taxe considerabile asupra celor ce trăiesc în concubinaj;
-să îngreuneze procedura divorţului şi chiar să suprime această pacoste, care nu numai că devastează oraşele, dar s-a întins şi la sate;
– să facă avortul sau infanticidul să fie considerate crime monstruoase, pasibile de aceleaşi penalităţi înfricoşătoare ca şi omicidul. Asemenea măsuri administrative pot stânjeni până la un oarecare punct desfrâul, dar nu îl pot suprima. Într-adevăr, cu toate că multe dintre ele există în legislaţiile civile actuale şi sunt riguros aplicate, totuşi patima diavolească se întinde din ce în ce asupra omenirii, pe care vrea să o stârpească.
3. Legislaţiile religioase păgâne din antichitate, în loc să combată desfrâul, l-au divinizat prin Venus.


Legislaţia mozaică conţine o măsură drastică înpotriva adulterului.
„Omul care va preacurvi cu o femeie ce are bărbat… cu moarte să se omoare şi curvarul, şi curva.” Însă ea permite izgonirea femeii, adică divorţul. Falsificarea acestei legi, adică Talmudul, dezlănţuie viciul faţă de femeile creştine. Se ştie că evreii sunt desfrânaţi şi mulţi trăiesc din specularea prostituţiei. Cât despre Coran, care e caricatura legislaţiilor religioase, el readuce desfrâul, prin poligamie şi divorţ, la o culme ce întrece cu mult pe cea în care îl aşezaseră păgânii din vechime. Remedii creştine. Singură Biserica lui Hristos a arătat că e în stare să se împotrivească, în chip eficace, acestui viciu ruşinos, educând voinţa, care e unicul mijloc capabil de a-l vindeca pe deplin. Într-adevăr, ca şi beţia, această patimă nu cedează decât numai atunci când pacientul vrea să se opună el însuşi impulsiilor ei. Hristos arată mai întâi în ce constă desfrâul pe care îl combate:
„Auzit-aţi că s-a zis celor de demult: Să nu preacurveşti. Iar eu zic vouă că tot cel ce caută la muierea altuia, spre a o pofti pre ea, iată că a preacurvi cu dânsa întru inima sa. Iar, dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pre tine, scoate-l pre el şi îl leapădă de la tine. Căci mai de folos îţi este ţie ca să piară unul din mădularele tale şi nu tot trupul tău să se arunce în ghenă.”
Căsătoria şi divorţul. Împotriva poftelor desfrâului, Hristos prescrie remediul căsătoriei. Şi, ca să arate oamenilor ce importanţă dă Dumnezeu sfintei uniri a căsătoriei, El a binevoit să îi cinstească celebraţia, prin propria prezenţă, la Nunta din Cana Galileei. Iar Biserica creştină, în nemărginita-i înţelepciune, sfinţeşte generaţia omului, ridicând măritişul la treapta supremă de taină
dumnezeiască. Unirea conjugală a creştinilor devine astfel pentru vecie şi numai moartea, care separă sufletul de trup, poate rupe legăturile ei, ce sunt indisolubile. Ea nu se poate reînnoi, după cum nu se reînnoieşte nici botezul. Ea nu se poate desface, deoarece e făcută nu pentru soţi, ci pentru copiii ce ies din această legătură şi care au trebuinţă de ambii părinţi, până ce ajung la maturitate. Cu chipul acesta, divorţul, care există în legea veche, e desfiinţat.
„Şi au venit la IIisus fariseii, ispitindu-L pre El şi zicând: oare se cade omului să îşi lase muierea sa pentru fieştece pricină? Iar El, răspunzând, a zis lor: Dar n-aţi citit că Creatorul a făcut pre ei bărbat şi muiere? Şi a zis: Omul va lăsa pre tatăl său şi pre mumă-sa şi se va lipi de muierea sa, vor fi amândoi un trup. Pentru aceasta nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci ce a împreunat
Dumnezeu omul să nu despartă. Zis-au lui: Dar cum Moise a poruncit să se dea muierii carte de despărţire şi să o lase pre ea? Răspuns-a lor şi a zis: Că Moise, după învârtoşarea inimei voastre a dat vouă voie să vă lăsaţi muierile voastre. Dar din început nu a fost aşa. Iar eu grăiesc vouă: Că oricine îşi va lăsa muierea sa afară de cuvânt de curvie şi va lua alta, preacurveşte. Aşijderea, cela ce va lua pre cea lăsată preacurveşte.” Şi băgaţi de seamă că cuvintele Evangheliei nu sunt zise în glumă. Ca toate cuvintele divine, ele au sancţiuni înfricoşătoare. Cel ce are urechi de auzit să audă! Căsătoria civilă şi concubinajul. Dar, în afară de divorţ, patima desfrâului a mai născocit în contra căsătoriei creştine şi alte unelte distrugătoare, şi anume:


1.Căsătoria civilă, care atinge mai ales populaţiile atee din Apusul Europei;
2.Concubinajul, care şi-a ales cuibul în satele României. Căsătoria civilă este un fel de concubinaj public, care pune legătura dumnezeiască a soţilor la discreţia viciului diavolesc al desfrâului. Adulterul nu mai e o crimă abominabilă, ci e ca o simplă călcare a unui contract de închiriere reciprocă.
Concubinajul românesc e o întoarcere la viaţa dobitoacelor, din josnicia căreia Dumnezeu a vrut să-l ridice pe om până la culmea căsătoriei. El are ca pretext cheltuielile nunţii, ca şi când Hristos ar fi venit pe pământ să dea Sfintele Taine… pe bani! El are consecinţe bastarzii, care poartă pe frunte, pentru toată viaţa, pata neştearsă şi ruşinoasă a copiilor din flori. Dar doctrina sublimă a creştinismului mai are şi efectul minunat să deschidă ochii pătimaşului, să-i pună mintea în faţa luminii dumnezeieşti şi să-l facă să priceapă măreţia scopului Creaţiei, la îndeplinirea căreia e chemat şi el să participe. Consecinţa unei asemenea purtări e o pocăinţă totală şi
definitivă. Acesta e drumul urmat de Maria-Magdalena şi, după ea, de nenumărate curtezane, dintre care multe au devenit sfinte, bunăoară ca Sfânta Zoe, ca Sfânta Măria Egipteanca etc. Dar, pentru ca remediile creştine să poată fi folositoare, trebuie ca oamenii să cunoască ce e desfrâul şi care îi sunt urmările nenorocite. Această cunoştinţă nu se capătă decât printr-o asociaţie de educare reciprocă, despre care vom vorbi în rândurile ce vor urma.
III. HOŢIA (Patima de proprietate)

Instinctul de proprietate. Oamenii trăiesc în familii, adică în societăţi naturale, care sunt formate din părinţi şi din copii. Părinţii simt pentru copiii lor un puternic sentiment instinctiv, numit iubire părintească. Dragostea de părinte face ca atât tata, cât şi mama să nu mai lucreze decât ca să agonisească pâinea cea de toate zilele a copiilor lor. Şi această muncă impusă de Dumnezeu, pe care părinţii o îndeplinesc cu sfinţenie, durează fără răgaz cât timp copiii nu sunt în stare să îşi procure ei înşişi hrana zilnică. Şi băgaţi de seamă că Dumnezeu a dat o asemenea însărcinare şi animalelor. Cocoşul şi găina bunăoară îşi nutresc puii până când aceştia pot să îşi găsească singuri de mâncare.


I. Pământul de cultivat. Omul se hrăneşte:
1. cu aer, pe care îl respiră;
2. cu apă, pe care o bea;
3. cu bucate, compuse din albumină, zahăr şi grăsimi, pe care le mănâncă şi pe care le ia de la plante sau de la animale. Aerul şi apa se găsesc în tot locul. Ele sunt ale tuturor şi nu poate fi vorba de un drept de proprietate asupra lor. Totuşi, e de ajuns ca omul să-şi dea osteneala să sape un puţ pentru ca apa, astfel dobândită, să fie a lui, şi nu a altuia. Prin urmare, apa, căpătată cu preţul muncii omului, e proprietatea lui. Acelaşi lucru se poate spune despre plantele şi animalele de la care luăm hrana zilnică. Ierburile ce cresc pe câmp şi animalele ce trăiesc în stare sălbatică nu sunt ale nimănui. Omul n-are decât să-şi dea osteneala să le culeagă pe unele şi să le vâneze sau să le pescuiască pe celelalte ca ele să devină proprietatea lui. Dar el nu va găsi, în jurul său şi întotdeauna, plantele şi vânatul ce îi trebuie pentru hrana sa şi mai ales a familiei sale, a femeii şi a copiilor. Astfel omul e obligat să semene anumite grăunţe (grâu, porumb) şi să crească anumite vite (boi, oi, porci, păsări), care să-i poată da zilnic această hrană trebuincioasă.
El e, fără doar şi poate, proprietarul grăunţelor adunate şi al animalelor crescute de el, căci ele sunt fructele muncii sale. Dar, în acelaşi timp, el trebuie să fie proprietar şi al pământului, pe care îşi cultivă plantele şi îşi creşte animalele, şi care e unicul mijloc de a putea, prin muncă, să-şi câştige „pâinea cea de toate zilele”.


II. Provizii de hrană. 

În plus, culesul plantelor cultivate nu se face decât vara sau toamna. Or, familia trebuie să mănânce tot anul. De aceea omul a primit de Sus un imbold să adune grăunţele în hambare sau în pătule, adică să facă rezerve sau provizii pentru trebuinţele viitoare. Aceste rezerve se pot face azi şi în bani, în schimbul cărora poţi căpăta hrană, veşminte şi alte lucruri necesare.

III. Locuinţa. 

Omul mai simte trebuinţa instinctivă de a clădi pe pământul său o locuinţă, să-şi pună familia la adăpost de ploaie, de vânt, de ger şi de zăpadă. Dar ceea ce constituie o adevărată minune este faptul că toate animalele posedă terenuri de vânătoare, adună provizii pentru iarnă şi îşi construiesc admirabile
cuiburi sau culcuşuri pentru preogenitură. Prin urmare, o locuinţă, o bucată de pământ de muncit (care poate fi înlocuită cu o meserie oarecare) şi rezervele nutritive formează proprietatea pe care Dumnezeu i-a dat-o în dar omului ca
să-şi întreţină familia, cu singura condiţie să şi-o obţină prin muncă cinstită.
„Întru sudoarea feţei îţi vei căpăta pâinea.”
Patima de proprietate. Diavolul viciului atacă această proprietate de origine divină cu scopul de a distruge familia omenească.Într-adevăr, îndeplinirea trebuinţei instinctive de a asigurafamiliei adăpost şi hrană procură părinţilor un sentiment de satisfacţie. Ei bine! Acest sentiment plăcut, dezbrăcat de caracterul familial, altruist şi transformat într-o josnică mulţumire egoistă
constituie patima de proprietate, care se manifestă prin cupiditate, adică prin lăcomia de avuţii. Viciul începe de obicei printr-o grijă excesivă care se raportează nu la viitorul familiei, ci la cel al pătimaşului. Asemenea nelinişte, neîntemeiată, îl împinge pe cupid să strângă numai pentru el bogăţii supraabundente. El adună neîncetat şi fără măsură avuţii, pe care de multe ori le capătă nu prin munca sa, ci prin furt sau prin înşelăciune. Sunt naţii întregi vicioase şi parazitare care nu cunosc alt mijloc de îmbogăţire decât hoţia. Unii pătimaşi sunt risipitori. Ceea ce iau cu o mână dau cu cealaltă. Dar cei mai mulţi sunt avari. Aceştia se lipsesc pe ei înşişi de cele necesare, sacrificând
totul plăcerii de a aduna. Varietăţile acestui viciu. Patima de proprietate poate infecta pe tot omul, mare sau mic, bogat sau sărac, tânăr sau bătrân. Dar
ea îşi atinge culmea la cei avuţi, mai ales când ei ajung la o oarecare vârstă.
Ea se manifestă sub diverse aspecte:


1.Furtul. Cupiditatea se întâlneşte la tot soiul de hoţi de meserie, de la borfaşi, găinari, pungaşi de buzunare, la escroci, la şarlatani, la hoţii de cai, la tâlhari de case, la bandiţi de codru, la piraţi de mare. In această categorie de vicioşi intră şi complicii hoţilor, cei ce cumpără lucruri furate, de gazdele hoţilor, tăinuitorii, oploşitorii etc.


2.Înşelăciunea. Patima cupidităţii se mai găseşte la tot felul de negustori necinstiţi, de la vânzătorii cu coşul sau cu taraba, până la marii toptangii, ce prin acaparări, speculând asupra trebuinţelor vieţii, jupuiesc o lume întreagă. Ea se constată şi la meseriaşii şi industriaşii necinstiţi. Toţi aceşti hoţi nu se mulţumesc că îşi fixează ei înşişi preţurile şi câştigă mai mult decât li se cuvine. Dar, pe deasupra, ei îl înşală pe bietul cumpărător, care, de obicei, e părinte de familie, asupra cantităţii sau asupra calităţii mărfii, şi iau astfel un al doilea sau chiar un al treilea preţ. Acest viciu îi stăpâneşte de asemenea pe agricultorii necinstiţi (moşieri, arendaşi) care nu plătesc salariul celor ce le
muncesc, în general pe toţi indivizii care nu achită leafa slugilor. Dar el îi infectează şi pe meşteşugarii, lucrătorii, servitorii sau păzitorii care cer plată pentru o muncă pe care n-au săvârşit-o sau pentru un timp când n-au lucrat. Tot lăcomia de bani îi face pe medicii pătimaşi să uite că au de îndeplinit un adevărat sacerdoţiu, făurit din jertfă personală şi din dragostea aproapelui, să speculeze asupra sănătăţii, care e bunul cel mai scump al omului, şi să profite de frica de moarte, ca să-i stoarcă nenorocitului bolnav ultimul ban. În această categorie de hoţi intră şi farmaciştii şi droghiştii necinstiţi care falsifică medicamentele, jucându-se astfel cu viaţa oamenilor, sau vând publicului, pe preţuri colosale, substanţe prost studiate, incapabile de a produce vreun efect apreciabil, însă admirabil răspândite printr-o reclamă asurzitoare.


3. Camătă. Patima de proprietate bântuie cu furie mai ales la indivizii care speculează banii, de exemplu:
a)la cei ce-i împrumută pe nenorociţi şi le iau, în plus de zăloage de siguranţă, o camătă jidovească, sugând astfel tot sângele familiilor ca nişte lipitori nesăţioase. „Daţi împrumut”, a zis Hristos, „nimic nădăjduind.”
b)la cei ce înjgheabă monopoluri, consistând în carteluri, în trusturi şi acaparează cele necesare hranei şi vieţii, pentru ca, mai târziu, să le vândă la preţuri cămătăreşti. Asemenea păduchi infami se înmulţesc mai cu seamă în timpuri de nenorociri publice, de foamete, de războaie.


4. Jocurile de noroc. Patima lăcomiei se observă la cei ce joacă la noroc, şi anume:
a)la cei ce joacă la bursă, mărind sau micşorând, după placul lor, preţurile alimentelor şi ale obiectelor indispensabile;
b)la cei ce joacă la loterii, la cazino, la cursele de cai, la cărţi măsluite sau ne măsluite. Toţi aceşti vicioşi vor să se îmbogăţească fără muncă, toţi vor să câştige pe spinarea altora, furându-le de multe ori acestor neghiobi hrana zilnică a familiei. Insist, mai ales, asupra patimii infame a jocului de cărţi,
patimă grecească, ce, din nenorocire, s-a încuibat în multe case româneşti, de unde se întinde din ce în ce ca o boală molipsitoareşi ameninţă să infecteze ţara întreagă.
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Citește mai multe:
CARACATIȚA SOROS ÎN ACȚIUNE. Aliatul cel mai credincios al lui SOROS din Parlamentul European, Europarlamentarul Guy Verhofstadt, propune măsuri agresive pentru Federalizarea Completă a Europei şi Dezagregarea Statelor Naționale

  În scurgerile de pe internet ale Documentelor Fundației SOROS publicate de DCLeaks, europarlamentarul Guy

Vă taie respirația! Cum sunt TRANSFORMAȚI fetușii avortați in surse de profit.

Grupul Center for Medical Progress, care a publicat şase înregistrări video ce au expus vânzarea

Decizie fără precedent luată împotriva Schweighofer! | FSC retrage DEFINITIV certificarea și se disociază de compania austriacă, din cauza defrișărilor ILEGALE

  Decizie istorică luată de Organizația Forest Stewardship Council (FSC). Reprezentanții acesteia au anunțat că

Coreea de Nord amenință cu război nuclear în cazul unui atac al Statelor Unite

Coreea de Nord va lansa atacuri nucleare asupra Statelor Unite la orice semnal de posibilă

Închide