Despre cunoaşterea lui Dumnezeu

Distribuie!

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre cunoaşterea lui Dumnezeu


-cuvânt către cei ce caută adevărul-
“Conform concepţiei sale, Hristos se subordonează
fiinţelor divine superioare în aşteptarea harului lor. Cei
din răsărit (din Orientul îndepărtat n.n), ştiu că mântuirea
se întemeiază pe lucrarea pe care fiecare o face asupra
sieşi… Imitarea lui Hristos va avea pe termen lung
dezavantajul că noi venerăm un om ca model divin care
întrupează gândirea cea mai înaltă şi uităm datorită
imitaţiei să împlinim gândirea noastră în cel mai înalt
grad” [8; 142].
Carl Gustav Jung
Dacă cineva mi-ar da o palmă, nu ştiu dacă aş fi în
stare să întorc obrazul celălalt. Dacă cineva m-ar blestema,
nu ştiu dacă aş fi în stare să îl binecuvântez. Dacă cineva
mi-ar spune că drumul pe care este merg este greşit, şi dacă
mi-ar aduce argumente pentru aceasta, cred că aş avea
puterea să îmi recunosc greşelile, chiar dacă acest lucru mar
durea mai tare decât o palmă şi chiar dacă m-ar umili
mai mult decât o jignire.
Suntem oameni, suntem plini de iubire de sine, chiar
dacă ne dăm sau nu ne dăm seama. Totuşi, nici unul dintre
noi nu cred că ar alege în deplină cunoştinţă de cauză nici
iadul, nici minciuna, şi nici întunericul veşnic.
Tocmai de aceea scriu acest cuvânt despre care
mărturisesc că mi-aş fi dorit să îl primesc eu însumi cu
vreo zece ani în urmă. Am încredere în tine aproape în
acelaşi fel în care aş fi avut în mine atunci. Nu am încredere
în priceperea mea de a vorbi despre Dumnezeu, dar
5
nădăjduiesc că cel puţin sinceritatea mea te va pune pe
gânduri.
Despre mine îţi scriu doar că am făcut yoga cu cel
mai controversat guru din România, şi că eram atât de
convins că urmând învăţăturile sale mă aflu pe calea adevărului
încât aş fi făcut şi cel mai absurd lucru pe care mi lar
fi cerut. Dacă mi-ar fi spus să mă arunc sub un tramvai,
aş fi făcut-o, fiind convins că prin aceasta voi progresa
spiritual. Când cineva mi-a spus să mă rog la Dumnezeu,
am răspuns plin de aroganţă că rugăciunea e calea celor
slabi, calea cerşetorilor, şi că eu vreau să devin dumnezeu.1
Nu îmi imaginam că aş putea deveni un credincios
obişnuit, sau că aş putea renunţa la “adevărurile
transcedentale” care îmi hrăneau setea de cunoaştere. Sunt
foarte conştient că aş fi putut citi multe cuvinte asemănătoare
cu cel pe care ţi-l voi scrie ţie, şi că nu le-aş fi dat
prea multă atenţie. Cred că citirea lor m-ar fi incitat să dispreţuiesc
şi mai mult învăţăturile Bisericii, şi să depun şi
mai mult efort pentru a ieşi din ciclul reîncarnărilor.
De ce scriu? Pentru că, oricât de sigur ai fi că ideile
tale sunt bune, oricât de mult ai dispreţui învăţăturile ortodoxe,
s-ar putea ca, peste ani, să îţi schimbi punctul de
vedere.
1 Traseul meu spiritual este descries în cartea Jurnalul convertirii
(Editura Bunavestire, 2002). Un rezumat al traseului meu se află pe
ultima copertă a cărţii: “Am făcut yoga, m-am închinat zeiţei morţii,
am ţinut posturi aspre, o săptămână am trăit numai cu aer şi cu putere
de la diavol. Am avut capacităţi vindecătoare, am văzut
“extratereştri“ şi am fost călăuzit prin vise de către “îngeri“; parcă mam
încăpăţânat să cunosc toate feţele rătăcirii. Dar Domnul nostru
Iisus Hristos, ştiind că am ajuns în mocirlă numai din dorinţa sinceră
de a cunoaşte adevărul, a venit şi m-a scos la lumină, spălându-mă cu
dragostea Sa tămăduitoare”.
6
“Ia uite, acum a trecut de la fanatismul yoghin la
fanatismul creştin…”, ai putea gândi. Mie nu îmi este ruşine
că am fost un yoghin “fanatic”. Cred că atunci când
cineva descoperă o cale spirituală despre care este convins
că este cea bună, are datoria de a o urma din toate puterile,
de a nu precupeţi nici un efort pentru a ajunge la capătul ei.
Asta nu înseamnă că e bine ca un om care merge pe
o cale rătăcită să ajungă pe culmile rătăcirii. Înseamnă doar
că cel care ajunge pe aceste culmi arată că preţuieşte viaţa
de dincolo mai mult decât deşertăciunile acestei vieţi.
Pot să te jignesc? Pot. Ştiu că dacă te-aş jigni aş rupe
orice punte de legătură dintre mine şi tine. Eu însă nu vreau
să te jignesc. Vreau totuşi să mărturisesc în faţa ta că
Adevărul există, că este o persoană, că este Însuşi Iisus
Hristos, Mirele Bisericii. Mărturia mea nu va fi însă o
mărturie directă. O voi lua pe ocolite, nu pentru a te manipula
mai uşor, ci pentru a te ajuta să înţelegi cuvintele
mele.
Îmi e destul de greu să îţi scriu, mă tot gândesc la
cum aş fi reacţionat eu la aceste rânduri dacă le-aş fi citit
când făceam yoga. Cred că aş fi renunţat să citesc lucruri
atât de plicticoase. Poate numai dacă m-aş fi aflat într-un
tramvai sau într-un tren, şi nu aş fi avut altceva de citit, aş
fi continuat să citesc acest cuvânt. Şi motivul principal ar fi
fost că lipsa de convingere a argumentelor pe care m-aş fi
aşteptat să le găsesc într-un astfel de cuvânt, mi-ar fi hrănit
propriul mod de înţelegere a credinţei creştine.
Am fost acum câteva zile la un concert de colinde. În
sală, alături de alţi invitaţi importanţi, erau nu ştiu ce
reprezentant al comunităţii evreieşti şi un musulman.
Prezenţa lor a fost remarcată de către prezentator, care s-a
bucurat că îi vede în sală. Nedumerirea mea a fost următoarea:
câtă vreme nici evreul şi nici musulmanul nu
7
cred că pruncul născut în Betleem este Mântuitorul lumii,
de ce au venit să asculte colindele? Dacă ei nu vor să recunoască
faptul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, de ce vin
să asculte colindele în care El este preamărit?
Cred că dacă aş fi fost musulman nu aş fi intrat nici
în ruptul capului la un concert de colinde. Mi s-ar fi părut
că prin aceasta mă lepăd de credinţa în Allah.
“Iată că simpatizezi şi cu fundamentalismul
musulman, cu talibanii…”, mi-ai putea spune. Nu văd ce e
greşit în a fi sincer cu tine însuţi. Scopul Islamului este
convertirea celorlalţi la credinţa în Allah, de bună-voie sau
sub presiunea armelor.
Oamenii sunt educaţi în aşa fel încât să aprecieze
valorile impuse de Occident. Nu sunt capabili să îi judece
pe ceilalţi decât prin prisma acestor valori. Talibanii sunt
nişte războinici lipsiţi de raţiune, nişte fanatici religioşi. E
uşor să dăm cu pietre în ei.
Dar gândeşte-te că atunci când cineva s-a născut în
Afganistan şi a fost învăţat că Allah îi cere să lupte împotriva
celor de alte credinţe, dacă a fost învăţat că prin luptă
dobândeşte viaţa veşnică, are suficiente motive să lupte
pentru talibani. Mi se pare că liderii lor musulmani sunt de
o mie de ori mai sinceri decât toţi muftii din lume care
denaturează învăţăturile Coranului pentru a fi pe placul
Occidentului.
Nu, Islamul nu poate însemna armonie cu alte credinţe.
Dacă nu ţinem seama de sincretismele de tot felul,
orice credinţă presupune automat faptul că celelalte sunt
mai puţin adevărate. Chiar mincinoase în întregime.
Islamul nu se mulţumeşte cu această constatare. Islamul
înseamnă vărsare de sânge, înseamnă violenţă, înseamnă
tulburare. Acesta este Islamul.
8
“Ce fel de creştin eşti tu, când îi simpatizezi pe liderii
talibani?” Nu îi simpatizez. Apreciez doar faptul că sunt
consecvenţi cu credinţa lor. Mult mai consecvenţi decât
creştinii care una cred şi alta fac. Nu mă pricep la politică,
şi nici nu vreau să mă pricep. Încerc să îi judec pe
musulmani numai din perspectivă religioasă.
Apreciind “fanatismul” lor, sunt în acelaşi timp
conştient de faptul că drumul pe care merg este greşit:
Islamul este o cale spre iad. Cuvântul Mântuitorului: “Cine
scoate sabia, de sabie va muri…”, e cea mai obiectivă
critică a valorii credinţei musulmane. “Câinele de
Mahomed”, cum îl denumea Sfântul Maxim Grecul, nu
poate duce pe nimeni la lumină. Ştiu asta şi nu mă îndoiesc
de acest lucru.
Cât despre muftii care denaturează învăţătura lui
Mahomed, pentru a o modela după tipare moderne, nu am
de spus decât un lucru: că îşi fură singuri căciula. Dacă ar
fi convinşi că Mahomed a fost un profet trimis de
Dumnezeu, nu ar fi putut să îi deformeze învăţătura sângeroasă.
Iar dacă au avut curajul de a face acest lucru, au
dovedit că au o credinţă superficială (ceea ce, pentru
ceilalţi locuitori ai planetei, nu este un lucru rău; ci dimpotrivă).
Ideea de la care vreau să încep acest cuvânt este că
nimic nu e mai important decât adevărul. Dar care adevăr?
Cel al creştinilor, cel al musulmanilor, sau care?
Adevărul nu este al nimănui. Adevărul există pur şi
simplu. Dar unii îl recunosc, şi alţii nu.
“Bine, vei spune, acum îmi vei face apologia credinţei
creştine, aşa cum dacă ai fi fost musulman mi-ai fi făcut
apologia Islamului.” “Da”, aş răspunde eu. Şi nu numai că
nu încerc să mă dezvinovăţesc, ci chiar îţi spun că, yoghin
9
fiind, am încercat să îi conving pe alţii să creadă în
reîncarnare.
“Şi ce încredere pot avea eu în cuvintele unuia care,
indiferent unde se află, simte nevoia de a-i convinge pe
ceilalţi să primească acelaşi adevăr cu el?”
Eu nu vreau să fii de acord cu mine. Eu nu vreau să
mă aflu în delicata postură de “dascăl”. Acest fapt îmi dă o
mare libertate. Adică nu am cum să îmi pun nădejdea în
spusele mele. Mai mult chiar, ceea ce îţi voi scrie nu va
conţine aproape nimic original: ideile pe care ţi le voi scrie
nu îmi aparţin.
“Şi atunci, ce să fac, să citesc ideile tale, la a doua
mână? Mai bine mă duc direct la sursă.”
Ar fi bine să te duci direct la sursă, la învăţăturile
Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Dar eu încerc să pregătesc
puţin terenul pentru această întâlnire. Cunosc nu puţini
oameni care, deşi plini de râvna cunoaşterii, după ce au
citit două-trei scrieri patristice s-au declarat plictisiţi de
filosofia creştină.
Îndrăznesc să spun că, deşi ideile pe care ţi le voi
scrie nu sunt originale, le simt ca şi cum ar fi. Psaltirea a
fost scrisă de mii de ani, şi totuşi simt aproape fiecare
cuvânt al ei ca şi cum ar fi fost scris pentru mine, şi mai
mult încă: par atât de familiare inimii mele cuvintele
psalmilor, încât parcă le-aş fi scris eu însumi. (Nu a fost
aşa de la început, dar, după ce am tot citit din Psaltire,
psalmii m-au cucerit).
Ştii cum suntem noi acum? Ca doi cavaleri care se
înfruntă la un turnir special: putem pierde amândoi, tot aşa
cum unul dintre noi poate învinge. Dar eu îţi scriu pentru
că amândoi putem câştiga.
Nu îţi scriu în nici un caz pentru a birui eu, pentru a
te îngenunchea cu argumentele mele. Acest lucru este cu
10
neputinţă. Eu sunt destul de sceptic faţă de polemicile
teologice. Din moment ce Dumnezeu nu îngăduie ca existenţa
Sa să fie demonstrată ştiinţific, polemicile nu pot
avea rezultate prea spectaculoase.
Sunt de acord cu polemica atunci când amândoi
acceptăm acelaşi teren de discuţie. Dacă amândoi am
accepta autoritatea Sfintei Tradiţii şi a Sfintei Scripturi,
atunci am ajunge la acelaşi rezultat. Dar câtă vreme tu iei
din Scriptură numai ce îţi convine, nu putem ajunge la
aceleaşi concluzii.
Îmi pare cam lungă această introducere. Fiind însă
alergic la mesajele triumfaliste pseudo-ortodoxe, şi fiind şi
mai alergic la pseudo-misionarii disperaţi care, dacă nu
convertesc în câteva minute, aleargă la o “oaie” mai receptivă,
nu mă pot grăbi. Lucrurile pe care ţi le scriu sunt prea
delicate pentru a fi aruncate cu lopata.
“Şi totuşi, de ce îmi scrii, dacă spui că nu ai încredere
în arta ta de a convinge?”
Tocmai de asta îţi scriu, pentru că, dacă mă aflu în
adevăr, dacă adevărul este în Biserica Ortodoxă al cărei fiu
nevrednic sunt, atunci Dumnezeu va împlini neputinţele
mele şi mă va ajuta să vorbesc despre El. Şi cred Lui că mă
va ajuta, deşi sunt păcătos.
Nu mă aştept ca, după ce vei termina de citit acest
cuvânt, să alergi la primul duhovnic pe care îl vei întâlni şi
să îi spui: “Părinte, vreau să spovedesc păcatul rătăcirii
mele”. Dar nădăjduiesc că poate, peste ani şi ani, atunci
când Dumnezeu va găsi prilejul potrivit să te aducă în
Biserica Ortodoxă, îţi vei aduce aminte de cuvintele mele.
Atunci ele te vor ajuta să îţi dai seama de unde ai plecat şi
unde ai ajuns.
Îmi dau seama cât de grea este răspunderea pe care
mi-o asum scriind acest cuvânt. Nu mi-am ales un target
11
precis. Îl aleg acum: scriu pentru cei care vor să cunoască
iubirea lui Hristos. Scriu pentru cei care fac alergie la
predicile rostite în limbaj de lemn, la cei care s-au plictisit
de articolele religioase în care sunt folosite mereu aceleaşi
cuvinte şi stereotipii care nu mişcă inima omului. Scriu
pentru cei care au vrut să găsească adevărul în Biserică, dar
s-au smintit de una sau de alta şi au preferat să combine
învăţăturile creştine cu elemente mai mult sau mai puţin
oculte. Fac o paranteză: mă pregătesc acum să merg să
vorbesc la o emisiune radiodifuzată, care se va termina
aproape de miezul nopţii. Ca să mă relaxez puţin, îţi voi
spune cum m-am hotărât să îţi scriu:
Zilele trecute am fost invitat să prezint una dintre
cărţile mele la o festivitate care avea loc într-un cunoscut
liceu bucureştean. Datorită faptului că, fiind ocupat cu alte
probleme, uitasem să confirm participarea la această
manifestare, a apărut o mică problemă organizatorică. Şi
m-am hotărât să nu mai vorbesc. Dar, înainte de a pleca
acasă, m-am gândit că poate măcar unul singur dintre elevi
s-ar putea folosi de cuvintele mele, şi am vrut să rămân în
sală, să văd dacă are sau nu rost să vorbesc.
În deschidere, organizatorul a cântat o melodie religioasă
atât de fals încât a stârnit hohote de râs în sală.
Apoi, când o fată a recitat ceva din Păunescu, organizatorul
a asigurat fondul muzical, cântând cu elan o altă melodie.
Când am auzit-o, am fost convins că e vorba de şlagărul
copiilor care cerşesc prin metrouri: “Mamelor din lumeantreagă,
eu vă dau un singur sfat, nu lăsaţi copii pe
stradă…” Mă miram cum, atâta vreme auzind cântecul, nu
îmi dădusem seama că e vorba de muzică religioasă. Cu
greu am ajuns la concluzia că de fapt organizatorul cânta o
altă melodie (tot în râsetele elevilor).
12
Când un preot le-a citit o cuvântare interminabilă
despre post, plictiseala copiilor a ajuns la apogeu: discursul
era sec, părintele nu se ostenise să îl înveţe, şi stilul nu era
deloc potrivit pentru ascultători. Copiii aveau nevoie de
nişte cuvinte pline de căldură care să îi emoţioneze. Aveau
nevoie ca cineva să le vorbească şi despre frumuseţea
prăznuirii Naşterii Domnului, nu numai despre cum se
postea în Legea Veche sau despre cum denumesc catolicii
postul Crăciunului.
Mi-am dat seama că, dacă m-aş fi aflat printre elevii
din sală, discursul părintelui ar fi pus capac la toate: m-ar fi
convins că viaţa creştină este ceva artificial, care nu înfrumuseţează
omul, care îl transformă într-un robot care
execută orbeşte comenzile primite de la Dumnezeu. Şi ar fi
trezit în sufletul meu dorinţa de a căuta adevărul în altă
parte decât în Biserică, unde nu m-aş fi simţit “acasă”.
Poate că ai avut şi tu ocazia să asculţi discursuri care
nu ţi-au plăcut. Eu, pentru a-i convinge pe elevi că nu sunt
de acord cu cuvântările care nu merg la inima ascultătorilor,
pentru a le atrage atenţia asupra faptului că, deşi
părintele respectiv îi plictisise, totuşi chemarea Bisericii
trebuie să se facă auzită şi de în inimile lor, le-am spus:
“Aţi auzit, poate, cuvântări religioase care v-au plictisit. Şi
pe mine m-au plictisit. Aţi văzut, poate, emisiuni religioase
care v-au plictisit. Şi pe mine m-au plictisit. Aţi citit, poate,
cărţi religioase care v-au plictisit. Şi pe mine m-au plictisit.
Dar, aşa cum există predici sau cărţi plictisitoare, aşa există
şi predici sau cărţi care trezesc în suflet dorinţa de a-L
cunoaşte pe Dumnezeu…” Nu contează ce le-am mai spus.
Important este faptul că aceiaşi elevi, care cu puţin timp
înainte glumeau, începuseră să fie atenţi. Nu toţi, mai
rămăsese o parte a sălii care şuşotea. Dar ceilalţi ascultau
cu atenţie ce le vorbeam despre Crăciun.
13
Cred că organizatorul s-a supărat pe mine pentru că
am vorbit aşa. Dar copiii au fost mişcaţi. Nu aveam nimic
cu părintele care vorbise mai înainte, şi nici nu am vrut să
mă evidenţiez dând lecţii de retorică (mai mult chiar, ştiu
foarte bine că nu e cazul să substitui mesajul unui slujitor
al altarului, oricât de neiscusit la vorbă ar fi; Dumnezeu a
dat misiunea propovăduirii cuvântului slujitorilor altarului.
Aceasta nu înseamnă că, atunci când sunt invitaţi, mirenii
trebuie să refuze să vorbească, ascunzându-se sub masca
falsei smerenii). Şi m-am convins încă o dată de faptul că
elevii nu sunt reticenţi faţă de subiectele religioase; sunt
reticenţi numai faţă de ceea ce este lipsit de viaţă, artificial,
mort.
Ţi-am povestit despre peripeţiile de la Ziua Liceului
X… cu un scop foarte precis: poate că şi tu ai ascultat predici
sau ai citit cărţi care te-au plictisit. Şi poate că aici este
cauza pentru care ai început să cauţi adevărul în afara
Bisericii.
Aducându-mi aminte de cărţile şi de revistele despre
paranormal pe care le citeam cu ani în urmă, nu e greu să
observ cât de interesante mi se păreau acestea comparativ
cu plicticoasele scrieri despre lupta împotriva patimilor.
(Sunt conştient de faptul că rândurile mele ar putea zgâria
părerile unor anumiţi “pravoslavnici”, dar acest cuvânt nu
li se adresează, aşa că nu voi încerca să împac şi capra şi
varza. Şi, dacă ceea ce îţi scriu li se pare greşit, îi invit pe
ei să îţi scrie cu mai multă iscusinţă. Oricum, le-aş atrage
atenţia asupra faptului că te-au neglijat cam multă vreme).
La emisiunea radiofonică despre care am amintit, am
fost invitat să vorbesc despre cărţile mele. Schimbând
brusc subiectul, realizatorul emisiunii mi-a pus o întrebare
la care nu mă aşteptam: “Ce înseamnă Biserica pentru
dumneavoastră?”. Primele cuvinte care mi-au venit în min-
14
te au fost: “Casa mea…”. Cred că fiecare credincios ar
trebui să se simtă în Biserică “acasă”, mai acasă chiar decât
în casa în care locuieşte. Mi-a trebuit însă multă vreme ca
să scap de toate prejudecăţile legate de Biserică, şi să o
iubesc, să înţeleg că ea este Trupul lui Hristos. Noi,
creştinii, intrăm în biserică o dată sau de câteva ori pe săptămână,
dar în Biserică ne aflăm în fiecare clipă. Închei
aici paranteza şi continui cuvântul.
Este plicticoasă credinţa creştină? Este plicticoasă
lupta împotriva patimilor? Nu, în nici un caz. Numai că
omul are nevoie să parcurgă anumite trepte până să descopere
frumuseţea unei cărţi precum este Scara Sfântului
Ioan, şi până să se hotărască să urce pe această scară.
E mult mai palpitant să citească despre cine ştie ce
apariţii extraterestre, sau despre cine ştie ce vindecări miraculoase.
De ce?
Răspunzând la această întrebare vom părăsi introducerea
pentru a trece la “fapte”: e mai uşor să afli o sumedenie
de lucruri despre universul paranormal decât, să
zicem, să te spovedeşti cu inima plină de căinţă sau să faci
un Paraclis al Maicii Domnului.
Oamenii caută o cale spirituală care să necesite cât
mai puţin efort. În ziua de astăzi e la modă să ai “preocupări
spirituale”. În ce constau acestea? În cumpărarea
revistelor şi cărţilor despre paranormal, în citirea lor, în
vizionarea emisiunilor televizate ce tratează această temă,
în discuţii interesante despre acelaşi subiect, la serviciu şi
acasă. Dacă mai faci şi două-trei meditaţii pe săptămână, şi
dacă mai intri şi într-o biserică pentru a te umple de
energie, poţi spune că eşti pe drumul cel bun.
“Să combinăm utilul cu plăcutul!” Iată unul dintre
sloganurile spirituale ale omului contemporan. În zilele
noastre s-au împuţinat de tot ateii. Astăzi nu mai dă bine să
15
fii ateu. E ca şi cum ai spune că eşti prost. E mult mai
rentabil să îţi ascunzi ateismul sub forma unei afirmaţii
gen: “Eu cred într-o inteligenţă superioară.” Şi mai rentabil
este să muţi centrul de greutate pe negaţie: “Eu cred, dar nu
în bazaconiile de la biserică. Acolo se învaţă şi lucruri
bune, dar restul…”
Prin astfel de cuvinte omul se plasează într-un spaţiu
foarte sigur: nu îl poate acuza nimeni că e un simplu
animal raţional. El crede. În ce crede, nu contează:
important este că are credinţă.
Oare?!!!
Crezi că există fantome sau vârcolaci? E în regulă,
înseamnă că nu eşti orb faţă de lumea spirituală. Crezi în
vise sau în metodele de ghicire a viitorului? E în regulă, nu
te mulţumeşti cu banalitatea lumii profane.
Nu este greu să observăm că mulţi oameni s-au
îndepărtat de Biserică pentru că li s-a părut că drumul
Bisericii nu este compatibil cu modul lor de viaţă. Oamenii
fug de ceea ce li se pare că le îngustează orizontul. Biserica
afirmă că tot ceea ce învaţă ea este adevărat. Asta nu este
rău pentru oamenii dominaţi de superficialitate, rău pentru
ei este faptul că Biserica afirmă că în afara ei nu există
adevăr. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: “În afară de Biserica
Ortodoxă nu este adevăr…” [55; 10]2.
Afirmaţia aceasta este foarte habotnică. Asta înseamnă
că omul care crede altceva decât învaţă Biserica se află
în rătăcire. Asta înseamnă că, dacă un om crede altceva
2 Datorită numărului mare de citate folosit în această carte am folosit
sistemul alternativ de indicare a sursei citate: între parantezele drepte
se află numărul cărţii din care s-a citat (aşa cum apare în bibliografia
de la sfârşit), şi numărul paginii –citatul acesta este luat din cartea
sfântului Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru
fiecare zi din an , pagina 10.
16
decât învaţă Biserica, se rupe de adevăr, se rupe de calea
mântuirii. Nu este prea comod să fii de acord cu o afirmaţie
atât de tranşantă. Este mult mai firesc să împărtăşeşti o
formă de credinţă mai blândă, mai tolerantă, în care să ai
dreptul de a exista, dreptul de a gândi, dreptul de a avea
propriile opinii. În care să ai drepul să te îndoieşti, dreptul
să crezi altfel. În care să ai dreptul de a gândi liber şi de a
trăi liber. Fără bariere, fără prejudecăţi.
Trăim într-o lume a înţelegerii, o lume în care intoleranţa
este pusă la zidul infamiei, iar toleranţa este ridicată
pe soclul vechilor idoli. Cum mai putem fi atunci fii
credincioşi ai Bisericii, cum putem să credem ce ne învaţă
o Biserică în care nu ai voie să crezi altceva decât spun
dogmele sfinţilor din vechime?..
Toate Sfintele Sinoade Ecumenice au învăţat că oricine
crede altceva decât mărturiseşte Biserica stă sub osânda
anatemei. Culmea fanatismului şi a intoleranţei, s-ar
putea spune. De ce se răpeşte credincioşilor dreptul de a
gândi liber? Oare nu dă Biserica dovadă de laşitate atunci
când impune credincioşiilor să creadă numai ce Biserica
spune că face parte din adevăr?
În faţa poziţiei dure pe care o are Biserica faţă de
problema cugetării independente, omul şi-a găsit un punct
de refugiu: alege din credinţa Bisericii şi din Biblie numai
ceea ce îi place, numai ceea ce i se pare adevărat. Au trecut
vremurile în care, din cauza stăpânirilor atee, oamenii să
fie învăţaţi că Hristos este doar un mit. Astăzi sunt învăţaţi
că a fost un personaj istoric. Şi frumuseţea învăţăturilor
sale despre dragostea de Dumnezeu şi de aproapele nu este
contestată nici măcar de către marii maeştrii ai Orientului.
Ei recunosc importanţa persoanei lui Iisus, pe care îl
consideră un avatar, o mare figură spirituală a cărei
17
misiune a fost de a-i ajuta pe oameni să înlocuiască ura cu
iubirea şi războiul cu pacea.
Ce anume e bine să luăm din Evanghelie? Ce anume
este bine să luăm din învăţăturile Bisericii?
La această întrebare există două mari răspunsuri.
Unii spun că e bine să primim în întregime predaniile
Sfinţilor Părinţi, că e bine să considerăm adevărat fiecare
cuvânt al Sfintei Scripturi. Alţii spun că e bine să avem
discernământ, şi să trecem prin filtrul propriei noastre
minţi fiecare cuvât al Bisericii. De ce să acceptăm nişte
adevăruri cu care nu putem fi de acord? De ce să ne furăm
singuri căciula? Oare nu cumva Biserica şi-a făcut din
învăţăturile sale un idol, chiar dacă ea însăşi combate toate
celelate forme de idolatrie? Şi poate că de-a lungul istoriei
unii preoţi, episcopi sau credincioşi şi-au dat seama că
Biserica s-a îndepărtat de adevăr, dar li s-a pus imediat
pumnul în gură: au fost catalogaţi drept eretici, au fost
excluşi din Biserică, şi au murit fără a reuşi să convingă
lumea de adevărurile pe care au ajuns să le cunoască.
Da, asta este o întrebare foarte importantă: oare nu
cumva Biserica a ales de bunăvoie un anumit drum în care
adevărul se împleteşte cu minciuna? Ortodocşii reproşează
catolicilor că, de la Schismă, s-au îndepărtat din ce în ce
mai mult de adevăr. Că, în loc să îşi recunoască greşelile,
au mers din rău în mai rău. Dar, ne putem întreba, nu este
acest lucru valabil şi pentru Biserica Ortodoxă? Catolicii
susţin că se află în adevărul Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor
Părinţi. Dacă ei au putut să se rupă de adevăr, de ce nu s-ar
rupe şi Biserica Ortodoxă?…
De obicei o astfel de dilemă se rezolvă simplu: omul
îşi păstrează libertatea de a discerne binele şi răul. Omul
este măsura tuturor lucrurilor. Omul va decide ce trebuie să
18
creadă şi ce nu. Câţi oameni, atâtea concepţii despre
Biserică.
Neîncrederea în învăţăturile Bisericii (şi când spun
aceasta înţeleg încrederea oarbă în anumite învăţături, şi
respingerea celorlalte), a avut ca efect faptul că unii, însetaţi
de adevăr, au înţeles că acesta nu se poate limita la
nişte dogme, au înţeles că adevărul trebuie trăit de om. Şi
atunci s-au apucat de practici spirirale care, deşi celorlalţi
le par ciudate, sting setea de cunoaştere. Omul nu mai caută
adevărul: l-a găsit, şi, din acel moment, singura lui
preocupare este de a merge pe calea acestui adevăr.
E firesc ca, în momentul în care cineva găseşte
adevărul, să se lase mistuit de acest adevăr. Singura
reţinere justificată este provocată de faptul că mulţi oameni
se grăbesc să descopere adevărul, şi ajung în cele mai
ciudate fundături. Sutele de sinucigaşi care au murit în
Guyana urmând învăţăturile psihopatului Jim Jones,
credeau că au ajuns în raiul pământesc. Şi, chiar dacă acest
rai era plin de mizerie, plin de compromis, plin de
minciună, discipolii fanatizaţi nu vroiau să recunoască
faptul că au luat-o pe un drum greşit. Unii au vrut să se
reîntoarcă, dar nu li s-a mai dat voie. Cam aşa li se întâmplă
şi celor care intră în oastea diavolului. La începul,
se simt foarte liberi. Dar în clipa în care îşi dau seama că
libertate lor este fictivă, nu mai ştiu cum să fugă. Rămân pe
cale, fără a vedea o ieşire din labirint.
Să ne gândim la membrii diferitelor grupări orientale
care, ajunşi la proxenetism, la droguri şi la alte rafinamente
ezoterice, vor să pună punct aventurii lor spirituale. Dar şiau
donat averile guru-lui. Case nu mai au: singurul lor
punct de reper este comunitataeea în care şi-au spălat
creierele. Dacă renunţă la comunitate, vor fi nişte
inadaptaţi. Comunitatea le-a imprimat un mod de viaţă,
19
comunitatea i-a format. Educaţia primită acolo este mai
puternică decât cea primită în cei “şapte ani de-acasă”. Nu
mai au nimic al lor. Nu au casă, nu au serviciu. Rudele îi
dispreţuiesc şi nu vor să îi ajute. Au sufletele rănite şi
nimeni nu vrea să le întindă o mână de ajutor. Şi atunci
rămân în mocirlă.
Nu este greu să ne dăm seama că, vrând să găsească
adevărul, mulţi oameni au ajuns pe culmile rătăcirii. Au
ajuns la autodistrugere.
O, dar aceste cazuri disperate, cu sinucigaşi, cu droguri
şi proxenetism sunt puţine. Mass-media abia aşteaptă
să mai descopere încă un astfel de caz, pentru a satisface
setea de bârfă a clienţilor ei.
Ştiu că tu nu faci parte dintr-o astfel de mişcare. De
unde ştiu? Prin simplul fapt că răbdarea ta ar fi ajuns de
mult la limită după citirea primelor pagini ale acestui
cuvânt. Aş fi putut scrie lucruri care să le placă şi celor
care nu caută decât manifestări ale paranormalului: dacă aş
scrie despre patru-cinci minuni ale părintelui Porfirie
Bairaktaris, ar citi pe nerăsuflate. Dacă aş scrie cum
părintele a văzut cu duhul că un ucenic de-al său era în
pericol mare deoarece submarinul în care se afla se apropia
de nu ştiu ce obstacol, şi cum părintele i-a anunţat telefonic
pe cei de pe submarin de primejdie, le-ar plăcea: “iată că şi
în lumea ortodoxă mai au loc manifestări paranormale”, ar
spune ei. Dar dacă aş scrie ce învăţa părintele Porfirie
despre manifestările paranormale, s-ar plictisi imediat. Aşa
cum s-ar plictisi citind rândurile mele din acest cuvânt.
Un lucru e sigur: că, cel puţin deocamdată, nu ai
renunţat la citirea cuvintelor mele. Alţii, mai sensibili, au
renunţat.
20
E nevoie de multă iscusinţă când scrii. Mi-aş dori
foarte mult să am această iscusinţă. Dar, neavând-o, te rog
să treci cu vederea micile mele scăpări.
În cazul în care te afli printre cei care, neavând stare
de dispute pe teme religioase, şi-au creat propriul lor sistem
de valori, propria lor religie, aş dori să îţi spun câteva
lucruri asupra cărora aş vrea să reflectezi.
Există posibilitatea ca tu să te afli încă în căutare:
această situaţie ar fi foarte bună, pentru că ţi-ar fi mai uşor
să înţelegi cuvintele mele.
Dar, dacă tu ai apucat să te fixezi într-un anumit mod
propriu de înţelegere a ortodoxiei, atunci filtrul tău de
receptare a cuvintelor mele va deforma în mod firesc ideile
pe care încerc să ţi le prezint.
Am început acest cuvânt spunându-ţi că mi-ar fi greu
să primesc o palmă. Orice om are tendinţa de a considera
că este bruscat atunci când cineva îi spune că reperele sale
sunt greşite Crede-mă că nu vreau să îţi impun că eu mă
aflu în adevăr.
Am auzit şi eu spusele anumitor ortodocşi care, sub
pretextul mărturisirii credinţei în Hristos, se laudă cu înţelepciunea
lor de a ajunge la acest adevăr. În loc să Îl
mărturisească pe Hristos, se mărturisesc pe ei înşişi. Să mă
ferească Dumnezeu să ajung ca ei!
Există riscul ca unii oameni, ascunzându-se sub
masca dreptei-credinţe, să prezinte o nouă religie. Cam aşa
ceva a făcut Marian Zidaru, liderul “iluminaţilor” de la
Pucioasa.
Eu însă precizez că nu vreau să prezint nici o idee
personală. Sper că nu te vei mulţumi cu această afirmaţie,
care poate fi falsă, şi că vei căuta să te convingi tu însuţi de
faptul că ceea ce îţi spun eu se regăseşte în mesajul Bisericii.
Mai mult încă, nici nu dau prea multe detalii despre
21
credinţa mea, pentru a nu te obliga să faci un efort prea
mare pentru a verifica în ce măsură cuvintele mele sunt sau
nu originale.
Eu vreau să încerc să îţi explic că învăţătura Bisericii
nu este compatibilă cu alte învăţături religioase. Fac
aceasta din două motive: pentru a te ajuta să înţelegi că nu
poţi fi în acelaşi timp ortodox şi eretic, şi pentru a te ajuta
să te apropii de Biserică.
Ce rost are să te conving că te afli în erezie şi nu te
poţi numi creştin dacă crezi în reîncarnare, sau dacă crezi
că toţi oamenii sunt părticele de dumnezeire? Nici dacă
mergi la biserică, nici dacă te împărtăşeşti, (după ce ai
ascuns la spovedanie faptul că ai o credinţă diferită de cea
a Bisericii), nu poţi fi creştin.
Nu este de ajuns să vrei să fii creştin pentru a avea
această calitate. Pentru a fi creştin trebuie să te modelezi
după învăţăturile creştine. Dacă refuzi aceste învăţături,
sau dacă le combini cu învăţături parabisericeşti, te rupi de
Trupul lui Hristos care este Biserica.
Eu nu te pot obliga şi nici măcar convinge să fii
ortodox. Dar te pot ruga să îţi precizezi credinţa.
“Dar nu este mai bine aşa, să vii la biserică deşi crezi
în reîncarnare, să vii la biserică deşi vindeci cu
bionenergie? Nu e cel mai important lucru să vii la biserică?”
– m-a întrebat cineva. Nu, important este cum vii la
biserică. Important este să vii ca un fiu al Bisericii, şi nu ca
un fiu al ereziei.
Cu secole în urmă ereticii nici măcar nu erau primiţi
la slujba Sfintei Liturghii. Iar cei care se pregăteau pentru
Botez, catehumenii, stăteau până la cuvintele: “Cei chemaţi,
ieşiţi…”
Câtă vreme nu primeau Botezul, nici catehumenii nu
erau lăsaţi să ia parte la liturghie. Liturghia nu e spectacol,
22
nu e concert, să poată veni orice spectator. Liturghia e o
Taină pe care nu o pot înţelege decât cei botezaţi. Ceilalţi
au ochii minţii închişi şi nu pot înţelege cum trebuie
această slujbă.
În zilele noastre nu se mai poate ţine o evidenţă a
celor care vin să ia parte la slujbele Bisericii. De aceea
ereticii intră nestingheriţi. Mai mult încă, îndrăznesc chiar
să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Unii, fără spovedanie,
iar alţii după o spovedanie superficială.
Viaţa Bisericii nu o pot înţelege cu adevărat decât
membrii Bisericii. Chiar dacă ereticii găsesc tot felul de
lucruri frumoase în Liturghie, aceasta nu înseamnă că li se
descoperă Taina Liturghiei.
Dumnezeu ar fi putut rândui ca slujbele creştine să
fie ţinute în locuri secrete, la care să nu ajungă nici un
eretic. Dar în Biserică aflăm cea mai sigură cenzură: chiar
dacă vin toţi ereticii şi toţi păgânii la slujbă, până ce nu vor
lepăda rătăcirea, nu o vor înţelege cum trebuie.
Important deci nu este doar să vii la biserică, important
este mai ales în ce calitate vii la biserică.
Crezând altceva decât învaţă Biserica, nu te foloseşti
nici pe tine şi nici pe alţii. Poate că aceşti alţii se vor
molipsi de modul tău superficial de înţelegere a credinţei,
şi se vor îndepărta de adevăr.
Departe de mine gândul de a te da afară din Casa
Domnului. Nu am o asemenea chemare profetică.
“Atunci de ce mă laşi să înţeleg că mai bine nu mai
vin la biserică?”
Aş vrea să înţelegi că degeaba vii la biserică atâta
vreme cât refuzi să fii fiu al Bisericii.
“Înseamnă că ar fi mai bine ca de acum înainte să nu
mai vin la slujbe? Dacă toţi cei care au credinţe diferite de
23
Ortodoxie ar renunţa să vină la slujbe, multe biserici ar
rămâne goale!”, mi-ai putea spune.
Nu ştiu dacă multe (oricum, vreo două cunosc şi eu,
unde vin mulţi eretici radiestezişti).
Nimeni nu spune ca cei cu credinţe diferite să nu mai
vină la biserică. Să vină, să caute adevărul Bisericii. Şi,
dacă vor înţelege că adevărul e în Biserică, să se lepe-de de
toate rătăcirile lor şi să se spovedească. (Şi cât de bine ar fi
ca de acum înainte să nu mai vină la spovedanie cei care
ascund greul păcat al ereziei…).
Nu e uşor să înţelegi că adevărul e în Biserică. Îţi va
lua poate luni sau ani de zile. Dar aceşti ani, acest drum
obositor, va avea o finalitate luminoasă. Pe când ereticii
care se spovedesc ascunzând păcatul ereziei se afundă din
rău în mai rău. La rugăciunile dinaintea spovedaniei, preotul
spune că “orice păcate veţi ascunde, îndoite le veţi
avea…” Înfricoşător lucru…
Aş vrea să îţi precizezi credinţa. Nu faţă de alţii, ci
faţă de tine însuţi. Şi, dacă vei ajunge la concluzia că Biserica
greşeşte, cel puţin nu mai încerca să te numeşti creştin.
M-ar durea sufletul să aflu că, citind aceste rânduri,
un singur om ar renunţa să mai vină la Biserică. Dar nu am
putut prezenta adevărul altfel decât este. Nu l-am putut
polei cu minciună.
Ştiu că există cititori care cred în reîncarnare pentru
simplul fapt că nu există nimeni care să le spună cât de
mare este această erezie. Pe aceşti cititori îi rog să asculte
glasul Bisericii, şi să lepede erezia.
Aceşti cititori spun: “Nu contează atât de mult în ce
credem, contează cum trăim. Important este să faci fapte
bune, să fii bun, că Dumnezeu nu te judecă după ce gândeşti,
ci după cum trăieşti.”
24
Este adevărat că Dumnezeu te judecă după cum
trăieşti, faptele fiind strâns legate de credinţă. Dar Sfinţii
Părinţi ne atrag atenţia asupra faptului că nevoinţa celor
care sunt atinşi de erezie nu este bineplăcută lui Dumnezeu.
Este mai roditor un post ţinut cu hrană uscată de
către un creştin ortodox decât un post ţinut numai cu apă
de un yoghin.
Modul în care credem ne modelează faptele, fie că
suntem sau nu conştienţi de acest lucru. Dacă oamenii ar fi
conştienţi de aceasta, nu s-ar mai juca, nu şi-ar mai permite
să primească tot felul de credinţe exotice, nu şi-ar mai
permite să îşi deschidă sufletele faţă de erezie.
Esenţial extrem de important ca oamenii să înţeleagă
rostul Bisericii. Spun unii: “Ar fi fost ideal ca oamenii să
vorbească direct cu Dumnezeu, să Îl vadă, să Îl audă. Oare
de ce nu este aşa?”. Iar alţii spun că nu au nevoie de
Biserică, pentru că au propriul mod de a comunica cu
Dumnezeu.
Care este acest mod? Se roagă, mai aprind câte o
lumânare, mai ajută câte un sărac. Sunt bune aceste lucruri,
dar se pierde din vedere ce este mai important.
Dumnezeu a vorbit cu oamenii faţă către faţă. Dacă
Adam nu ar fi ales păcatul, dacă Adam nu ar fi ales
neascultarea, oamenii ar fi vorbit cu Dumnezeu întocmai ca
protopărintele lor. Dumnezeu a vrut să vorbească cu
oamenii faţă către faţă, dar oamenii nu au ştiut să înţeleagă
valoarea acestei binecuvântări. Dacă Adam nu ar fi
păcătuit, şi nu ar fi fost izgonit din rai, atunci oamenii ar fi
trăit o viaţă plină de bucurie, plină de împlinire, o viaţă din
care ar fi lipsit moartea, bolile şi celelalte necazuri. Nu
avem, deci, de ce să Îi reproşăm lui Dumnezeu că nu
suntem altfel.
25
Un lucru care unora li se pare ciudat este că
Dumnezeu, în marea Sa bunătate, în marea Sa dragoste, nu
a creat un om perfect, un om care să nu cunoască răul şi
suferinţa.
“De ce, Doamne, de ce?!!!”
“Pomul se judecă după roade, şi Dumnezeu după
creaturile Sale…”, spun criticii care, văzând slăbiciunea
umană, văzând neputinţa omenească, Îl judecă pe Însuşi
Făcătorul cerului şi al pământului.
Dacă Dumnezeu ar fi creat boala, dacă Dumnezeu ar
fi creat diavolii, dacă Dumnezeu ar fi creat durerea şi
tristeţea, atunci poate că aceşti critici ar avea dreptate.
Dar boala nu a creat-o Dumnezeu. Pe draci nu i-a
creat Dumnezeu. Răul şi păcatul nu le-a creat Dumnezeu.
Atunci cine le-a creat, dacă nu El? Cine?
Toată lumea ştie că Lucifer a căzut din cer, că,
nemulţumindu-se să fie primul dintre îngeri, a vrut să fie
mai măreţ decât Dumnezeu. Aceşti criciti nu vor să înţeleagă
că responsabilitatea căderii a avut-o Lucifer, ci consideră
că “vinovat” este Dumnezeu, că i-a dat posibilitatea
de a alege răul. Tot ei spun că nu Adam este de vină că a
căzut, ci de vină este Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să
cadă.
Sunt de acord că ar putea fi o simplă dezvinovăţire
faptul că vinovatul principal dă vina pe alţii. Dacă o rachetă
nucleară se defectează în zbor şi loveşte un oraş, nimeni
nu va spune că vina a fost a rachetei, că s-a defectat, ci
vina a fost a celor care au construit racheta.
“Racheta a fost de vină…”, pare să fie punctul de
vedere al Bisericii.
Comparaţia însă este nepotrivită. Omul nu este robot.
Omul nu este o maşinărie construită din piese care se
uzează, şi care, datorită uzurii, dă greş. Maşinile construite
26
de mâna omului sunt aşa, şi nu au capacitatea de a alege
dacă să se strice sau nu. Ele se strică oricum: peste zeci de
ani, dacă sunt bine făcute. Sau peste zeci de zile, dacă sunt
prost făcute.
Omul însă a fost făcut de Dumnezeu astfel încât
putea să nu se “strice” niciodată. Omul a avut libertatea de
a alege binele şi răul. Dacă alegea binele, omul ar fi fost
“maşinăria perfectă”.
“Racheta a fost de vină, nu constructorul…”, pare să
fie iarăşi punctul de vedere al Bisericii.
“Oare nu ar fi fost mai bine pentru noi să fim creaţi
în aşa fel încât să nu ni se dea ocazia să alegem între bine
rău? De ce Dumnezeu nu ne-a predestinat la mântuire? De
ce Dumnezeu le-a dat îngerilor ocazia să cadă din rai?
De răspunsul la această întrebare depinde modul în
care oamenii îşi trăiesc viaţa. Cine consideră că vina a fost
a lui Dumnezeu, consideră propriile păcate drept
manifestări ale predestinării: dacă Dumnezeu i-a făcut pe
oameni cu “defecte de fabricaţie”, este firesc faptul că
aceştia aleg răul în locul binelui, că aleg păcatul în locul
virtuţii.
În momentul în care cineva judecă ceva, are un
etalon în funcţie de care îşi formează o părere. Atunci când
i se reproşează lui Dumnezeu că nu a “fabricat” o făptură
umană “superioară”, care să nu fie supusă greşelii, etalonul
în cauză este artificial.
Nu putem spune despre laptele de mamă că nu este
hrănitor pentru că nu conţine petrol, şi deci din el nu se
poate face benzină. Laptele de mamă trebuie judecat în
funcţie de întrebuinţarea sa. A spune că omul nu e bine
“fabricat” înseamnă a spune că laptele de mamă nu e bun,
deoarece nu poate fi folosit în transporturi.
27
Omul a fost creat cum nu se poate mai bine.
Dumnezeu l-a creat pe om tocmai pentru a-l face părtaş
bucuriei veşnice.
Să presupunem că Dumnezeu ar fi putut fabrica un
om care să nu guste răul în timpul vieţii pământeşti, şi că
un astfel de humanoid, care nu ar fi cunoscut nici boala
nici suferinţa, ar fi exact genul de supraom pe care îl folosesc
drept etalon criticii lui Dumnezeu. Acest etalon nu ar
fi putut supravieţui morţii trupului.
S-ar fi bucurat de viaţă până la o sută de ani, după
care l-ar fi aşteptat sfârşitul definitiv. Ce e de preferat, un
asemenea humanoid sau un om obişnuit?
“Un om obişnuit…”, cred că ar răspunde orice om
care îşi doreşte să guste veşnicia. Şi totuşi, de ce Dumnezeu
nu a creat un humanoid care să trăiască veşnic, fără a
avea putinţa să cunoască răul?
În momentul în care aşteptăm ca Dumnezeu să facă
un astfel de humanoid, ar trebui ca noi să stăpânim veşnicia,
să cunoaştem legile vieţii şi ale morţii, să stăpânim
viaţa. Nu putem fi ca nişte copii care construiesc palate din
cuburi, şi se miră că aceste “palate” se dărâmă la cea mai
fină atingere.
Cunoaştem noi legile vieţii şi ale morţii, cunoaştem
noi legile creaţiei ca să judecăm dacă Dumnezeu a făcut
bine sau nu ce a făcut?
“Dumnezeu este atotputernic, El stabileşte legile, El
putea rândui ca totul să fie altfel…”
Minte omenească, minte slabă…
Cum să îşi dea seama racheta singură că a fost construită
greşit? Am auzit că există aparate care îşi dau “singure”
seama dacă au fost proiectate corect. Dar ele apreciază
această corectitudine numai în funcţiile de criteriile care
le-au fost “implantate”. Ele îşi imaginează noi criterii
28
numai în funcţie de ceea ce a fost învăţată de către proiectanţii
ei. Nu pot inventa ceva nou. Aparatele, oricât ar fi de
performante, tot nu pot inventa nimic.
Există deja computere performante care creează
poveşti. Nu m-aş mira să existe computere care scriu
romane. Dar ele nu creează nimic nou: ele adaptează noi
tipare. Pentru cineva care nu citeşte decât ziare, un roman
conceput de calculator va fi extraordinar, şi “imaginaţia”
calculatorului va primi aplauze. Dacă inserezi într-un calculator
datele legate de structura unui roman poliţist, sau
chiar datele biografice ale sfinţilor din Sinaxar, el va inventa
o sumedenie de romane poliţiste sau imaginare vieţi ale
sfinţilor. Mai mult chiar, adaptând tiparul unui roman
poliţist, va putea scrie despre problemele elevilor de liceu
sau despre viaţa unui vânzător de îngheţată. Totuşi, calculatorul
nu va crea nimic, ci doar va face ceea ce a fost
programat să facă: imaginaţia lui este dependentă de
iscusinţa programatorului, este de fapt o copie a imaginaţiei
programatorului.
Omul este o făptură liberă să aleagă între bine şi rău.
Măreţia omului nu poate fi înţeleasă decât de către cei care
ascultă cuvâtul lui Dumnezeu: în momentul în care
creatura încearcă prin propriile puteri să îşi găsească un
rost, se va îndepărta de rostul ei autentic. Abia în momentul
în care omul îl întreabă pe Dumnezeu care e rostul său
în lume va putea primi răspunsul cel bun.
Cele două alternative sunt radical diferite: nu poţi
ajunge la cunoaşterea adevărului dacă nu vrei să primeşti
această cunoaştere de la Adevărul Suprem, care este
Dumnezeu.
În momentul în care omul ia hotărârea de a face voia
lui Dumnezeu, atunci mintea lui se luminează, se sfinţeşte.
29
Omul care crede că a fost creat pentru a se bucura în
veşnicie de binecuvântările dumnezeieşti face totul pentru
a împlini această înaltă chemare.
Omul a pierdut raiul. Firea sa a fost atinsă de păcat, a
fost rănită de păcat. Pentru ca uşile raiului să se deschidă
din nou, a fost nevoie ca Însuşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
să vină în lume, să Se nască din Preacurata Fecioară, să
arate oamenilor calea spre Cer şi, mai apoi, să primească
moarte pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc.
Oamenii au auzit învăţătura lui Hristos. Unii au
refuzat-o, alţii au primit-o, crezând că El este Fiul lui
Dumnezeu. Nu era însă de ajuns ca oamenii să afle acest
adevăr. Oamenii trebuiau să înveţe să meargă pe calea
mântuirii. Tocmai pentru aceasta a apărut Biserica. Biserica
este şcoala mântuiri. Biserica este casa în care oamenii
învaţă să se lupte cu patimile şi cu poftele, învaţă să-L
cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu.
Nu e de-ajuns ca un om să afle că Dumnezeu există
pentru ca acel om să Îl şi iubească pe Dumnezeu. Mulţi
oameni spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar această
dragoste este superficială, este mai slabă decât “dragostea”
lor de păcat. Biserica este şcoala mântuirii. Cine vrea să se
mântuiască, merge să “înveţe” la această şcoală.
Este adevărat că mulţi oameni consideră Biserica
drept o instituţie religioasă care nu are alt scop decât să
manipuleze oamenii pentru a-i stoarce de bani, prin diferite
biruri ocazionale, de la botez şi până la îngropare, de la
pomelnic până la sfeştanie.
Dar diavolul este cel care oferă o asemenea imagine
a Bisericii: diavolul nu vrea ca oamenii să creadă că Biserica
este Trupul lui Hristos. Se luptă din răsputeri pentru a-i
convinge să aibă o imagine deformată a Bisericii şi să stea
30
departe de acoperământul ei. Le arată “punctele slabe” ale
Bisericii şi le propune el însuşi o altă cale spre Dumnezeu.
“Cum să fie Biserica Trupul lui Hristos? Înseamnă că
Fiul lui Dumnezeu nu e întreg fără acest trup, din care nu
lipsesc răutăţile şi fărădelegile?”
Dar oare, dacă unii creştini şi unii clerici sunt
păcătoşi, Biserica este păcătoasă? Crezul pe care îl rostesc
creştinii spune răspicat: “Cred întru una sfântă, sobornicească
şi apostolească Biserică…”. Biserica este sfântă,
chiar dacă unii dintre fiii ei păcătuiesc.
A crede că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi a nu
crede că Biserica este Trupul Său înseamnă a batjocori
adevărul. În Biserică oamenii învaţă să guste raiul: prin
Biserică oamenii trăiesc în Cer.
Biserica ne creşte în Dumnezeu. În Biserică învăţăm
să ne rugăm, prin Biserică luăm iertare de păcate şi puterea
de a pune în fiecare zi început bun mântuirii.
Cine crede că Biserica de astăzi e diferită de Biserica
pe care a întemeiat-o Hristos, Îl huleşte pe Hristos. Cum?
Spunând că Domnul nu a fost în stare să zidească o
Biserică pe care să nu o dărâme nici timpul şi nici porţile
iadului. Biserica pe care a întemeiat-o Fiul lui Dumnezeu nu
putea fi atât de slabă încât să nu reziste până la a doua
venire a Domnului: “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi
zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei
16,18). Sfinţii Părinţi tâlcuiesc că piatra la care s-a referit
Mântuitorul nu a fost Petru, nu putea fi un om temelia Bisericii,
ci a fost credinţa pe care a mărturisit-o Sfântul
Apostol prin cuvintele: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu
celui Viu…” (Matei 16,16).
Da, pe piatra credinţei este zidită Biserica lui Hristos.
Cine crede în Hristos, crede şi că El a întemeiat Biserica.
31
Deşi nenumărate erezii au încolţit Biserica (cea mai mare
fiind cea prin care Apusul s-a rupt de Ortodoxie), totuşi
Trupul lui Hristos nu a fost biruit de diavol.
Ştiind că oamenii vicleni şi iubitori de sine vor
falsifica învăţăturile Mântuitorului, Hristos a avut grijă ca
învăţătura Sa curată să fie păstrată de Biserică. Sfânta
Scriptură, cartea de aur în care se păstrează cuvintele Sale,
a apărut în Biserică, a fost scrisă de Sfinţii Apostoli. Nu a
căzut din cer. Şi înainte de a fi scrise Evangheliile, creştinii
mergeau pe calea mântuirii, călăuziţi de preoţi şi de ierarhi.
Biserica cunoaşte tâlcuirea cea dreaptă a Sfintei
Scripturi. O, cât de plină de putere este Sfânta Evanghelie!
Câtă putere şi câtă mângâiere dă ea creştinilor drept-credincioşi.
Sfânta Evanghelie este aur duhovnicesc pentru cei
care o înţeleg aşa cum trebuie. Şi este piatră de poticnire
pentru cei care vor să o tâlcuiască după capul lor, căzând în
diferite erezii.
Este trist şi adevărat faptul că se găsesc din ce în ce
mai puţini păstori şi creştini adevăraţi care să aibă dragostea
de a-i ridica pe eretici din căderea lor. Şi se găsesc din
ce în ce mai mulţi care nu cunosc nici Sfintele Scripturi şi
nici predaniile Părinţilor.
“Multele biserici care sunt nici nu păzesc, nici nu
întăresc credinţa noastră cât şi cum se cuvine, dacă cei ce
cred în Dumnezeu nu sunt luminaţi de Scripturile Vechiului
şi Noului Testament. Credinţa noastră n-a fost întărită
de sfinţi neînvăţaţi, ci de unii înţelepţi şi educaţi, care neau
explicat cu exactitate Sfintele Scripturi şi, prin cuvinte
de-Dumnezeu-insuflate, ne-au luminat îndeajuns. Astăzi
însă, din pricina necazurilor cumplite în care am căzut din
cauza păcatelor noastre, lipsesc sau sunt foarte rari asemenea
bărbaţi virtuoşi şi înţelepţi care să-i păstreze
nevătămaţi pe ortodocşii de un neam cu noi. Căci cum
32
poate fi păstrat neamul nostru în religia şi libertatea lui
atunci când, din nefericire, clerul nu cunoaşte explicarea
dumnezeieştilor Scripturi, care e lumina şi întărirea
credinţei? Când un păstor nu cunoaşte iarba hrănitoare
pentru turma lui, nu tămăduieşte suferinţele ei, nu o
păzeşte de fiarele sălbatice şi de hoţi, cum e atunci cu
putinţă ca turma să fie păstrată multă vreme?” [62;109].
Aşa se frământa sfântul Cosma Etolianul, marele apostol al
grecilor din secolul al XVIII-lea.
Referindu-se la împuţinarea păstorilor râvnitori, el
spunea chiar că, “în vechime, atunci când oamenii voiau să
pedepsească pe cineva, făceau jurământ şi spuneau: «Să-ţi
dea Dumnezeu să te pună împreună cu preoţii ce se vor
afla în veacul al optulea [mileniul al optulea] de la facerea
lumii!» De aceea, fraţii mei, cu anevoie pot astăzi să se
mântuiască patriarhii, preoţii, duhovnicii şi dascălii, fiindcă
acum suntem în veacul al optulea [mileniul al optulea] din
care au trecut şi două sute optzeci de ani [anul 7820 =
1772]” [62;174]. Şi parcă pentru a trage un semnal de
alarmă, el a profeţit că “va veni vremea când nu va mai fi
această armonie care e astăzi între credincioşi şi cler. …
Clericii vor fi cei mai răi şi mai necredincioşi dintre toţi.”
[62;200].
Nu am reprodus aceste cuvinte ale Sfântului Cosma
pentru ca cei care au obiceiul să îi judece pe preoţi să poată
găsi argumente împotriva lor chiar în cuvintele unui sfânt.
Ba dimpotrivă. Le-am reprodus tocmai pentru ca cei care
se smintesc din cauza anumitor păstori să ştie că, despre
vitregia vremurilor pe care le trăim, sfinţii au profeţit cu
multă vreme în urmă. Iar cei care s-au bucurat citind
cuvintele sfântului ar trebui să înţeleagă că, trăind în
“veacul al optulea”, Cosma Etolianul a fost un sfânt. Şi să
33
îşi dea seama că, asemeni lui, Biserica a mai avut în acest
“veac” mulţi păstori vrednici.
Să îi amintim numai pe Sfinţii ierarhi Ioan Maximovici
şi Nectarie din Eghina. Să îi amintim numai pe părintele
Sofronie de la Essex sau pe părintele Serafim Rose. Să
îi amintim numai pe părintele Paisie Aghioritul sau pe
părintele Paisie Olaru. Sunt nume de foc, sunt altare ale
credinţei în Dumnezeu. Sunt ocrotitori şi prieteni cereşti ai
fiilor Bisericii. Dar lumea contemporană nu vrea să audă
de ei. Vrea să audă numai de clericii nevrednici.
Observând făţărnicia acestei atitudini, să încercăm să
rămânem în Biserică şi să trecem cu vederea smintelile cu
care ne ispiteşte vrăjmaşul.
Da, trăim în “veacul al optulea”, un veac al căderii şi
al răutăţii, dar tocmai în acest veac suntem chemaţi la
mântuire.
Să rămânem în Biserică, să rămânem sub ocrotirea
Sfinţilor Părinţi. Da, sunt unii care cred în sufletul lor. Dar
ce credinţă este asta? Cum poate omul să meargă spre cer,
respingând drumul pe care i l-a hărăzit Dumnezeu?
Cine, în afară de Biserică, le va da iertarea păcatelor
şi cine îi va călăuzi în lupta împotriva patimilor? Şi unde,
în afară de Biserică, se vor putea împărtăşi de Trupul şi de
Sângele Domnului (“Beţi dintru acesta toţi, că acesta este
Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă
spre iertarea păcatelor” (Matei 26; 27-28)? Şi unde, în
afară de Biserică, vor avea parte de ajutorul Sfinţilor
Îngeri, al Sfinţilor şi al Maicii Domnului?
“Vreau să merg de unul singur spre rai…”, spune
cineva. Dar cum să mergi singur spre rai, când raiul
înseamnă comuniune, înseamnă dragoste împărtăşită?
Cine crede că merge singur spre rai, ori este făţarnic,
ori este înşelat de diavol. Credinţa creştină înseamnă
34
legătură cu Dumnezeu, cu toţi îngerii şi sfinţii. Cine caută
ajutorul Domnului în afară de Biserică, se lipseşte nu
numai de ajutorul sfinţilor şi al îngerilor, se lipseşte de
harul lui Dumnezeu.
Există o luptă pentru mântuire. Cine vrea să câştige
această luptă, trebuie să îi respecte regulile. Iar cine nu
respectă regulile, nu poate lua cununa.
În citatul pe care l-am reprodus la începutul acestui
cuvânt, Carl Gustav Jung, considerat de către un mare
număr de intelectuali drept mare doctor al psihicului
uman, se plângea de faptul că la creştini este mai importantă
venerarea unui om, a lui Hristos, decât progresul
spiritual prin propriile puteri. El, ca marea majoritate a
intelectualilor, nu a înţeles că Hristos nu a fost doar un om
(aşa cum a afirmat Arie şi urmaşii săi). Hristosul pe care Îl
cinsteşte Biserica este chiar Fiul lui Dumnezeu. Cine nu
crede că Hristos este Fiul lui Dumnezeu este, după cum
învaţă Evanghelia, antihrist: “Orice duh, care nu
mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci
este duhul lui antihrist” (I Ioan 4;3).
Îţi voi scrie acum despre altceva. Există foarte mulţi
oameni care, dintr-o sumedenie de motive, nu pun preţ pe
viaţa spirituală. Au găsit pricini de sminteală în Biserică,
sau cred că trebuie să profite de plăcerile lumeşti, la care
credinţa creştină le cere să renunţe. Şi atunci se mulţumesc
să creadă în Dumnezeu, fără a-şi pune problema mântuirii.
Dacă faci parte din această categorie, ar fi bine să te
gândeşti care sunt urmările fireşti ale acestei atitudini
religioase. Nu putem cocheta cu adevărul. Adevărul vrea să
Îl cunoaştem. Adevărul este Hristos. Viaţa fără Hristos nu
este viaţă.
35
Ce este viaţa fără Hristos? O luptă disperată împotriva
necazurilor, împotriva greutăţilor vieţii, pentru ce?
Pentru bucurii trecătoare, pentru tot felul de deşertăciuni.
Viaţa fără Hristos este o viaţă fără rost. Am intrat
zilele trecute într-un birou al unei firme unde lucrează naşa
fiului meu. Fiind întrebat ce îmi fac copiii, am început să
povestesc despre peripeţiile fetiţei mele. Venind vorba
despre timpul scurs de la data căsătoriei, o femeie de la un
birou a spus:
“M-am căsătorit de şapte ani, şi timpul a trecut
repede…”
“Da, dar tu ai un copil, i-a spus o colegă. Şi eu m-am
căsătorit tot de atâţia ani, dar nu am nimic…”. Era atâta
tristeţe în vocea ei… Mi-am dat seama că, aşa cum după
câţiva ani de căsnicie era tristă că nu avea copii, lipsa lor
marcând-o foarte tare, tot aşa de trişti sunt cei care, la
sfârşitul vieţii lor, văd că nu au rămas cu nimic.
Toate bucuriile lumii acesteia trec. Crezi că, pe patul
de moarte, îţi va ajuta la ceva că ai avut o casă mare sau o
maşină scumpă? Sau că trupul tău a excelat prin
frumuseţe? Sau că ai dansat frumos? Sau că ai văzut cine
ştie ce ţări străine? Sau că…
Nici dacă aş face o listă lungă de sau-uri nu aş putea
găsi vreo plăcere lumească a cărei amintire să gonească
spaima întâlnirii cu moartea.
Încearcă să te gândeşti că vei muri, şi atunci e puţin
probabil să nu regreţi că ai stat departe de calea mântuirii.
Vreau să îţi spun foarte multe lucruri şi risc să transform
acest lung cuvântul al meu într-o carte. Ca să nu mă
lungesc voi încerca să rezum ideile pe care am avut de
gând să ţi le spun:
-dacă eşti implicat într-o grupare spirituală ruptă sau
separată de Biserică, încearcă să înţelegi de ce Biserica
36
spune că în afara ei nu există mântuire; dacă tu crezi că
învăţăturile Bisericii pot fi armonizate cu învăţături contrare,
încearcă să înţelegi de ce Biserica învaţă că numai
prin ea oamenii pot ajunge la adevăr; în momentul în care
ai înţeles că ai de ales între învăţătura lui Hristos şi învăţătura
grupării tale, gândeşte-te bine la urmările alegerii
tale. Dacă vrei să rămâi în respectiva grupare spirituală, cel
puţin nu mai afirma că eşti creştin. Dacă respingi de bunăvoie
învăţătura Trupului lui Hristos care este Biserica, cel
puţin nu afirma în mod mincinos că te afli în comuniune cu
Capul acesteia. Dacă îţi dai seama că nimic nu este mai
important decât mântuirea pe a cărei cale te cheamă
Biserica, atunci trebuie să te lepezi de rătăcire şi să alergi
la un duhovnic iscusit pentru a spovedi păcatele tale.
-dacă nu ai intrat într-o anumită grupare eretică, dar
totuşi simpatizezi cu idei pe care Biserica le condamnă,
încearcă să clarifici linia pe care vrei să mergi; nu poţi fi şi
al lui Dumnezeu şi al diavolului; dacă vrei să găseşti în
Biserică numai puncte de sprijin pentru a-ţi justifica propriul
sistem filosofico-religios, te afli pe un drum greşit.
Încearcă să înţelegi că învăţăturile Bisericii sunt un tot unitar:
ori le crezi pe toate, ori le respingi pe toate. Înainte de a
decide pe ce drum vrei să mergi, încearcă să cunoşti
învăţătura Bisericii. Şi, după ce ai citit despre Ortodoxie,
după ce ai citit Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor (care nu
sunt decât o istorie neconvenţională a Bisericii) şi scrierile
Sfinţilor Părinţi, vei putea alege în cunoştinţă de cauză.
Dacă respingi învăţăturile Bisericii, măcar să ştii ce respingi.
Eu însă mărturisesc că am găsit în aceste învăţături o
comoară de mare preţ. Cuvintele “comoară de mare preţ”
au devenit un loc comun, şi riscă să devină plictisitoare.
Dar exprimă foarte bine ceea ce simt. În cazul în care alegi
să trăieşti ca fiu al Bisericii, îţi vei asuma o cruce. Chiar şi
37
banala obişnuinţă de a citi reviste paranormale te va stresa:
cărţile duhovniceşti nu pot fi citite în timp ce asculţi
muzică rock. E nevoie de o schimbare profundă care
durează vreme îndelungată. Dar asumarea acestei jertfe va
fi încununată de o cunună pe măsură.
-dacă nu faci parte din primele două categorii de
oameni, şi credinţa ta se limitează la o rugăciune spusă
atunci când te afli în faţa unui examen sau la parastasul
unui prieten, gândeşte-te bine cu ce te vei alege din viaţa
pe care o duci. Nu am de gând să fiu moralist, mai ales că
ştiu că, oamenilor de azi, o referire la chinurile veşnice nu
le produce decât un zâmbet ironic. Ascultă însă: şi dacă
iadul nu ar fi plin de draci care îi chinuie pe păcătoşi în fel
şi chip, chiar dacă singura pedeapsă a celor care au refuzat
să meargă pe calea mântuirii ar fi că Dumnezeu i-ar osândi
la singurătate (şi oare cum s-ar putea bucura de
comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi cel care a refuzat
să vorbească cu ei prin rugăciune?), tot ar fi groaznic.
Poţi sta singur o zi, două, o lună maxim. Dar după un an de
singurătate ai începe să urli. Aşa că încearcă să înţelegi că
cine vrea să cunoască frumuseţile vieţii veşnice, trebuie să
se lupte pentru aceasta.
Nu ştiu în care dintre categoriile prezentate mai sus
te regăseşti, dar nădăjduiesc că te vei folosi de neiscusitele,
dar sincerele mele cuvinte. Tot pentru a încerca să îţi vin în
ajutor am tipărit Jurnalul convertirii, carte care descrie
convertirea mea la Ortodoxie. Şi dacă totuşi nici citirea
acestui cuvânt şi nici citirea Jurnalului meu nu îţi vor fi de
folos, sper ca măcar mărturia pe care ţi-o pun înainte te va
ajuta să înţelegi că, oricât de departe de Dumnezeu ai fi,
totuşi El nu încetează să aştepte întoarcerea ta. Este
mărturia unui tânăr punk-er din Statele Unite, Collin Ivy,
38
crescut într-o familie dezmembrată, care şi-a îndreptat paşii
pe calea ocultismului:
“Aveam o lume a mea în care trăiam cu propriile
mele fantezii şi realităţi, pe care eu însămi mi-o creasem.
Am ajuns dintr-un puşti «normal» un punk-er cu mohawk
albastru şi bocanci. Datorită temperamentului meu am fost
înjunghiat, bătut şi împuşcat. Într-o zi, un prieten de-al meu
m-a invitat la o petrecere mai aleasă. La petrecere erau
câţiva prieteni de şcoală şi două femei în vârstă. Părea că e
o petrecere la care prietenii discută, beau apă minerală,
mănâncă chipsuri, şi se amuză cu diverse jocuri. În
realitate, cele două femei erau vrăjitoare, iar petrecerea era
pentru un ritual de iniţiere. Atunci a urmat iniţierea mea în
practica WICCA.
WICCA e o formă străveche de practicare, de către
femei, a magiei druidice. De aceea am spus vrăjitoare şi nu
vraci. De atunci am progresat repede, ajungând şi eu
vrăjitor practicant. Mintea îmi intrase într-un soi ciudat de
delir şi demenţă. Era limpede că nebunia va fi ultima
experienţă. Dacă mori, totul s-a terminat; dacă înnebuneşti,
trăieşti moartea fără să fi murit – asta îmi era filosofia! Miam
dat silinţa zi şi noapte pentru ea.
Practica vrăjitoriei m-a dus la cunoaşterea multor
locuri noi şi necunoscute, mai cu seamă prin experienţa
călătoriei astrale – era o extindere firească a lumii mele
fanteziste. Eram atotputernic şi tot ceea ce aparţinea lumii
acesteia create de imaginaţia mea mi se închina ca unui
stăpân. Sentimentul atotputerniciei te îndeamnă să continui
practica vrăjitorească. În lumea reală eram un nimeni, în
schimb, datorită vrăjitoriei, mă simţeam cineva, eram de
nebiruit. Însă m-am înşelat.
Într-o noapte, o acută nevoie de a merge la toaletă ma
trezit din somn. Stăteam în pat şi priveam când la ceas,
39
când la uşă, şi nu mă hotăram dacă să mă ridic sau să rezist
până dimineaţă fără a uda cearceaful. M-am decis totuşi să
mă ridic şi să merg la toaletă. În clipa aceea mi-am dat
seama că trupul mi-e paralizat de la gât în jos. În practica
WICCA nu se folosesc nici droguri, nici alcool. Dacă se
află că ai consumat aşa ceva, eşti expulzat din grup. Ştiam
că nu utilizasem nimic de acest fel care ar fi putut să îmi
provoace acea stare. Singura explicaţie posibilă era că sunt
imobilizat de o forţă de natură spirituală.
Deodată am simţit că părăsesc trupul şi m-am văzut
deasupra lui. Apoi, am rămas pur şi simplu şocat. În jurul
meu erau vreo cincisprezece demoni care râdeau isteric şi
care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a întors
către mine, m-a privit şi mi-a vorbit. Spunea că sunt cel
mai mare idiot pe care l-a cunoscut vreodată. Mi-a spus că,
deşi fusesem crescut şi îndrumat pe calea cea bună, o
alesesem pe ce rea, şi că am înaintat atât de mult în rău,
încât nu mai am nici o scăpare şi o să mă duc în iad. A
încercat apoi să îmi propună un târg, după care au venit alţi
doi dintre ei la corpul meu astral şi m-au luat. Şi, luat fiind,
mă aflam deja în iad. Nici n-am cuvinte să descriu ce
lucruri îngrozitoare am văzut, am simţit şi am mirosit. Nu
voi uita niciodată aceasta… Feţele lor…
Am fost readus apoi în camera mea, şi mi-au dat un
ultimatum. Trebuia să mă sinucid şi să devin ca ei: să chinuiesc
în loc să fiu chinuit, sau să mor şi să merg în iad
oricum. Am ales sinuciderea. Înainte de a-mi da voie să mă
întorc în trup, am rostit în şoaptă: «Iisuse, dacă exişti,
ajută-mă!». În clipa aceea am văzut o lumină orbitor de
strălucitoare, iar ei plecaseră. Stăteam treaz şi am început
să Îl ocărăsc pe Dumnezeu: De ce mă lăsase să trec prin
toate acestea? Timp de o oră, L-am tot ocărât, curăţind
vărsătura care ieşise din mine în timpul acelei viziuni. Am
40
auzit atunci, pentru prima dată în viaţa mea, glasul lui
Dumnezu. Mi-a spus numai o singură frază care a pus
punct rătăcirii mele: «Tot ce doream de la tine era să ceri»
[39;51-53]).
Închei aici, mulţumindu-ţi că ai avut răbdarea să
parcurgi acest cuvânt. Fie ca Dumnezeu să te lumineze şi
să te povăţuiască pe calea adevărului.
Danion Vasile
41
Nota autorului:
Cartea de faţă conţine studii despre ghicirea
viitorului, despre astrologie şi evangheliile apocrife.
Aceste studii pot fi citite separat, lectura unuia nefiind
condiţionată de parcurgerea celorlalte.
Aş propune cititorilor care au cartea mea “Dărâmarea
idolilor” să citească studiul introductiv “Despre
cugetul Bisericii şi şoaptele diavolului” înainte de a
parcurge oricare dintre articolele mele care prezintă teme
controversate. Cred că poziţia creştină nu poate fi înţeleasă
decât de către cei care au înţeles rostul şi valoarea
Sfintei Tradiţii.
Cititorii care ar căuta aici numai referinţe precise
legate de datele viitoarelor cutremure vor fi cu siguranţă
dezamăgiţi. Demersul meu a fost de altă natură: am
încercat să arăt cât de mincinoase sunt “profeţiile”
falşilor aleşi care caută să îşi facă reclamă, amăgind
lumea şi creînd panică. Pe cât de uşor se vădeşte faptul că
multe dintre astfel de profeţii (a căror dată limită “a
expirat”) nu s-au împlinit, pe atât de greu este să îi
convingi pe cei însetaţi de paranormal să îşi abată atenţia
de la aceste incursiuni în viitor.
Pentru a pune în evidenţă modul în care învăţăturile
eretice pătrund în mentalitatea creştinilor, am socotit că
este potrivit să includ în această lucrare comentariile mele
la cartea Yoga creştină. În antiteză cu acest manual de
pierdere a sufletelor, scris de părintele Dechanet, în articolul
următor este prezentată cartea Sfântului Ignatie
Briancianinov – Despre vedenii, duhuri şi minuni.
Consider că nu este de ajuns ca învăţăturile ereticilor să
42
fie combătute. Consider că este nevoie ca învăţăturile
marilor Sfinţi ai Bisericii să fie scoase la lumină.
43
I.DESPRE HOROSCOP, CUTREMURE ŞI
GHICIREA VIITORULUI
I.1.Despre capriciile timpului şi “arta” de a
ghici viitorul
“Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul
sau pe fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau
vrăjitor, sau fermecător, nici descântător, nici chemător
de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii, căci
urâciune este înaintea lui Dumnezeu tot cel ce face
acestea” (Deut. 8, 10-12).
Unul dintre subiectele de mare succes pentru massmedia
este cel legat de “profeţiile” sau premoniţiile care se
împlinesc, s-au împlinit sau urmează să se împlinească.
Astfel de evenimente se bucură de o largă difuzare şi
constituie una dintre cele mai aprinse teme de discuţie.
Atitudinea negativă faţă de posibilitatea acestor incursiuni
în viitor numai pentru că Biserica consideră ghicitul
viitorului o formă de vrăjitorie dovedeşte ori o credinţă
nestrămutată în învăţăturile ei, ori o formă de habotnicie.
Marea majoritate a creştinilor zilelor noastre încearcă să îşi
găsească noi repere după care să armonizeze ceea ce li se
pare adevărat în învăţăturile bisericeşti cu ceea ce li se pare
demn de luat în serios din oferta de noutăţi spirituale; şi
împlinirea unor astfel de “profeţii” li se pare un argument
favorabil acestei atitudini sincretice.
Nu putea să lipsească din arsenalul ghicitorilor
tendinţa de a argumenta propriile practici cu citate din
Sfânta Scriptură. Unul din exemplele cel mai des invocate
este cel al proorocului Daniel, despre care se susţine că ar
44
fi fost chiar conducătorul vrăjitorilor babilonieni. Faptul că
Nabucudonosor l-a pus pe sfântul prooroc “căpetenie peste
toţi înţelepţii Babilonului” (Dan. 2, 49) s-a datorat tocmai
darului cu care acesta a fost înzestrat de Dumnezeu şi nu
formelor de ghicit cărora le fusese vădită neputinţa (“taina
pe care vrea să o afle regele nu pot s-o facă cunoscută lui
nici înţelepţii, nici prezicătorii, nici ghicitorii, nici
vrăjitorii, nici cititorii în stele…” Dan. 2, 27)
Încercăm să cunoaştem mai bine acest domeniu atât
de alunecos al ghicirii viitorului, domeniu prin care “prezicătorii”
şi “ghicitorii” îi îndepărtează pe oameni de
lumina Bisericii. Înainte de toate vom aminti câteva dintre
premoniţiile cele mai cunoscute, considerate clasice de
către experţii în parapsihologie:
– asasinarea Preşedintelui Lincoln în aprilie 1865: cu
câteva zile înainte de a muri, Abraham Lincoln a mărturisit
prietenilor pe care i-a invitat la cină că a visat o gardă
militară dând onorul în faţa unui catafalc deschis, aflat în
salonul de est al Casei Albe. La mai puţin de o lună preşedintele
a fost împuşcat, şi trupul său neînsufleţit a fost aşezat
chiar în Salonul de Est. Crima fusese “prevăzută” şi de
celebrul subiect Daniel Dunglas Home, care a ghicit cu
ajutorul magicului glob de cristal tristul sfârşit al
preşedintelui;
– în anul 1874 un “clarvăzător” i-a prezis lui Maurice
Berteaux, un tânăr funcţionar de bancă, faptul că va
ajunge bogat şi celebru, dar că va muri ca general de
armată ucis de o maşină zburătoare (premoniţia fusese
făcută cu 29 de ani înaintea efectuării primului zbor cu
avionul). Berteaux a ajuns în cele din urmă general şi a
murit când un avion s-a prăbuşit accidental asupra sa;
– în testamentul lui Grigori Rasputin, care fusese
ucis din ordinul aristocraţiei ruse la sfârşitul lunii decem-
45
brie a anului 1916, acesta scria că are o presimţire că va fi
ucis înainte de începutul anului 1917. El îi scria ţarului că
dacă va fi ucis de ţărani, atunci ţarul va mai domni în linişte
vreme îndelungată; dar dacă va fi ucis de aristocraţi
atunci toate rudele ţarului mai aveau de trăit cel mult doi
ani. Membrii familiei ţariste şi-au pierdut viaţa în surghiun
în anul 1918;
– un reprezentant al unei societăţi de transporturi navale,
B. Morris, a visat în timpul unei călătorii cu vaporul
că va fi rănit de o schijă din lovitura de tun trasă cu ocazia
ajungerii vasului la destinaţie. Speriat de vis, el i-a ordonat
căpitanului vasului să amâne comanda loviturii de tun până
ce el s-ar fi retras într-un loc sigur. Până să se ascundă, o
muscă s-a aşezat pe nasul căpitanului şi acesta a încercat să
o alunge. Dar mişcarea mâinii sale a fost confundată cu
comanda tragerii cu tunul. Morris a fost lovit atât de grav
de o schijă încât peste câteva zile a decedat;
– încă din anul 1956 o revistă americană a publicat
premoniţia mediumului Jeane Dixon care a afirmat că alegerile
pentru preşedinţie vor fi câştigate de un democrat
care va fi asasinat în cursul mandatului. În anul 1963, cu
câteva săptămâni înaintea crimei din Dallas, Jean Dixon a
încercat să îl oprească pe preşedintele Kennedy să plece în
sud. Dar deşi fusese atenţionat că va fi ucis (chiar şi de alţi
mediumi), acesta a ignorat “premoniţiile” şi a fost împuşcat
(cf. [46;137]);
Iată câteva întâmplări care sporesc dorinţa de a cunoaşte
viitorul, întâmplări al căror impact a fost foarte
mare. Mai poate nega cineva faptul că lui Kennedy i-a fost
prevăzută moartea? Mai poate vreun om cu mintea întreagă
să facă abstracţie de astfel de incursiuni în timp? Şi, dacă
aceste premoniţii sunt adevărate, în numele cărui alt
46
“adevăr” trebuie să le ignorăm? Înainte de a răspunde
acestei întrebări vom face câteva precizări.
Oamenii se află într-o relaţie foarte agresivă cu
timpul şi cu viaţa însăşi. Aceasta datorită concepţiei că
viaţa poate aduce întâmplări nedorite, poate aduce diferite
ghinioane. Omul care nu mai înţelege timpul ca un interval
în care Dumnezeu îl creşte din punct de vedere duhovnicesc
nu va şovăi să cerceteze ce surprize îl aşteaptă.
Dacă viaţa nu mai este înţeleasă ca dar dumnezeiesc, atunci
spiritul de conservare îşi spune cuvântul. Dorinţa omului
de a cunoaşte viitorul devine justificată. Dar posibilitatea
cunoaşterii viitorului implică automat alterarea caracterului
pedagogic al încercărilor pe care Dumnezeu le trimite
folosindu-se de timp.
Unul dintre motivele pentru care oamenii caută să
cunoască viitorul este tocmai o greşită înţelegere a necazurilor:
câtă vreme necazurile sunt întâmplătoare, câtă vreme
nu au nici un rost şi singurul lor efect este întristarea,
atunci lupta pentru a scăpa de necazuri este justificată.
Sfânta Scriptură ne învaţă că necazurile prin care trecem
nu sunt întâmplătoare, că rostul acestor încercări trimise
de Dumnezeu este de curăţare a sufletului omenesc
plin de patimi, de conştientizare a neputinţei firii şi a nevoii
de ocrotire dumnezeiască sau, în anumite cazuri, de
pedepsire a unor păcate.
Viaţa seamănă într-un fel cu un examen permanent.
Dacă ştim dinainte ce subiect vom avea de prezentat, atunci
l-am învăţa numai pe acela şi cunoştinţele noastre ar fi
foarte reduse. Dumnezeu vrea ca, la examenul vieţii, toţi să
obţinem note mari. De aceea El nu ne îngăduie să pătrundem
în tainele viitorului.
Biserica a condamnat nu numai astrologia, ci toate
formele de ghicire a viitorului. Nimeni în afară de Dumne-
47
zeu nu poate şti viitorul. Atunci cum se face că în atâtea
cazuri premoniţiile s-au adeverit? Cum despre asasinarea
lui Kennedy, de exemplu, au mai ştiut şi alţii în afară de
Dumnezeu?
Răspunsul pe care îl dă Biserica este simplu: toate
“profeţiile” făcute prin mediumi, toate cazurile în care viitorul
a coincis cu ceea ce se ghicise mai înainte prin diferite
metode, nu sunt altceva decât iscusite lucrări ale amăgitorului.
Este adevărat că Biserica poate să pară, şi de această
dată, supusă unor concepţii retrograde. Dar, ca în
cazul fiecărei rătăciri de natură spirituală, trebuie repetat că
a alege calea mântuirii nu înseamnă doar a accepta că
Hristos este Fiul lui Dumnezeu venit în lume pentru mântuirea
oamenilor; înseamnă a accepta şi că drumul spre
Împărăţie presupune purtarea crucii, nu te afli pe acest
drum dacă nu crezi că învăţăturile Bisericii sunt adevărate.
Răspunsul pe care îl dă Biserica în problema prevederii
viitorului nu este un răspuns pripit, ci este un
răspuns cu rădăcini adânc înfipte în Sfânta Tradiţie.
Întreaga Tradiţie afirmă că, deşi diavolul nu cunoaşte
viitorul, poate să insufle oamenilor anumite “profeţii”,
dintre care unele se împlinesc. La prima vedere această
afirmaţie ar avea aceeaşi valoare ca aceasta: “deşi paharul
era gol, am băut până m-am săturat” . Logica pare să excludă
că ambele afirmaţii pot fi simultan valabile.
Iată însă trei din categoriile în care diavolul poate
“cunoaşte” viitorul şi îl poate şopti slugilor sale:
– cazul I (diavolul detectiv): dacă persoana A vrea să
treacă pe neaşteptate pe la persoana B şi atunci persoana B
are o “descoperire” cum că va fi vizitată de persoana A, nu
înseamnă că i s-a descoperit viitorul; diavolul ştia că
persoana A se îndreaptă spre persoana B şi numai un
accident neprevăzut i-ar fi putut nega “profeţia”; în multe
48
cazuri premonitive se ignoră faptul că ele nu conţin elemente
care să nu poată fi deduse logic de o a treia
“persoană” aflată în momentul optim la locul potrivit (un
asemenea caz îl întâlnim descris în viaţa sfântului Antonie
cel Mare);
– cazul II (diavolul psiholog): cunoscând bine relaţia
cauză-efect, diavolul – bun cunoscător al sufletului omenesc
– poate deduce efectele atunci când ştie bine “datele
problemei”; ştiind de superficialitatea unei relaţii de familie,
el poate deduce destrămarea ei, ştiind de tensiunile
existente între două state, el poate deduce începutul unui
război, …
– cazul III (diavolul păpuşar): diavolul plănuieşte ca
în timp să determine anumite fapte, şi se foloseşte de
oameni precum păpuşarul de figurinele sale; este cazul cel
mai spectaculos, cel mai interesant, cel mai “nevinovat”,
cel mai greu de prevăzut din punct de vedere omenesc. Şi
de aceea cel mai smintitor pentru cei care refuză să accepte
punctul de vedere al Bisericii. Precizăm că înţelegem dificultatea
acceptării explicaţiei cum că nu ar fi vorba de nici
o premoniţie, ci doar de o dureroasă înscenare a ghicirii
viitorului, dirijată de Marele Păpuşar al Împărăţiei întunericului.
Dar a nu accepta această explicaţie înseamnă a
accepta ori faptul că Dumnezeu lu-crează prin mediumi,
ori faptul că diavolul cunoaşte viitorul. Aceste două variante
fiind excluse pentru cel care crede în învăţăturile
Bisericii, singura alternativă posibilă rămâne cea cu “diavolul
păpuşar”.
(Să încercăm astfel să lămurim ce s-a întâmplat cu
Kennedy. Nu este greu de înţeles că dacă diavolul ştia opţiunile
electorale ale poporului nu i-a fost greu să “prevadă”
cine va urma la preşedinţie. Nu este greu de înţeles că dacă
vrăjmaşul “programase” uciderea preşedintelui putea să
49
anunţe aceasta prin diferiţi mediumi cu mult timp înainte –
cel mai uşor lucru fiindu-i găsirea unui asasin.
Greu de înţeles este de ce Atotputernicul Dumnezeu
nu a zădărnicit planurile vrăjmaşului şi nu a oprit planul
ucigaş. Există două elemente care ne scapă: viaţa personală
a preşedintelui şi modul în care faptele sale influenţau
comunitatea pe care o conducea. Nu ne este nouă a judeca
dacă viaţa personală sau influenţa asupra comunităţii a fost
motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit să fie ucis. Poate
că ambele motive erau valabile simultan. Ceea ce ştim
sigur este că preşedintele nu era predestinat să moară. Dacă
s-ar fi retras din politică ori dacă şi-ar fi pus ordine în viaţa
particulară ar mai fi putut trăi vreme îndelungată. Şi să mai
ţinem cont de faptul că fiecare comunitate are conducătorii
pe care îi merită; poate că nici comunitatea nu era pe
măsura unui astfel de conducător.
Dacă ştim că preşedintele nu era predestinat să
moară, nu înseamnă că putem face şi comentarii exacte
asupra asasinării lui. Orice raţionament asemănător celui
expus mai sus conţine o doză de subiectivism şi riscă să fie
fals. Raţionamentul acesta a fost prezentat doar ca un
model de înţelegere a lucrării Marelui Păpuşar).
Să ne oprim puţin asupra numărului mare de eşecuri
în premoniţie, asupra numărului mare de “profeţii” care nu
s-au împlinit. Pe cât de multă reclamă se face “premoniţiilor”
care se adeveresc, pe atât de uşor se trece de obicei
peste premoniţiile care nu se adeveresc (fiind invocate o
sumedenie de explicaţii puerile).
În cazul lui Jeane Dixon (care a prezis “cu succes”
nu numai moartea preşedintelui Kennedy, ci şi a altor personalităţi
– ca Franklin Roosvelt, Martin Luther King, Marilyn
Monroe, …) aflăm un exemplu clasic de profeţie
50
neîmplinită: ea a afirmat că, în anul 1958, China va declanşa
un război mondial – lucru care nu s-a întâmplat.
Un alt exemplu de “profeţie” mincinoasă îl întâlnim
în cazul lui Nostradamus. Acesta a prezis la un moment dat
că trupele regale vor incendia localitatea Pouzin de pe
Rhon. Deoarece aşa ceva nu s-a întâmplat, pentru ca “profeţia”
să nu fie vădită ca mincinoasă fiul lui Nostradamus a
incendiat el însuşi orăşelul, dar a primit pentru aceasta
pedeapsa cu moartea (conform [47;18]).
Să ne oprim puţin asupra faimoaselor Centurii ale lui
Nostradamus. Este bine să se ştie că textul lor este foarte
diferit faţă de ceea ce apare în traducerile făcute din anul
1600 până în zilele noastre. Periodic, pentru a fi cât mai
aproape de realitatea istorică, în numele unor noi chei de
descifrare care permit lămurirea catrenelor, traducerile se
tot “îmbunătăţesc” (fapt trecut prea uşor cu vederea de
către cei însetaţi de senzaţional). Totuşi nu se poate contesta
faptul că, dincolo de toate deformările ulterioare,
Centuriile conţin şi “profeţii” care s-au împlinit. Dar
procentul lor este mic şi arată tocmai că vizionarul nu era
inspirat de duhul adevărului, ci de duhul minciunii.
În cartea Nostradamus -1999, Stefan Paulus trage
alarma asupra pericolului pe care l-a descifrat în Centurii:
“Toate persoanele individuale, da, şi toate ţările, ar trebui
să se pregătească pentru posibilitatea ca Nostradamus să fi
prevăzut corect un impact meteoric în 1999. Avem pur şi
simplu prea multe de pierdut pentru a presupune că s-a
înşelat” [45;289]. Anul 1999 a trecut însă fără să se întâmple
nimic şi Stefan Paulus s-a făcut de ruşine. Dar
imediat alţi exegeţi ai Centuriilor au găsit alte şi alte
variante de interpretare, totul fiind cosmetizat astfel încât
vina să nu cadă asupra autorului, ci asupra comentatorilor
care nu l-au “înţeles” pe Nostradamus.
51
În cartea lui Stefan Paulus găsim o analiză a ratei de
eşec a previziunilor din Centurii. Numărând catrenele care
aveau precizată data fixă a faptelor “profeţite”, el a
constatat că “rata finală de precizie a catrenelor datate de
Nostradamus este de unu şi jumătate la şapte, puţin peste
21%” [45; 288]. Încercând să crească acest procent, motivând
că unele date pot fi decriptate greşit, Stefan Paulus a
afirmat că rata de precizie poate creşte până aproape de
38%. Adică marele “profet” Nostradamus a greşit în mai
mult de 60% dintre prezicerile care au putut fi verificate în
timp, cele cu dată neprecizată fiind mult mai uşor de
prelucrat astfel încât autorul lor să pară “înzestrat” cu
harisma înainte-vederii.
În cazul marii majorităţi a ghicitorilor rata eşecurilor
este şi mai mare. În mod curent se consideră că o rată de
20-25% a premoniţiilor care se adeveresc este foarte bună,
iar cea de 50% este excepţională. Această apreciere este
foarte suspectă: cei care au prevăzut prin harul lui
Dumnezeu ceea ce se va întâmpla nu au dat greş. Dumnezeu
care le-a dat darul înainte-vederii nu putea să greşească.
Iar cei ale căror “profeţii” nu se adeveresc sunt inspiraţi
de diavol (şi în acest caz, ca în multe altele, new-age-iştii
consideră că dacă găsesc în Sfânta Scriptură argumente
care să “dărâme” punctul de vedere creştin, biruinţa lor
este totală. Ei invocă o “minciună” a Proorocului Iona, care
a profeţit distrugerea oraşului Ninive, dar în urma pocăinţei
ninivitenilor oraşul nu a fost distrus; se pierde din vedere
tocmai faptul că rostul proorocului Iona era tocmai de a-i
întoarce pe cei căzuţi la pocăinţă, şi nu de a-i preveni
asupra pedepsei dumnezeieşti. Ca în celelalte cazuri, un
element este desprins din context pentru a justifica
rătăcirea; puţini sunt însă cei care au curiozitatea de a se
52
lămuri în privinţa valabilităţii argumentelor invocate de
eretici).
Unul dintre şiretlicurile prin care “ghicitorii” ascund
propriile eşecuri este următorul: ei nu afirmă că faptele pe
care le “văd” se vor întâmpla cu siguranţă, nu susţin predestinarea
absolută. Ei fac afirmaţii de genul: “dacă vei fi
tare, vei reuşi să eviţi eşecul pe care îl «văd»”, sau “dacă te
vei ţine pe aceeaşi linie, vei avea parte de succesul care mi
se «arată»”. Rare sunt cazurile în care un ghicitor spune
cuiva că ceva se va întâmpla cu siguranţă (aceasta li se
întâmplă numai oamenilor care sunt prinşi strâns în laţurile
diavolului).
Acelaşi risc de eroare şi-l asumă şi astrologii. Ei
spun: “planetele indică o mare bucurie profesională – sau
un eşec familial. De tine depinde cum vei şti să treci prin
încercarea care îţi stă în cale…” Astfel, dacă nu se întâmplă
nimic, omul rămâne cu sentimentul că a ratat un mare bine
sau că, dimpotrivă, a reuşit să evite răul care se vedea la
orizont. Nu putem vorbi despre rata mare a eşecurilor în ghicitul
viitorului fără să amintim de numărul mare de şarlatani
care, fără a practica vreo formă specială de magie,
simulează că ar fi mari iniţiaţi.
Astfel de escroci nu caută “inspiraţie” de la demonul
ghicitului, ci de la demonul lăcomiei. Dar şi în aceste
cazuri ghicitorul-şarlatan, fără să fie conştient, este inspirat
de demonul ghicitului în aşa fel încât sfaturile pe care le dă
să fie cât mai nocive pentru cei care apelează la serviciile
sale.
Existenţa unor ghicitori-şarlatani (spre deosebire de
cei “profesionişti”, care sunt vase ale diavolului) are un
efect dublu: pe de o parte, la unii oameni trezeşte reţineri
faţă de consultarea viitorului, dar la alţii sporeşte dorinţa
53
unei asemenea incursiuni – caracterul de neseriozitate al
practicii făcând-o să pară un fel de joacă. S-a constatat că
mare parte dintre cei care s-au dus la ghicitori mai mult din
spirit de aventură au avut de suferit exact aceleaşi urmări în
plan duhovnicesc cu cei care ştiau că intră de bunăvoie în
jocul magic.
Una dintre greşelile cele mai frecvente este punerea
erorilor ghicitului în seama nepriceperii ghicitorilor. Pentru
mulţi oameni o consecinţă firească a constatării faptului că
au fost păcăliţi de către ghicitorii-şarlatani este tendinţa de
a îi consulta pe alţii mai iscusiţi. De fapt, pentru ghicitori
este cât se poate de normal să greşească în previziuni atâta
vreme cât numai Dumnezeu ştie ce se va întâmpla.
Privitor la observaţia pertinentă pe care o fac unii
dintre cei care merg la diferiţi ghicitori, cum că tot ceea ce
li s-a prezis, bine sau rău, li s-a şi întâmplat, din perspectivă
creştină acesta este un mare semnal de alarmă. Dacă
diavolul a fost capabil să “prevadă” viitorul unei persoane
însemnă că persoana respectivă ducea o viaţă plină de
patimi, că sufletul ei se afla în mrejele celui care ştia ce
surprize îi va mai face. Este foarte greu ca cineva să recunoască
tocmai acest aspect: că ghicitorii i-au spus viitorul
pentru că viitorul era, în aspectele esenţiale, dirijat de
diavol.
Diavolul nu poate şti ceea ce vor face oamenii care
trăiesc aproape de Biserică, care se spovedesc cu adevărată
pocăinţă şi se împărtăşesc cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge
al Domnului nostru Iisus Hristos. El ştie numai răul pe care
are de gând să îl abată asupra lor, şi poate doar bănui – prin
raţionament logic – câte ceva din binele pe care îl vor face
aceştia.
54
Despre împlinirea celor profeţite de ghicitori, Sfântul
Ioan Gură de Aur spunea: “Cum se face, aş putea fi întrebat,
că se împlinesc multe din cele spuse de aceşti oameni?
Pentru că tu te-ai lipsit de ajutorul lui Dumnezeu,
pentru că tu te-ai lepădat de El, pentru că tu te-ai aşezat în
afara purtării Lui de grijă, pentru aceea diavolul îţi întoarce
treburile tale şi le mută după cum vrea el” [32;855].
Pe cât este de greu să recunoască cineva că faptul că
i se întâmplă cele ce i-au fost “profeţite” este semn că se
află sub puterea diavolului, pe atât de uşor este ca printr-o
viaţă creştinească această legătură să se rupă pentru totdeauna.
Sau, chiar dacă lupta va fi de durată, cununa luptătorului
va fi pe măsură.
Unul dintre mijloacele prin care diavolul câştigă cel
mai uşor adepţi este implicarea slujitorilor Bisericii în
practicile de ghicire a viitorului. Cea mai cunoscută metodă
este cea a “deschiderii cărţii” – a Sfintei Evanghelii sau
a Psaltirii. Există preoţi care “deschid cartea” şi în funcţie
de pagina la care s-a deschis întâmplător “prevăd” ce li se
va întâmpla oamenilor (privitor la procese, examene,
căsătorii şi altele asemenea). Oamenii simpli, având
încredere nemărginită în preoţi, nu îşi dau seama că astfel
de preoţi sunt vrăjitori. Osânda unor astfel de preoţi – după
cum arată Pravilele bisericeşti – este foarte aspră.
Stă în responsabilitatea arhiereilor de care aparţin să
îi caterisească sau, dacă se pocăiesc, să le rânduiască un
anumit canon. Dar, câtă vreme un preot se îndeletniceşte
cu ghicitul (chiar şi cu “nevinovata” deschidere a
Evangheliei pentru a afla viitorul oamenilor), nu are
puterea să săvârşească Sfintele Taine.
Aşa cum oamenii se lasă înşelaţi de preoţi-vrăjitori,
aşa se lasă înşelaţi şi de ghicitorii care susţin că sunt buni
creştini (şi au casele pline de icoane, de cruci, …) Dar păca-
55
tul celor care merg la ghicitori este la fel de mare, indiferent
dacă ghicitorii pretind sau nu că sunt creştini.
“Prin lume merg şi umblă mulţi fii ai diavolului şi-i
înşală pe creştini, ca să le ia banii, şi la dau talismane să
facă copii, să-şi primească sănătatea şi să-şi vadă soarta, ce
anume va urma în viaţa lor. Toate acestea sunt meşteşuguri
satanice, fiindcă se întâmplă ca nu o dată diavolul să facă
minuni şi oamenii să îl creadă, să facă păcate şi să fie
osândiţi la iad odată cu el. Dar noi avem o poruncă care
spune să anatemizăm pe oricine adaugă sau nu crede în
ceva mic din cele pe care le-au legiuit Părinţii Bisericii
noastre. Acestea sunt, aşadar, în afara căii Părinţilor, de
aceea cei care le fac sunt anatematizaţi. Mai spune legea
noastră bisericească că aceia care urmează aceste lucruri
vrăjitoreşti douăzeci de ani să nu se împărtăşească.
De aceea voi, cei ce folosiţi aceste ghicitori, jurăminte,
descântece şi altele asemănătoare, să ştiţi că foc
băgaţi în casele voastre şi veţi arde de vii şi aici şi în viaţa
cealaltă şi veţi moşteni osânda veşnică împreună cu învăţătorul
vostru diavolul şi tovarăşii lui” [62;81]. Aceste
cuvinte, rostite de către Sfântul Cosma Etolianul cu mai
mult de secole în urmă, sunt cât se poate de actuale astăzi.
Una dintre trăsăturile specifice vremurilor de haos
spiritual în care ne aflăm este reapariţia superstiţiilor.
Omul simte nevoia să pătrundă puţin în tainele viitorului
şi, dacă ştie că este păcat să se ducă la ghicitoare, se
mulţumeşte să se folosească de semnele pe care le poate
observa el însuşi. Cea mai cunoscută metodă este cea prin
care ştii de ce “se bate ochiul” – ori de bine ori de rău.
Oricât ar părea de nevinovate, oricât de repede s-ar adeveri,
aceste superstiţii fac parte din aceeaşi paletă amăgitoare a
diavolului. Şi cu cât mai iscusite sunt cursele diavolului, cu
56
atât mai iscusiţi trebuie să se arate oamenii care nu vor să
cadă în ele.
Iar celor care insistă totuşi să îşi afle viitorul, sfântul
Cosma le recomandă următoarea “tehnică” eficientă: “Şi
dacă vrei să-ţi vezi soarta sau norocul, scoală-te mâine
dimineaţă şi du-te la biserică şi uită-te la mormintele celor
morţi şi la ce sunt ei acum. Gândeşte-te şi spune: “N-au
fost şi ei oameni ca mine şi au murit?” Aşa voi muri şi eu
mâine, deci să nu îndrăznesc să fac şi eu aceste lucruri
diavoleşti, căci o să pier…” [62;96].
Mai devreme sau mai târziu, vom muri cu toţi.
Acesta nu este un secret pentru nimeni. “Tehnica” sfântului
Cosma nu este originală: e recomandată de mulţi alţi sfinţi
ai Bisericii ca fiind de mare folos celor care preţuiesc mai
mult viaţa pământească decât veşnicia.
Să cugete la moarte cei care nu se tem de osânda
dumnezeiască şi vor să alerge la ghicitori şi la vrăjitori. Şi
să priceapă că viaţa pământească, de care ei sunt preocupaţi
atât de mult, se va sfârşi. Şi că, dacă au căutat să afle
ce li se va întâmpla peste câţiva ani, ceea ce îi aşteaptă
după moarte le rămâne ascuns.
Ar fi bine ca, în loc să îşi piardă vremea alergând la
ghicitori, astfel de oameni să caute calea mântuirii. De
două mii de ani au existat mii şi poate chiar sute de mii de
oameni care încă din timpul vieţii au regretat amarnic că au
alergat la ghicitori şi vrăjitoare (după moarte au regretat
oricum toţi ceilalţi, care au murit nepocăiţi). Dar nu a
existat nimeni care să regrete că L-a descoperit pe
Dumnezeu, şi că a descoperit calea mântuirii.
57
I.2. Despre astrologie – sau “descifrarea tainelor
cereşti”
“Fără contactul cu fiinţele spirituale, nu ar exista
nici o dezvăluire astrologică” [10;49].
– mărturia unui fost astrolog –
Una dintre ideile fundamentale ale cunoaşterii
neopăgâne este că omul nu trebuie să mai ţină cont de vreo
autoritate supremă, că trebuie să scape de povara unui
Dumnezeu care supraveghează lumea şi să îşi ia destinul în
propriile mâini.
Cuvântul libertate este strigat astăzi cu putere de
către diferite categorii de oameni şi cu diferite scopuri, cel
mai adesea exprimând libertatea omului de a călca în
picioare tradiţiile de orice fel şi de a urca pe soclu statuia
unui impunător idol: libertatea de a fugi de Dumnezeu.
Autorii eretici fac o substituţie interesantă: în locul
Dumnezeului care ocroteşte creaţia, ei aşează o lege care
guvernează lumea: legea ciclicităţii timpului. New-Age,
Noua Eră, apare tocmai datorită acestei ciclicităţi: intrăm,
vrem sau nu, în Era Vărsătorului.
Supunerii faţă de Dumnezeu i se preferă “supunerea”
faţă de influenţa stelelor. Pretinsa libertate new-age-istă nu
este altceva decât o robie faţă de capriciile astrelor.
Dacă nimeni nu poate contesta o schimbare care
apare pe bolta cerească, dacă nimeni nu are cum să nege o
modificare observabilă astronomic, în schimb orice
conexiune astrologică poate fi pusă la îndoială.
Pentru cei care cred în astrologie, în zodiac şi în alte
rătăciri asemănătoare, perspectiva ortodoxă asupra acestor
58
probleme nu poate fi luată în considerare; sunt prea multe
“dovezi” care contrazic viziunea Bisericii.
Pentru cei care sunt fii credincioşi ai Bisericii, nimic
nu este mai important decât învăţătura mântuitoare propovăduită
de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi nimic nu este mai
periculos decât lepădarea de această învăţătură.
Oamenii trebuie să îşi pună următoarea întrebare:
intrăm sau nu intrăm într-o Nouă Eră? Dacă intrăm, atunci
concepţiile creştine trebuie ajustate astfel încât să nu contrazică
realitatea. Dacă nu intrăm, atunci trebuie să ne
ferim cu toate puterile de înşelarea care pe zi ce trece
câştigă tot mai mult teren.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a învăţat că avem de
trăit o singură viaţă, în care suntem liberi să alegem binele
sau răul şi că, după moarte, ne aşteaptă raiul sau iadul.
Dacă noi vrem să credem că în viaţă suntem influenţaţi de
tot felul de configuraţii planetare sau că ne vom mai
reîncarna de câteva ori, nimeni nu ne stă împotrivă. Dar
prin aceasta ne asumăm libertatea de a respinge învăţătura
lui Hristos.
Aproape oricine ştie astăzi să răspundă la întrebarea:
ce este astrologia? Majoritatea dicţionarelor prezintă astrologia
ca fiind ştiinţa ce se ocupă de studierea influenţelor
astrelor asupra vieţii omeneşti şi asupra destinului
universului. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au
căutat să facă o legătură între ceea ce vedeau pe cer şi ceea
ce li se întâmpla în viaţa de zi cu zi. Cercetările istorice
atestă faptul că practicarea astrologiei avea o largă răspândire
la popoarele păgâne: în Babilon, în Egipt, în
Grecia şi în Imperiul Roman, în India, în Persia, în China şi
Japonia. Această răspândire pe un teritoriu atât de întins
justifică într-un fel amploarea revenirii practicilor astrologice
în vremurile noastre. Astrologia este una din uşile prin
59
care credinţele păgâne intră în forţă în societatea
contemporană.
Există trei tipuri de astrologie: în primul (şi cel mai
vechi) planetele sunt considerate zeităţi, în al doilea planetele
sunt considerate obiecte ale căror emanaţii impersonale
influenţează vieţile oamenilor, iar în al treilea – astrologia
simbolică – planetele se află într-o corespondenţă
magică cu oamenii, pe care îi influenţează prin rezonanţă.
Pentru astrologi, zodiacul este o “centură” imaginară a
cerului care include 12 constelaţii, 12 semne astrologice
despre care consideră că i-ar influenţa pe oameni (Balanţă,
Săgetător, Fecioară, …).
Cea mai serioasă provocare iniţiată de astrologi este
cea privitoare la New-Age. Se afirmă că după două mii de
ani în care lumea a stat sub semnul zodiacal al Peştilor şi
sub pecetea învăţăturii lui Hristos, intrăm într-o Eră a
Vărsătorului, într-o eră plină de promisiuni ispititoare. Trecerea
de la o eră la alta se calculează în funcţie de Marele
An zodiacal. Calcularea acestui an este însă variabilă. Întruna
dintre cele mai cunoscute metode de împărţire a
timpului (cea adaptată şi de Rudolf Steiner, întemeietorul
sistemului antropozofic) Marele An avea 25000 de ani
obişnuiţi, iar o lună 2160 de ani.
În vremurile în care trăim se face trecerea de la o
lună zodiacală la alta. Anul precis al trecerii este dificil de
precizat, deoarece “specialiştii” nu au căzut de acord
asupra acestor calcule. Levi Dowling susţinea că începutul
Erei Noi are loc în 1910, Adolph Graf Keyserling şi Alain-
Astrologul în 1962. De la Carl Gustav Jung ne-au rămas
două posibile date ale Marii Treceri: anul 1997 şi anul
2154.
Perioada aproximativă a dezvoltării mitului New
Age o constituie anii ’60-’70. Pentru multă lume trecerea
60
în Noua Eră a fost legată automat de trecerea în mileniul
III. Cum era de aşteptat, această trecere a căpătat valenţe
spirituale.
Din punct de vedere astronomic calculele astrologice
sunt extrem de discutabile, deoarece data echinocţiului de
astăzi nu mai corespunde cu data echinocţiului de acum
2000-2500 de ani (azi soarele nu mai răsare la 0° în constelaţia
Berbecului, ci el a migrat până la 7° în constelaţia
Peştilor – cf. [61;126]).
În faţa unui asemenea impas astrologii au adoptat
două atitudini: ori şi-au modificat calculele după un “zodiac
migrator”, ori – cum au făcut marea majoritate – nu au
ţinut seama de faptul că realitatea astronomică este diferită
de cea după care calculează ei şi au preferat să îşi păstreze
sistemul de calcul.
Pentru un observator exterior această neconcordanţă
ar trebui să stârnească suspiciune. Dacă aceste calcule ale
astrologilor ar fi corecte cel puţin din punct de vedere astronomic,
aceasta ar fi un argument – chiar dacă insuficient
– în favoarea caracterului ştiinţific al îndeletnicirilor lor.
Dar faptul că astrologii încearcă să demonstreze valabilitatea
propriilor calcule (care le sfidează pe cele ştiinţifice)
cu ajutorul statisticilor eficienţei în “ghicire”, acest
lucru ar trebui să vădească faptul că astrologia nu este
deloc o ştiinţă, ci doar o artă magică (totuşi, fiecare
astrolog pretinde că sistemul său se potriveşte perfect
realităţii cosmice şi, sub un pretins caracter ştiinţific, atrage
oamenii în cursa ocultismului).
Trebuie să recunoaştem că deschiderea faţă de această
falsă ştiinţă este foarte mare. Astrologia apare multora
drept o formă civilizată de ghicire a viitorului – care nu are
aproape nimic în comun cu ţigăncile care ghicesc la colţ de
61
stradă – an de an numărul celor interesaţi de acest subiect
creşte.
Răspândirea acestei practici nu a avut loc la întâmplare.
Teozofii, cei care au încercat fără succes să îl
impună ca figură mesianică pe Krishnamurti, sunt cei care
au demarat reabilitarea astrologiei. Doi astrologi, West şi
Toonder, cercetând geneza astrologiei contemporane în
America, au ajuns la concluzia că “Doamnei Blavatsky şi
Mişcării Teozofice pe care a fondat-o ea le datorează
astrologia renaşterea… Teozofia, dintr-o singură lovitură, …
a inspirat o cercetare reînnoită şi serioasă a astrologiei, mai
întâi în Anglia, apoi nu după mult timp în Germania, în
Franţa şi în America” [10;18]. John Ankenberg şi John
Weldon considerau că cele trei canale de la care a avut loc
această renaştere sunt: Mişcarea Teozofică, Sistemul
Antropozofic al lui Rudolf Steiner şi rosicrucianismul
modern.
Campania de promovare a astrologiei se duce cât se
poate de elegant. Personalităţi precum prinţesa Diana, Joan
Collins, Liza Minelli, Jane Fonda, Olivia Newton-John, sunt
numai o mică parte dintre simpatizanţii acestei “arte”.
“Astrologia, asemenea oricărei alte arte sau ştiinţe
omeneşti, cum ar fi fizica nucleară sau psihoterapia, poate
fi folositoare când este practicată în supunere faţă de
Domnia lui Isus Christos, dar este periculoasă spiritual sau
psihologic atunci când este practicată în spiritul lumii, al
cărnii sau al diavolului” [10;35], mărturisea un “creştin”.
Pentru mulţi oameni credinţa în Hristos nu are nimic
incompatibil cu practicarea astrologiei. Iată ce afirma mediumul
Jean Dixon despre “ghicitul în stele”: “unii din
prietenii mei consideră aceasta ca o practică ciudată pentru
o romano-catolică. Totuşi, după cum înţeleg eu, biserica
catolică şi multe alte organizaţii religioase n-au condamnat
62
niciodată studiul astrologiei… N-am experimentat niciodată
vreun conflict între credinţa mea şi îndrumarea pe care am
primit-o din partea bisericii mele pe de-o parte şi
cunoştinţa pe care o găsesc în stele pe de altă parte (…).
Astrologia se potriveşte în planul lui Dumnezeu pentru
omenire, ajutându-ne să ne înţelegem atât talentele, cât şi
defectele” [10;34].
Din citatele de mai sus – primul venit din mediul protestant,
al doilea din cel catolic, se poate trage concluzia că
în Sfânta Scriptură – care este citită în ambele medii – nu se
găsesc temeiuri pentru combaterea astrologiei. Dar
diferenţierea între cele două forme de astrologie – bună şi
rea – este asemenea diferenţierii celor două forme de magie
– albă şi neagră. De fapt, nu există decât un singur fel de
astrologie şi un singur fel de magie, ambele inspirate de
aceeaşi sursă întunecată.
Concepţia potrivit căreia astrologia este o ştiinţă ca
oricare alta nu este greu de contestat. La o analiză atentă
observăm că singurul element invocat de astrologi în
apărarea acestei practici este numărul mare de preziceri
împlinite. De fapt, acest număr nu este chiar atât de mare
pe cât pretind astrologii, ci este aproximativ acelaşi cu cel
al oricărei alte forme “clasice” de ghicit.
Dacă astrologia ar fi o ştiinţă, atunci oricine ar putea
să o înveţe după un manual bun. Însă, deşi există multe
manuale de astrologie, practic ele nu sunt “eficiente”.
Marii astrologi recunosc că tainele astrologiei nu se pot
dobândi decât în urma unei îndelungate pregătiri “spirituale”,
excepţie făcând doar cei care au o deosebită înzestrare
nativă pentru aceasta.
Iniţierea în tainele astrologiei este asemănătoare
iniţierii în oricare altă formă de vrăjitorie. Esenţială este
dobândirea unei receptivităţi care să permită descifrarea
63
configuraţiilor astrale. Unii astrologi recunosc că sunt
ghidaţi de diferite spirite în “munca” lor, spirite fără de
care nu ar putea să descifreze viitorul.
Toţi astrologii “de calitate” sunt mediumi, chiar dacă
nu toţi conştientizează că ideile care le vin în minte în chip
spontan sunt inspirate de o altă entitate. Puţini dintre cei care
percep clar influenţele unor astfel de entităţi îşi dau seama că
au de-a face cu diavolul; majoritatea sunt convinşi că astfel de
spirite sunt “benefice” (chiar “îngeri de lumină”), şi se
deschid fără reţinere influenţelor “superioare.”
Un fost astrolog făcea următoarea observaţie: “Dacă
privim sincer la astrologie, începem să vedem că adepţii
acestui sistem – fără să o ştie – bat la uşa prin care se stabileşte
comunicarea cu fiinţe spirituale cunoscătoare, totuşi
înşelătoare. În cele din urmă, acea uşă se deschide, şi
această deschidere produce o schimbare înfricoşătoare în
viaţa adeptului. El sau ea se maturizează în dexteritate întrun
mod inimaginabil: ca un medium al spiritelor.” [10;49].
În cartea sa Un manual de ocultism, astrologul
Sefarial constata că “arta astrologică este considerată a fi
cheia ştiinţelor oculte” [10;18]. Aproape toţi vrăjitorii
folosesc diferite forme de astrologie. Faimoasa vrăjitoare
Sybil Leek mărturisea: “Astrologia este ştiinţa mea, vrăjitoria
este religia mea…” [10;18]. Ea observa strânsa legătură
dintre astrologie şi chiromanţie, numerologie şi
celelalte ramificaţii ale vrăjitoriei.
“Astrologia, prin urmare, a jucat un rol major în toate
“ştiinţele” magice: alchimia, magia neagră, chemarea spiritelor,
necromanţia şi chiar practici magice mai simple, cum
ar fi folosirea talismanelor” [10;20], observa Lawrence
Jerome.
După ce ne-am oprit puţin asupra legăturii strânse
dintre astrologie şi vrăjitorie, să vedem încă o direcţie din
64
care se poate constata rătăcirea în care se află astrologii:
cercetarea concepţiei lor despre persoana lui Hristos (din
moment ce peste 70% dintre ei cred în reîncarnare, este
firesc ca părerea lor să fie deformată).
O declaraţie standard a concepţiei astrologilor o
avem de la astrologul Marcus Allen: “Cristos a avut toate
cele şapte planete antice… toate unindu-se în Peşti… astfel
că El a fost Peştele suprem, absolut… şi astfel El a inaugurat
Era Peştilor care acum se termină odată cu ivirea zorilor
Vărsătorului, care este inaugurată de cea de-a doua venire a
vieţii lui Hristos în interiorul fiecăruia dintre noi… În Era
Vărsătorului, fiecare este Avatar (mare iluminat n.n.),
fiecare este pus pe aceeaşi lungime de undă cu eul lui
superior” [10;27].
Vedem afirmată aici o răstălmăcire new-age-istă
(una între multe altele) a celei de-a doua veniri a lui
Hristos, potrivit căreia El nu va veni cu slavă, cum arată
Sfânta Scriptură, ci noi înşine vom deveni Hristoşi prin
conştientizarea “dumnezeirii” noastre.
Este cel puţin suspect faptul că, în afara celor trei
Magi de la Răsărit, timp de două mii de ani astrologii au
uitat să spună oamenilor că se află în Era Peştilor, în care
potrivit calculelor lor mântuirea trebuia căutată la picioarele
lui Hristos. Dacă ar fi fost sinceri în rătăcirea lor – şi
nu ar fi fost inspiraţi de diavol, ar fi trebuit ca în acest
interval să îndemne lumea spre Hristos (deşi acest lucru nu
ar fi folosit Bisericii – căci recunoaşterea adevărului de
către ei s-ar fi asemănat cu cea a femeii cu duh pitonicesc
pomenită în Sfânta Scriptură).
Marea majoritate a astrologilor susţin că Biblia este
plină de referinţe astrologice, cea care li se pare cea mai
evidentă fiind despre steaua care i-a călăuzit pe cei trei
Magi spre locul Naşterii Mântuitorului. Rostul acestei stele
65
nu era însă de a arăta valoarea astrologiei ci, după cum
arată Tradiţia creştină, era tocmai de a-i aduce pe păgâni –
care se ocupau cu practicile magice – să se închine Fiului
lui Dumnezeu. Steaua Magilor marchează sfârşitul închinării
păgâne şi chemarea tuturor neamurilor la credinţa în
Dumnezeul cel în Treime lăudat. Cum spune atât de frumos
Condacul Crăciunului: “Naşterea Ta, Hristoase,
răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că printr-însa ceia ce
slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie,
Soarelui dreptăţii… .”
Să vedem ce spune Sfânta Scriptură despre cei care
practică astrologia: “Privind la cer şi văzând soarele, luna,
stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te
închini lor, nici să le slujeşti” (Deut. 4, 19). Iar “de se va
afla la tine, în vreuna din cetăţile tale pe care ţi le va da
Domnul Dumnezeul tău, bărbat sau femeie care să fi făcut
rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului tău, călcând
legământul Lui, şi se va duce şi se va apuca să slujească
altor dumnezei şi se va închina acelora, sau soarelui, sau
lunii, sau la toată oştirea cerească, (…) să scoţi pe bărbatul
acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porţile
tale şi să-i ucizi cu pietre” (Deut. 17, 3-5).
După cum se vede, Dumnezeu a poruncit foarte categoric
poporului ales să nu se închine la stele. Închinarea
aceasta era una dintre cele mai vechi forme de astrologie.
Oamenii care credeau că vieţile lor sunt influenţate de stele
nu şovăiau să li se închine. Chiar dacă în zilele noastre au
rămas puţini oameni care cinstesc stelele ca pe nişte zeităţi,
totuşi numărul celor care “ghicesc în stele”, al celor care
practică astrologia, este foarte mare.
După cum arată Sfânta Scriptură, osânda lor este
aceeaşi cu cea a vrăjitorilor (de fapt, astrologia – ca orice
66
altă metodă de ghicire a viitorului – este tot o formă de
vrăjitorie, chiar dacă pare mai nevinovată).
În Vechiul Testament se arată că pedeapsa care îi
aştepta pe vrăjitori era moartea. În zilele noastre vrăjitorii
au nu numai dreptul să facă ce vor, ci chiar să îşi facă
publice convingerile, indiferent de modul în care aceste
convingeri influenţează mediul social. Dar chiar dacă
pentru vrăjitorii contemporani nu există pedepse penale, pe
cei care mor nepocăiţi Dumnezeu îi va pedepsi cu osândă
veşnică în chinurile iadului (statistic, numărul vrăjitorilor
şi ereticilor care se pocăiesc înainte de a muri este infim).
Practicarea astrologiei, ca a oricărei alte forme de
vrăjitorie, atrage după sine pedeapsa lui Dumnezeu peste
întreaga comunitate care aprobă astfel de practici. În Cartea
Proorocului Ieremia vedem cum închinarea la stele aduce
mânia lui Dumnezeu peste aşezările idolatre, vedem
cunoscuta prevestire a dărâmării Ierusalimului: “Casele
Ierusalimului şi casele regilor lui Iuda vor fi necurate ca
Tofetul pentru că pe acoperişul tuturor caselor se aduce
tămâie întregii oştiri cereşti şi se săvârşesc turnări în cinstea
dumnezeilor străini. (…) Iată voi aduce asupra cetăţii
acesteia şi asupra celorlalte cetăţi toate nenorocirile pe care
le-am rostit împotriva ei, pentru că şi-a învârtoşat inima şi
nu ascultă cuvintele Mele” (Ier. 19, 13-15).
Precum a fost dărâmat Ierusalimul, aşa se vor dărâma
şi cugetele cele viclene ale celor care se ocupă cu vrăjitoria.
Iar mânia Domnului va fi greu de îndurat. În Sfânta
Scriptură găsim relatarea curăţirii templului Domnului de
toate cele ce slujeau la închinarea idolească: “Regele a
poruncit lui Hilchia, arhiereul, preoţilor de mâna a doua şi
celor ce stăteau de strajă la prag să scoată din templul
Domnului toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte
67
şi pentru toată oştirea cerului şi să le ardă afară din
Ierusalim” (IV Regi 23, 4).
O astfel de curăţire ar trebui să aibă loc în sufletul
fiecărui creştin care îşi dă seama că s-a aflat în înşelare.
Aşa cum diavolul nu s-a sfiit să spurce Templul Domnului,
tot aşa nu s-a sfiit să spurce şi unele comunităţi creştine:
uneori a reuşit să îl înşele chiar pe păstor, iar acolo unde
păstorul i-a stat împotrivă, necuratul a încercat să îi atragă
în rătăcire măcar pe credincioşi. Fără a ne lepăda de o asemenea
înşelare, nu vom putea să fim ai lui Hristos şi nu
vom putea fi temple ale Duhului Sfânt.
Sfânta Tradiţie este plină de texte care combat
“ghicitul în stele”. În scrierea sa Despre idoli, Tertulian
nota: “Între diferitele îndeletniciri ale oamenilor nu se
poate să nu observăm unele arte sau profesii care înlesnesc
închinarea la idoli. De astrologi nici nu se face să mai
vorbim, întrucât însă unul din ei a cutezat să se justifice de
faptul că continuă să practice această profesie, am de gând
să spun câteva cuvinte în legătură cu aceasta. Nu voi spune
că a aşeza nume de dumnezei falşi în cer, a le atribui un fel
de atotputernicie şi a-i abate pe oameni de la înălţarea
rugăciunilor către Dumnezeu, insuflându-le credinţa că
destinul lor este invariabil predeterminat de astre – nu voi
spune că toate acestea ar fi totuna cu venerarea unor dumnezei
falşi. Eu afirm însă că astrologia, în acest caz, se
asemuieşte îngerilor căzuţi care s-au îndepărtat de la
Dumnezeu pentru a înşela neamul omenesc… Dacă magia
este pasibilă de pedeapsă, iar astrologia reprezintă o varietate
a ei, atunci împreună cu genul este condamnabilă şi
specia. Astfel, din timpul apariţiei Evangheliei, tot soiul de
sofişti (în sensul de “înţelepţi închipuiţi” – n.n.), astrologi,
vrăjitori, magi şi ghicitori trebuie să fie obligatoriu
pedepsiţi” [50;54].
68
Îngrijorat de răspândirea largă a practicilor de acest
gen, marele teolog român Ioan Gh. Savin scria: “Sunt şi la
noi mulţi, foarte mulţi adepţi ai unor astfel de practici: de
la femeia din periferia de oraş sau de la sate, care-şi caută
în cafea sau umblă cu datul în cărţi, şi până la simandicoasele
feţe care cred că au temeiuri ştiinţifice de a-şi
cerceta destinul după prescripţiile ştiinţelor ascunse! Dintre
aceştia, mulţi se cred şi se prenumără între fiii Bisericii. Şi
încă dintre fiii cei buni. Cu aceeaşi pioşenie cu care-şi
aprind candela în faţa icoanei Mântuitorului sau cu care îşi
duc sărindarul la cutare biserică cu sfinţi făcători de
minuni, îşi poartă paşii şi spre prezicătorul care le va citi
din stele şi din liniile mâinii sau ale scrisului viitorul. Un
astfel de creştinism însă e mai aproape de magie decât de
Hristos. Acest amestec între magie şi religie, între
Dumnezeu şi Lucifer, între Simon Magul şi Hristos, între
puterea demonică şi bunătatea divină nu înseamnă decât
cea mai completă renegare a creştinismului. E apostazie
directă” [54;45].
În Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin găsim
următoarele precizări: “elinii spun că prin răsăritul, apusul
şi prin conjuncţia acestor stele, a soarelui şi a lunii, se
conduc destinele noastre. Cu aceasta se ocupă astrologia.
Dar noi susţinem că ele sunt semne de ploaie, de secetă, de
frig, de căldură, de umezeală, de uscăciune, de vânturi şi
de altele asemenea, dar nici într-un caz semne ale faptelor
noastre, căci noi am fost făcuţi liberi de Creator şi suntem
stăpânii faptelor noastre. Dacă facem toate din cauza
mişcării stelelor, facem cu necesitate ceea ce facem: iar
ceea ce se face cu necesitate nu este nici virtute, nici viciu.
Iar dacă nu am dobândit nici virtute, nici viciu, atunci nu
suntem vrednici nici de laude, nici de pedepse. Dumnezeu
va fi nedrept dacă dă unora bunătăţi, iar altora necazuri.
69
Apoi Dumnezeu nu ar cârmui şi nici nu ar purta de grijă de
făpturile Sale, dacă toate s-ar conduce şi s-ar produce din
necesitate. De prisos ar fi raţiunea noastră, căci nu am fi
stăpânii nici unei fapte şi în deşert am delibera. Dar
negreşit raţiunea ni s-a dat în scopul deliberării; pentru
aceea tot ce este raţional este şi liber” [18;58].
Vechile Pravile bisericeşti nu au trecut cu vederea
arta “ghicitului în stele”, ci au arătat netemeinicia
concepţiei potrivit căreia viaţa omului ar fi influenţată de
planete: “Viaţa omului nu are nici un soroc pus, nici este
vreunui om vremea scrisă mai înainte, sau socoteala
impusă ca atâţia ani să trăiască; cu sfatul şi voia lui
Dumnezeu, atunci omul moare; iară către cei care iubesc
pricirea (adică cearta n.n.), vom răspunde şi vom zice că nu
se află la Dumnezeu să fie făcut vreun lucru fără de cale…,
şi iarăşi de ar fi fost mai înainte o hotărâre şi o
predestinaţie a omului, atâţia ani să trăiască, nimeni nu sar
vindeca vreodată de vreo boală; şi nici n-ar chema
vreodată pe vreun doctor, pentru că acea hotărâre ce a
hotărât mai înainte Dumnezeu ar fi neschimbată, însă
hotarul şi sorocul vieţii a tot omul este porunca lui
Dumnezeu, care nimenea nu poate să o priceapă” [53;516].
Sfântul Simeon al Tesalonicului scria (împotriva
celor ce susţineau că cercetarea astrologică nu este ceva
rău): “a vorbi despre noroc, despre ursitori, despre explicarea
naşterilor, după zodii sau stele şi pentru citirile de
stele e lucru nebunesc şi fără de Dumnezeu… însă bunătăţile
şi răutăţile noastre se mişcă după a noastră singură
voinţă” [53;516]. Nu este greu de observat că Sfântul
Simeon se referea foarte precis tocmai la formele de
astrologie practicate astăzi, şi nu la vechea închinare la
stele. El contesta pretenţia astrologilor de a fi în măsură să
ghicească viitorul folosindu-se de mersul astrelor. Pentru
70
că oamenii sunt liberi să aleagă binele sau răul, şi nici o
configuraţie planetară nu poate să stânjenească această
alegere.
71
I. 3. Despre profeţiile Sfinţilor şi “profeţii”
cutremurelor
Să nu se creadă că Sfinţii Bisericii au vorbit despre
ghicitul viitorului numai din dorinţa de a nega orice harismă
prezentă la alţii. Ci au vorbit cunoscând îndeaproape
problema.
Părinţii nu au negat posibilitatea descoperirii unor
evenimente viitoare prin darul lui Dumnezeu. Părinţii cu
viaţă sfântă au putut şi pot primi de la Dumnezeu descoperirea
unor fapte înainte ca ele să aibă loc.
Nu multe sunt cazurile în care Dumnezeu dăruieşte
slujitorilor săi să cunoască viitorul, şi ele au loc numai în
scopul de a ajuta mântuirii oamenilor sau de a anunţa pedeapsa
dumnezeiască.
Criteriile după care se recunoaşte o persoană care are
harisma înainte-vederii sunt următoarele: persoana respectivă
aparţine Bisericii lui Hristos, recunoaşte ca adevărate
toate învăţăturile bisericeşti, duce o viaţă de sfinţenie, nu
“prevede” nimic din ceea ce poate contrazice dogmele sau
învăţăturile Sfintei Tradiţii. Pare că Dumnezeu ar fi egoist
şi nu ar vrea să îi facă părtaşi şi pe alţii acestei harisme. În
realitate Dumnezeu nu poate încredinţa acest mare dar
decât celor care ştiu să se folosească de el cu înţelepciune.
Darul înainte-vederii are rolul de a întări credinţa
oamenilor şi de a-i călăuzi pe calea mântuirii; Dumnezeu
nu avea de ce să încredinţeze acest dar celor care stau
departe de Biserică. Pentru că darul înainte-vederii nu este
bun în sine, ci este bun numai în măsura în care este folosit
pentru a ajuta mântuirii sufletelor.
Ne vom opri puţin asupra câtorva dintre profeţiile
Sfântului Cosma, marele dascăl al Greciei. Spre sfârşitul
72
secolului al XVIII-lea, principala problemă a grecilor era
eliberarea de sub asuprirea turcească. Legat de această
aşteptare înflăcărată, plină de nădejde, Sfântul Cosma a
făcut câteva profeţii.
“«Când va veni lucrul dorit?» (eliberarea de sub turci
– n.n.), l-au întrebat pe sfânt în Tsaraplana Epirului. «Când
se vor amesteca aceştia», a răspuns sfântul arătând spre cei
doi copăcei”. [62;197]. Tot despre acest moment, aflânduse
în Epir, el a profeţit: “Chinurile sunt încă multe.
Aduceţi-vă aminte cuvintele mele: Rugaţi-vă, lucraţi şi
răbdaţi cu tărie. Până ce se va închide această rană a
platanului, ţinutul vostru va fi în sclavie şi nefericire”.
[62;197]. Şi a mai precizat: “Lucrul dorit va veni când
două pascalii vor cădea în acelaşi împreună” [62;197].
Copăceii s-au amestecat în acelaşi an în care s-a
închis rana platanului, în 1912, anul eliberării Epirului. În
acel an, praznicul Buneivestiri a căzut în aceeaşi zi cu
praznicul Învierii: odată cu Epirul au fost eliberate şi alte
regiuni ale Greciei continentale.
Profeţiile sfântului au fost legate de subiecte variate:
“Din şcoli vor ieşi lucruri pe care mintea voastră nu şi le
poate închipui. Veţi vedea în câmp căruţe fără dobitoace
alergând mai repede decât iepurele. Va veni vremea în care
locul acesta va fi încins cu un fir. Va veni vremea când
oamenii vor vorbi dintr-o parte în alta – de pildă, de la
Constantinopol în Rusia – ca şi cum ar fi în camere apropiate.
Veţi vedea oameni zburând în cer ca nişte păsări şi
aruncând foc în lume. Câţi vor trăi atunci vor alerga la
morminte şi vor striga: Ieşiţi voi, cei morţi, să intrăm noi,
cei vii!” [62;205].
Nu trebuie să credem că profeţiile de mai sus sunt
făcute prin inspiraţie dumnezeiască doar prin faptul că s-au
împlinit. Chiar şi un om de ştiinţă al vremurilor respective
73
ar fi putut spune că, mai devreme sau mai târziu, omul ar fi
construit maşini şi avioane de război, că ar fi inventat
telefonul sau telegraful, (ar fi fost de ajuns să vadă
planurile aparatelor de zbor făcute de Leonardo da Vinci, şi
şi-ar fi dat seama că posibilitatea ca omul să nu zboare cu
ajutorul unei maşinării perfecţionate ar fi fost extrem de
mică). Iar pentru vicleanul diavol era la fel de simplu să
spună aceleaşi lucruri (nu o dată diavolul s-a folosit de
tehnică pentru a da credibilitate “profeţiilor” sale; a se
vedea cazul lui Maurice Berteax căruia un “clarvăzător” i-a
prezis – în anul 1874, cu 29 de ani înaintea efectuării
primului zbor cu avionul – că va muri ucis de o maşină
zburătoare).
Sfântul Cosma nu a făcut profeţiile legate de
descoperirile ştiinţifice în urma cercetării ştiinţei. Le-a
făcut pentru că aşa l-a insuflat Dumnezeu. Dacă s-ar fi
folosit de ştiinţă, i-ar fi fost cu neputinţă să ştie peste câţi
ani Epirul va scăpa de sub jugul turcesc.
Una dintre cele mai interesante profeţii ale Sfântului
Cosma pare a avea legătură directă cu timpul în care trăim:
“Va veni vremea când vor conduce lumea lucrurile
necuvântătoare şi neînsufleţite” [62;199]. S-ar putea să fie
vorba tocmai de faptul că mulţi oameni, creştini cu numele,
sunt sclavi ai televizorului, în faţa căruia îşi petrec ore
îndelungate în fiecare zi; şi dacă pierd un episod dintr-o
telenovelă cad în deznădejde. S-ar putea ca în profeţia
sfântului să fie vorba despre fanatismul celor care îşi petrec
ore întregi în spaţiul virtual, fiind sclavii internetului, şi în
lumea reală nu sunt în stare să se poarte normal nici măcar
câteva minute. S-ar putea să fie vorba şi de faptul că
jocurile pe calculator şi desenele animate pline de violenţă
modelează universul copiilor, întinându-le curăţia
74
sufletească3. “Oare putem spune că internetul şi televizorul
conduc omenirea?”, s-ar putea întreba cineva. Dacă ne
gândim că nici televizorul şi nici internetul nu sunt altceva
decât lucruri făcute de mintea omenească, nu am avea de
ce să ne speriem. Chiar dacă s-ar putea ca, peste o vreme,
să fie creat un robot care să poată conduce oamenii, totuşi e
puţin probabil să se ajungă la o asemenea situaţie.
Profeţia sfântului legată de “lucrurile necuvântătoare
care vor conduce lumea” ar putea fi legată de televizor
tocmai pentru că oamenii se lasă modelaţi de exemplele pe
care le oferă acesta: de la televizor oamenii învaţă să
vorbească, să se îmbrace, să “iubească”, să se relaxeze.
Televizorul este un manipulator ideal ale cărui comenzi
subtile sunt executate de către oameni “în deplină
libertate”. Şi chiar dacă el transmite vorbele altora, el nu
vorbeşte.
Profeţia ar putea fi legată de internet şi pentru faptul
că, încetul cu încetul, viaţa umană este din ce în ce mai
legată de operaţiunile făcute pe calculator. Şi poate că,
peste ani şi ani, cine va domina internetul va domina în
3 Nu sunt vorbe fără acoperire:
părinţii ai căror copii stau până
la epuizare în faţa
calculatorului sau a desenelor
animate pot confirma aceste
afirmaţie; “Jocurile pe
calculator pot fi folositoare
pentru copii, căci le dezvoltă
capacităţile intelectuale…”; aşa
spune reclama care li se face.
Dar nu e greu de observat că, în
cele mai multe cazuri, devin
droguri care distrug minţile
fragede ale copiilor.
75
mare măsură viaţa oamenilor, prin controlul hranei, al
mijloacelor de transport, al energiei electrice. Totuşi, nu
este locul să insistăm aici asupra acestei profeţii. Ci vom
trece la o altă profeţie a sfântului Cosma:
“Răul va veni de la cei citiţi [învăţaţi, intelectuali].”
[62;200]. Dacă aceasta ar fi fost singura profeţie a sfântului,
atunci intelectualii (care s-ar fi simţit mustraţi în mod
direct de această profeţie) ar fi putut afirma despre sfânt că
este un habotnic şi un extremist (mass-media încearcă să
ne convingă de faptul că pentru creştini astfel de cuvinte ar
trebui să îşi piardă încetul cu încetul conotaţia negativă,
fiind asemănătoare injuriilor care au fost adresate miilor de
sfinţi mucenici de către călăii lor).
Una dintre cele mai clare dovezi care arată câtă
dreptate a avut sfântul este necredinţa intelectualilor, sau
mai bine zis reaua credinţă a acestora. Ce sunt intelectualii?
Sunt oameni care se evidenţiază prin nivelul lor
intelectual. Nimic nu e rău în asta. Dar rău este că, în cele
mai multe cazuri, intelectualii sunt rupţi de Biserică,
intelectualii au propriul lor dumnezeu şi propria lor
credinţă. Rău este că intelectualii nu vor să îşi folosească
talanţii primiţi de la Dumnezeu spre folosul lor
duhovnicesc şi spre ajutorul celorlalţi, ci îl folosesc în
scopuri contrare.
Specifică intelectualilor a fost atitudinea de a
fragmenta învăţătura Bisericii şi de a lua din ea numai ce le
convine. Nu este greu să recunoaştem originea acestei
atitudini în trăsăturile de bază ale ereziilor primelor
veacuri. Fără să îşi dea seama, intelectualii repetă demersul
raţionalist al marilor eretici (totuşi, uneori sunt conştienţi
de faptul că îi urmează pe aceştia: Carl Gustav Jung a
semnat tratatul său Sermones ad Mortuos cu pseudonimul
Basilide, celebrul eretic gnostic – cf. [8;140]).
76
Pe astfel de intelectuali (al căror tipar îl recunoştea în
“înţeleptul” şi în acelaşi timp ereticul Tolstoi) îi mustra
Sfântul Ioan din Kronstdant când spunea că “Fiul lui
Dumnezeu a venit pe pământ ca prin învăţătura, minunile,
pilda, pătimirile şi moartea Sa să reaşeze şi să mântuiască
neamul omenesc, să-l lumineze, să-l cureţe, să-l înnoiască,
să îl înfrumuseţeze cu toată virtutea şi să-l unească pe veci
cu Sine; iar Lev Tolstoi, dimpreună cu scriitorii asemeni
lui, cărora nu este număr, s-au arătat şi trăiesc pe pământ
spre a întuneca, strica prin lipsa lor de Dumnezeu, prin
necredinţa şi anarhia lor, o mulţime de oameni, care le
urmează, le citesc scrierile hulitoare” [33;35-36]. “Da, nu
este înţelepciune la Lev Tolstoi, cel care a înnebunit cu
totul, ci este la Biserica pe care el o calcă în picioare, este
la apostoli şi la evanghelişti şi la toţi Sfinţii Părinţi şi
Dascăli ai lumii.” [33;41].
Iar celor care se îndeletniceau cu înţelepciunea cea
deşartă a acestei lumi, respingând adevărul, marele sfânt le
spunea: “Încetaţi a mai bea apa cea moartă a romanelor şi a
tuturor cărţilor puturoasei înţelepciuni lumeşti, care s-au
înmulţit la nesfârşit. De nu veţi asculta, veţi rămâne în veac
învăţaţi orbi, care nu cunosc calea şi în păcatele voastre
veţi muri şi veţi moşteni întunericul veşnic. Vă ajunge cât
aţi râs de adevărurile cele veşnice şi vii; cu dragoste vă
chemăm în sânul Bisericii – deşteptaţi-vă din trufia
păcatului şi din hipnoza patimilor pe care noi v-o punem,
cu toată dreptatea, pe seamă” [33;41].
Intelectualii au avut o atitudine dualistă în privinţa
profeţiilor legate de viitor. Mai precis, au căutat să nege
valoarea profeţiilor făcute de sfinţii Bisericii şi să cerceteze
cu atenţie “profeţiile” făcute de “misticii” de alte
credinţe (consider incorectă folosirea termenului mistic în
afara teritoriului ortodox; Dumnezeu nu poate fi văzut
77
decât de către cei cărora li Se descoperă El Însuşi: faţă de
creştinii ortodocşi, “misticii” altor religii sunt orbi care au
halucinaţii vizuale).
Este adevărat că au existat şi false profeţii puse pe
seama sfinţilor Bisericii, şi la fel de adevărat este că
neîmplinirea lor a generat confuzie în minţile celor slabi în
credinţă. Dar intelectualii nu au fost obiectivi în căutarea
lor, nu au încercat să afle care profeţii erau autentice şi care
nu. Ei au vrut să cerceteze profeţii de pe un teren religios
neutru. Aceasta este atitudinea impusă oricărui cercetător
care aspiră la faimă internaţională: imparţialitatea. Dacă
tratezi lucrurile din perspectivă creştină, se consideră că ţiai
pierdut obiectivitatea: filtrul tău creştin a deformat
realitatea.
Această obiectivitate a cercetării nu a ţinut seama de
un criteriu: că lipsa perspectivei creştine poate fi de o mie
de ori mai periculoasă decât imparţialitatea. Ce au făcut
intelectualii (psihologi, sociologi, istorici ai religiilor,
etc.)? Au încercat să sondeze adevărurile religioase după
propriile lor criterii. Ei au selectat criteriile de judecată a
adevărului, de parcă acest lucru ar fi stat în puterea lor.
Există un adevăr al cercetătorilor, al specialiştilor.
Dar el nu are nimic în comun Adevărul absolut, cu
Dumnezeul cel Viu. Nu vom analiza pe larg atitudinea
religioasă a intelectualilor. Ci vom observa că linia pe care
au mers ei în cunoaşterea religioasă a fost urmată de către
marea masă de oameni, care s-a lăsat călăuzită de către
nişte păstori orbi.
Ne vom opri atenţia asupra unui singur aspect: cercetările
migăloase i-au făcut pe intelectuali să ajungă la
concluzia că profeţii şi profeţi au existat în toate marile
religii ale lumii. Imparţialitatea ştiinţifică le-a fost cea mai
bună barieră pentru a ajunge la adevăr. Respingând învăţă-
78
tura creştină, ei au respins şi darul discernământului cu
care Dumnezeu îi binecuvântează pe creştini. Imparţialitatea,
considerată piatră de temelie a cercetării lor, a fost
prăpastia care i-a împiedicat să deosebească între falsele şi
adevăratele minuni, între falsele şi adevăratele profeţii.
Interesul manifestat de intelectuali faţă de minunile
şi profeţiile existente în alte spaţii religioase a fost molipsitor:
ceilalţi s-au grăbit să afle cât mai multe despre acest
subiect, cu o foame care trăda nu numai dorinţă de
cunoaştere, ci şi dorinţă de senzaţional (combinată nu de
puţine ori cu dorinţa de a acumula cât mai multe subiecte
pentru discuţii sterile; se observă o atitudine comună cu
cea a gospodinelor care “vânează” telenovele).
Vom atinge un punct extrem de important în
problematica profeţiilor contemporane: este vorba de tema
cutremurelor, o temă căreia i se acordă astăzi din ce în ce
mai multă atenţie.
În Sfânta Scriptură există câteva referiri la cutremure.
La răstignirea Mântuitorului “pământul s-a cutremurat
şi pietrele s-au despicat” (Matei 27;51). Când îngerul
Domnului a prăvălit piatra de la mormântul în care fusese
pus trupul Mântuitorului, “s-a făcut cutremur mare” (Matei
28;2).
“La miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau
pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau.
Şi deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit
temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile
tuturor s-au dezlegat” (Fapte 16; 25-26).
Putem vedea în aceste trei exemple o dovadă a faptului
că acest fenomen, inclus în categoria fenomenelor
naturale şi considerat a nu avea decât cauze ştiinţifice,
poate avea şi altfel de cauze.
79
Creştinii ştiu că nimic nu se întâmplă fără rost, că de
fapt nu există întâmplare. Chiar dacă de multe ori oamenii
nu înţeleg pentru ce au loc anumite cutremure sau inundaţii,
în toate se manifestă o rânduială dumnezeiască. Şi
tocmai pentru că este dumnezeiască şi nu omenească,
oamenii nu o pot cerceta cu aceeaşi curiozitate cu care
cercetează lucrul mâinilor lor. Sau, chiar dacă o cercetează
cu înfumurare, ajung la concluzii greşite. Voia lui
Dumnezeu se descoperă numai celor smeriţi, celor sporiţi
în virtute, celor care merg pe calea mântuirii. Ceilalţi confundă
cugetul lor cu cugetul lui Dumnezeu.
De ce există psihoza cutremurelor? Pentru că oamenii
sunt conştienţi de faptul că preferă păcatul virtuţii, că
aleg răul în locul binelui. Şi le este teamă că pedeapsa lui
Dumnezeu va cădea asupra lor, cu aceeaşi urgie cu care a
căzut asupra celor din Sodoma şi Gomora.
Pe unii oameni nu îi interesează nici referinţa
scripturistică la cutremurul de la răstignirea Mântuitorului
(care a arătat că întreaga creaţie a simţit ecoul morţii lui
Hristos), şi nici referinţa la cutremurul care a avut loc
atunci când îngerul a prăvălit piatra de la mormânt. Pe acei
oameni nu îi interesează că Hristos a Înviat, şi că fiecare
dintre noi va învia, spre răsplată sau spre osândă. Pe acei
oameni îi interesează numai profeţiile Sfintei Scripturi
legate de pedepsirea păcătoşilor la sfârşitul lumii. Pentru
că, deşi ei au ales calea păcatului, glasul conştiinţei îi
mustră încă. Şi chiar dacă nu vor să se îndrepte, totuşi se
tem de pedeapsa pe care o merită.
Mântuitorul a fost întrebat de ucenici când va veni
sfârşitul lumii: “Spune nouă când vor fi acestea şi care este
semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului? Răspunzând,
Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci
mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi
80
pe mulţi îi vor amăgi. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri
de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să
fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Căci se va ridica neam
peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi cutremure pe
alocuri. Dar toate acestea sunt începutul durerilor. Atunci
vă vor da pe voi spre asuprire şi veţi fi urâţi de toate
neamurile pentru numele Meu.” (Matei 24; 3-9). Prigoana
suferită de Biserică în ţările comuniste, şi în mod special în
Imperiul Rusesc, oferă o imagine palidă a prigoanei finale.
Până la această prigoană sângeroasă, chiar dacă vor
fi războaie sau cutremure, ele nu vor fi clipele sfârşitului.
Pe oameni nu îi sperie însă numai judecata finală, îi sperie
şi momentele care o vor preceda.
“Şi în ceasul acela s-a făcut cutremur mare şi a zecea
parte din cetate s-a prăbuşit şi au pierit în cutremur şapte
mii de oameni, iar ceilalţi s-au înfricoşat şi au dat slavă
Dumnezeului cerului.” (Apoc. 6; 11-13). “S-a făcut
cutremur mare, aşa cum nu a fost de când este omul pe
pământ, un cutremur atât de puternic” (Apocalipsa 6; 16-
18).
Este clar că, în cele din urmă, sfârşitul lumii va veni.
Dar creştinii nu au de ce să îl aştepte cu spaimă. Celor ce
au crezut cu adevărat în Hristos, sfârşitul le va fi spre împlinire,
spre bucurie veşnică în dragostea lui Dumnezeu.
Creştinii nu trebuie să se teamă că vine sfârşitul, nu trebuie
să se molipsească de disperarea sectanţilor a căror
propovăduire nu are în centru dobândirea raiului şi unirea
cu Hristos, ci spectacolul apocaliptic.
Totuşi, cugetarea la sfârşitul lumii poate izgoni moleşeala,
poate alunga trândăvia care vrea să pună stăpânire
pe inimi. Pentru a aprinde râvna creştinilor pentru mântuire,
Sfântul Cosma Etolianul spunea: “Cerul care se vede,
pământul şi toate vor arde şi lumea va muri. Când vor face
81
acestea? Hristosul meu spune că acum ele se apropie
repede, a ajuns cuţitul la os. Se vor face dintr-o dată, ar
putea să se facă şi în noaptea asta. Oare n-au şi început
deja? Nu vedeţi cum au pierit animalele voastre, recoltele
voastre? Cum izvoarele şi râurile s-au întors? Azi ne lipseşte
una, mâine alta şi Dumnezeu ni le dă tot mai puţin,
iar noi, ca nişte nesimţiţi, nu ne gândim la ele. Vă spun
iarăşi un lucru şi vă îndemn: chiar dacă cerul s-ar coborî
jos şi pământul ar urca sus, chiar dacă lumea întreagă va
pieri, cum are să piară azi-mâine, să nu vă îngrijiţi ce va
face Dumnezeu. De vă va arde trupul vostru, de vi-l va
prăji, dacă vă va lua lucrurile voastre, să nu vă îngrijiţi:
daţi-le, că nu sunt ale voastre. De suflet şi de Hristos aveţi
nevoie. Chiar dacă lumea întreagă ar cădea, nu v-ar putea
lua acestea două, numai dacă nu le veţi da de bunăvoie.
Acestea două să le păziţi, ca să nu se întâmple să le pierdeţi”
[62;139-140].
Îndemnându-i pe creştini să se roage, Sfântul Cosma
îi sfătuia: “să o facem mijlocitoare, ca să mijlocească la
Hristos, pe Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu,
fiindcă Fiul ei e mânios pe noi pentru prea multele noastre
păcate şi vrea să ne piardă. Ce mai aşteptăm, fraţilor? Azimâine
vine sfârşitul lumii, de aceea alergaţi să vă
îndreptaţi” [62;113].
Au trecut mai mult de două sute de ani de când au
fost rostite aceste cuvinte, şi sfârşitul lumii nu a venit. Cei
care însă au cugetat la sfârşitul lumii şi şi-au îndreptat vieţile
prin pocăinţă, acum se bucură de desfătările raiului. Iar
cei care au râs de cuvintele Sfântului Cosma, şi au rămas
robi păcatului, au gustat deja din întunericul Apocalipsei.
Tot aşa cum în primele secole ale Bisericii unii
creştini aşteptau sfârşitul lumii ca sfârşit al prigoanelor
sângeroase pornite de către împăraţii păgâni, şi aşteptarea
82
sfârşitului le-a sporit râvna spre cele duhovniceşti, tot aşa
şi astăzi unii creştini pot cugeta la apropierea sfârşitului: cu
atât mai mult cu cât lumea nu vrea să meargă spre mai
bine, ci spre mai rău.
Este adevărat şi faptul că înmulţirea păcatului şi
împuţinarea creştinilor care duc viaţă curată e un semn al
apropierii sfârşitului. Un părinte cu viaţă sfântă a profeţit
că, atunci când nu va mai fi potecă de la un om la altul
(adică atunci când se va răci dragostea dintre oameni), va
veni sfârşitul. Vedem astăzi că, deşi s-au înmulţit mijloacele
de comunicare, că deşi prin internet şi prin telefonia
mobilă oamenii îşi trimit sute de mesaje, aceste mesaje exprimă
multă, foarte multă superficialitate. Şi, chiar când
aceste mesaje conţin declaraţii de dragoste, e vorba de cele
mai multe ori de o dragoste pătimaşă, de o dragoste
carnală: dragostea curată e stâlcită de tot felul de caricaturi.
În slujba sa, Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina,
marele făcător de minuni, este numit sfânt “al vremurilor
de pe urmă”. Trebuie să ţinem seama şi de acest fapt: că
lumea va exista atâta vreme cât va exista Biserica. Şi că,
atunci când credinţa se va împuţina, va veni sfârşitul.
Lumea nu are rost fără Biserică. Lumea care respinge,
defăimează şi prigoneşte Biserica, pe faţă sau pe ascuns, îşi
scrie singură condamnarea la moarte. Putem spune chiar că
o astfel de lume este sinucigaşă.
De nimic altceva nu trebuie să se îngrijească dreptcredincioşii,
decât de unirea cu Hristos. Cei uniţi cu Hristos
pregustă bucuriile raiului încă din viaţa pământească şi
pe aceştia, chiar dacă sfârşitul lumii va veni, mai devreme
sau mai târziu, nu îi poate atinge nici disperarea şi nici
groaza apocaliptică. Cuvintele din Crez – “Aştept Învierea
morţilor şi viaţa veacului ce va să fie…” nu arată nici disperare,
nici frică. Cine rosteşte Crezul are inima plină de
83
nădejde în Dumnezeu, în Cel care poartă de grijă tuturor
celor care Îl cinstesc.
Cei uniţi cu Hristos nu se lasă molipsiţi de psihoza
cutremurelor. Ei ştiu că Dumnezeu are grijă de fiecare în
parte. Ei nu se tem de cutremure sau de alte necazuri, ci se
tem numai să nu păcătuiască, să nu se îndepărteze de
Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur rezuma foarte frumos
filosofia creştină despre înfruntarea necazurilor: “Nimic nu
apleacă sufletul atât de mult spre iubirea de înţelepciune ca
necazul” [59;58]. Şi mai spunea că “darul de a suferi este
mai mare decât darul de a învia morţii, pentru că făcând
cineva minuni, îi rămâne dator lui Dumnezeu, pe când dacă
cineva suferă, acestuia Dumnezeu îi rămâne dator”
[59;265].
Chiar dacă ar fi cutremure, creştinii adevăraţi nu au
de ce să se teamă. Pentru că ştiu că nici un cutremur nu
poate avea loc fără îngăduinţă dumnezeiască.
Şi dacă sfârşitul lumii nu ştie nimeni dintre oameni
când va avea loc, la fel este şi cu cutremurele care îl vor
preceda. Acest lucru îl ştie numai Dumnezeu.
Iar profeţii de ocazie, care anunţă cu disperare cutremure
numai pentru a a se afla vreme de câteva zile în
atenţia opiniei publice (şi pentru a produce tulburarea care,
transformându-se în deznădejde, îi îndepărtează pe oameni
de Dumnezeu), nu sunt decât apostoli ai diavolului.
Oamenii trebuie să nu se lase speriaţi de zvonurile de
cutremure. Oamenii trebuie să înţeleagă că falşii profeţi nu
pot fi mesagerii lui Dumnezeu. Chiar dacă afirmă că
vorbele lor sunt inspirate de Dumnezeu, chiar dacă afirmă
că au primit misiunea sfântă de a-i chema pe oameni la
pocăinţă. Din Sfânta Scriptură aflăm că diavolul încearcă
84
să imite lucrarea lui Dumnezeu, pentru a câştiga încrederea
oamenilor.
Chemarea la pocăinţă rostită de falşii profeţi nu
poate aduce roade duhovniceşti, chiar dacă pare
asemănătoare cu chemarea la pocăinţă pe care o rosteşte
Biserica.
Oamenii nu s-au învăţat minte. Deşi au fost minţiţi în
nenumărate rânduri de tot soiul de falşi profeţi, care au
anunţat mari dezastre, cutremure, potop sau chiar sfârşitul
lumii, totuşi ei continuă să aibă încredere în aceşti vizionari
rătăciţi. Vina nu este numai a vizionarilor. Dacă lumea
nu i-ar asculta, poate că ei s-ar retrage în vârf de munte sau
prin păduri, să sperie urşii şi lupii cu mesajul lor. Lumea îi
ascultă pentru că se teme de sfârşit. Lumea îi ascultă pentru
că se teme de pedeapsa pe care o cheamă asupra ei,
păcătuind.
Profeţii de ocazie nu au de unde să ştie nici când va
veni sfârşitul, şi nici când vor veni marile cutremure. Chiar
dacă unele cutremure au fost anunţate cu puţin timp înainte
ca ele să aibă loc, aceasta s-a datorat faptului că mişcarea
plăcilor tectonice are loc înainte ca oamenii să simtă
cutremurul. Ştiind ce se întâmplă în adâncurile pământului,
diavolul putea presupune data aproximativă la care oamenii
vor simţi cutremurul. Dar de cele mai multe ori s-a înşelat.
Ar fi fost normal ca oamenii să nu mai dea crezare
profeţiilor pe care el le-a făcut prin mesagerii săi. Şi totuşi
nu a fost aşa. Oamenii s-au încăpăţânat să creadă profeţiile
acestor vizionari. Ba, mai mult, atunci când, pentru o
scurtă perioadă de timp aceştia au dispărut din atenţia
mass-mediei, oamenii s-au dus să îi caute. Chiar dacă ştiau
că păcătuiesc făcând aceasta.
85
Cei care sunt curioşi să afle care sunt profeţiile
vizionarilor ar trebui să cunoască modul în care profeţii
adevăraţi pot fi deosebiţi de falşii profeţi.
Câtă vreme cineva se află în afara Bisericii, deci este
rupt de Trupul lui Hristos, nu poate primi semne de la
Dumnezeu. Are Dumnezeu destui robi cu viaţă sfântă prin
care poate chema poporul la pocăinţă, şi nu are nevoie de
suflete întinate cu noroiul ereziei sau al păgânătăţii.
Câtă vreme cineva afirmă despre sine că este fiu al
Bisericii, că este urmaş al Sfinţilor făcători de minuni, şi
făcându-şi reclamă dovedeşte iubire de sine, iarăşi nu poate
fi vas ales al lui Dumnezeu. Domnul nu intră cu forţa în
inimile oamenilor, şi în inimile celor mândri nu are loc,
oricât de insistent ar fi chemat. Hristos izgoneşte mândria,
nu o poate trece cu vederea. Pentru că mândria este dovada
credinţei în propriile puteri şi a lipsei de nădejde în puterea
lui Dumnezeu.
Câtă vreme cineva spune că este creştin-ortodox, dar
profeţiile sale contrazic învăţătura Bisericii, el este lup în
piele de oaie.
Semnele deosebirii între robii lui Dumnezeu şi falşii
profeţi sunt clare. Dacă oamenii ar ţine cont de ele, nu ar
mai risca să cadă în prăpastie.
Falşii profeţi încearcă să îi convingă pe oameni că în
Biserică nu mai există sfinţi, nu mai există sfinţenie, şi de
aceea Dumnezeu îşi revarsă harul său asupra celor care au
o credinţă diferită de cea ortodoxă.
Să citească aceşti potrivnici ai lui Dumnezeu despre
zecile despre profeţii pe care le-a făcut părintele Porfirie,
marele sfânt grec al vremurilor noastre. Şi să îşi dea seama
că în faţa acestuia “vizionarii făcători de minuni” care stau
departe de Biserică sunt ca nişte cocoşi în faţa vulturului.
Să înţeleagă aceşti potrivnici că, oricât de puternică ar fi
86
lupta diavolului contra credinţei ortodoxe, Biserica nu va
putea fi îngenuncheată. Ortodoxia va avea până la sfârşitul
veacurilor mărturisitorii ei pe care Dumnezeu îi va povăţui
pe calea sfinţeniei.
Creştinii nu trebuie să meargă la ghicitori sau să
citească despre profeţiile falşilor vizionari, gândindu-se că,
după ce îşi satisfac curiozitatea, se vor pocăi de greşeala
lor. Nu trebuie făcută nici o concesie diavolului şi curselor
sale.
Sfântul Cosma Etolianul le spunea creştinilor din
vremea sa: “Ştii, fratele meu, cum te vrea Dumnezeu? Aşa
cum tu nu vrei ca femeia ta să aibă legătură cu altul, aşa şi
de la tine Dumnezeu vrea să nu ai nici o parte cu diavolul.
Eşti mulţumit ca femeia ta să desfrâneze cu altul? – Nu. O
dată pe săptămână? – Nu. – De două ori pe lună? – Nu. – O
dată pe an. – Nu. – O dată la zece, cincisprezece ani? –
Nu. Nu vrei ca altul să îţi sărute femeia? Aşa şi de la tine,
fratele meu, Dumnezeu vrea să nu ai nici o legătură cu
diavolul” [62;124].
Să îi lumineze Dumnezeu pe cei care merg la ghicitori
sau cred în profeţiile falşilor vizionari să se lepede de
rătăcirea lor, şi să nu mai cadă în cursele întinse de diavol
nici măcar o dată pe zi; şi nici măcar o dată pe lună sau pe
an.
Să le dea puterea de a căuta adevărul în Biserică, şi
să îi ajute să meargă pe calea pe care au mers toţi păcătoşii
care prin pocăinţă au devenit sfinţi.
87
Scripturile Noii Ere sau pervertirea Evangheliilor
“Este o grea responsabilitate să afirmi despre actualul
Nou Testament, care stă la baza tuturor bisericilor
creştine, că este deformat şi falsificat, dar nu se află religie
mai înaltă decât adevărul.” [17;85]
Edmond Bordeaux Szekely
“Nici o carte nu vă poate învăţa adevăruri mai profunde
ca Evangheliile. Veţi răspunde: «Le-am citit, dar nu
am găsit nimic în ele. De aceea căutăm acum în alte religii:
chineză, hindusă, japoneză, musulmană… ». Bine, dar
aceasta o faceţi pentru că nu aţi înţeles nimic din nemăsurata
Înţelepciune care se află în Evangheliile scrise pentru
voi, şi căutaţi Lumina în alte învăţături, ce nu vă sunt
destinate!
Da, ştiu, sunteţi sătui de texte cunoscute, vreţi să
schimbaţi puţin hrana. Dar este periculos să o căutaţi în
învăţături pe care nu le înţelegeţi, care nu sunt făcute pentru
structura voastră, pentru mentalitatea voastră. Ceea ce
este pentru voi este învăţătura lui Hristos. Dar nu aţi citit-o
serios şi nici nu aţi meditat suficient asupra ei. Căutaţi
altceva, bine, dar în ce scop?
Adesea urmăm o învăţătură orientală pentru a ne
mândri în faţa altora, pentru a le arunca praf în ochi sau,
pur şi simplu, pentru a ne singulariza în faţa propriilor
noştri ochi. Dar aceasta nu serveşte la nimic, aceasta
dovedeşte doar că iubim extravaganţele şi nu simplul
adevăr. Îl părăsim pe Hristos, dar pentru a urma pe cine?”
[7;166].
Citatul reprodus mai sus nu îi aparţine vreunui
părinte duhovnicesc cu viaţă sfântă, îngrijorat de apostazia
88
contemporană. Nu îi aparţine nici măcar vreunui creştin
ortodox, îndurerat de creşterea numărului celor care dispreţuiesc
Evanghelia înainte de a încerca să îi afle valoarea. Ci
îi aparţine celebrului întemeietor al Fraternităţii Albe
Universale, Omraam Mikhael Aivanhov, un alt “înaintemergător
al Antihristului”, şi face parte din lucrarea Un
nou înţeles al Evangheliilor.
Fragmentul lasă impresia unei ancorări în cunoaşterea
Sfintelor Scripturi şi pare un îndemn adresat celor
care vor să caute adevărul pe meleaguri străine să renunţe
la aceste tentative (deşi din el reiese ideea că învăţătura lui
Hristos nu este valabilă şi pentru cei care au o altă
“structură spirituală”; dar Hristos S-a întrupat pentru
mântuirea tuturor oamenilor, şi nu a trasat o hartă care să îi
delimiteze pe aleşii săi de ceilalţi oameni).
Întreaga învăţătură a lui Omraam este cât se poate de
pacifistă, plină de cuvinte precum speranţă, Dumnezeu,
dragoste, linişte, credinţă. Mulţi creştini consideră că au
găsit în poveţele sale resursa necesară pentru a-şi schimba
viaţa, pentru a merge pe calea păcii şi armoniei, purtându-
L pe Hristos în suflete. Dar învăţătura Fraternităţii Albe, ca
toate “noile învăţături” prin care se descoperă “noi
înţelesuri” ale Sfintelor Scripturi sau ale credinţei creştine,
este o perfidă deformare a adevărului.
Vom exemplifica această afirmaţie cu comentariul
pildei fecioarelor neînţelepte: “«Vegheaţi, căci nu cunoaşteţi
nici ziua, nici ora», zice mirele. Vegheaţi, aceasta nu
înseamnă «nu dormiţi», căci fecioarele erau adormite, atât
cele înţelepte, cât şi cele nechibzuite, şi-n pildă nu se spune
că era o greşeală. Vegheaţi, aceasta înseamnă: fiţi în
veghere spirituală, căci nu ştiţi nici ziua, nici ora când
mirele va veni. Ori, mirele vine în fiecare zi, iar în zilele în
care candela voastră nu are ulei, nu puteţi intra să
89
participaţi la festinul la care el vă va invita. Dar dacă veţi
avea acest ulei, veţi intra în sala de sărbătoare şi veţi fi
cuprinşi de bucurie; toată lumea în jurul vostru se va mira
şi se va întreba ce vi s-a întâmplat de sunteţi atât de fericiţi
şi iluminaţi… (ce este antihristic în acest pasaj? Nimic; dar
acest pasaj – şi multe altele asemenea – conţine explicaţii
sau lămuriri pline de otrava rătăcirii – n.n.) Acum vă voi
prezenta această pildă sub un aspect practic. Dacă cu cele
cinci fecioare (degetele de la mâna dreaptă) veţi atinge
lampa (plexul solar) şi veţi medita asupra unor subiecte
elevate şi divine veţi reumple această lampă cu Forţe şi
Energii pe care le veţi putea utiliza mai târziu (…) Vă voi
indica încă o metodă. Veţi alege un arbore gros (stejar, fag,
mesteacăn…) şi vă veţi rezema de el, punându-vă mâna
stângă la spate, cu palma spre trunchiul arborelui, şi palma
mâinii drepte pe plexul solar. Vă veţi concentra pe energia
arborelui, pe care vă veţi strădui s-o primiţi prin mâna
stângă şi să o deversaţi prin mâna dreaptă în organism (…)
În loc să preparaţi uleiul alchimiştilor, pentru care
unii au pierdut averi, şi-au ruinat sănătatea fără să poată
obţine nimic, niciodată, este preferabil de mers într-o
pădure, să întâlnim arborii, să le vorbim. (…) Comunicarea
cu Spiritele arborilor este o artă pe care o posedau vechii
preoţi celţi. Acum, oamenii au pierdut secretul regenerării
lor şi înţelegerii Limbajului universal, limbajul fiecărui
lucru din natură; el trebuie regăsit” [7;140].
Am reprodus acest lung citat mai ales pentru cei care
au obiecţii faţă de rostul poruncii Bisericii de a nu citi cărţi
eretice. Dacă în exemplul de faţă amprenta păgână a ieşit la
iveală, în alte cazuri ea nu poate fi sesizată decât de către
creştinii cu solide cunoştinţe teologice.
Să observăm una dintre strategiile clasice ale diavolului
de a atrage în amăgire: dacă în carte ar fi fost vorba
90
direct de tehnicile de energizare sau de comunicarea cu
“spiritele arborilor” poate că unii cititori ar fi fost mai circumspecţi.
Dar înşelarea a avut aici patru etape: prezentarea
pildei evanghelice cu o scurtă referinţă exegetică
“nevinovată”, iniţierea în tehnica de energizare prin meditaţie,
folosirea energiei arborilor şi “comunicarea” magică
cu spiritele acestora.
De multe ori creştinii se lasă înşelaţi de comentariile
făcute Sfintelor Scripturi într-un limbaj modern, uşor accesibil,
şi, păcăliţi fiind de spiritul pacifist în care sunt
scrise astfel de cărţi (în care Hristos nu este hulit direct, ci
numai indirect, negându-I-se dumnezeirea), se angrenează
în tot felul de practici oculte care de care mai “nevinovate”.
Una dintre metodele cel mai des folosite de diavol
pentru a atrage lumea în înşelare este prezentarea întunericului
drept lumină, a minciunii drept adevăr. Părintele
diacon P.I. David observa că ideologia new-age “se
constituie într-o mare provocare pentru creştinism, nu
numai fiindcă se propagă cu atâta forţă, ci mai ales fiindcă
atacă creştinismul, deşi îşi anexează fâşii mari din moştenirea
creştină, începând cu Biblia” [20;424].
New-age-iştii nu au putut nega în totalitate valoarea
învăţăturii creştine, şi atunci s-au grăbit să Îl includă pe
Hristos în panteonul Marilor Maeştri.
Dacă Hristos ar fi fost un mare Învăţător, atunci era
firesc ca în învăţătura Sa să se găsească puncte comune cu
gândirea neo-păgână, să se poată face paralele care să
sugereze că Noua Eră nu neagă mesajul lui Hristos, ci îl
continuă şi îl împlineşte. Aşa cum Legea Nouă a împlinit
Legea Veche.
În afara comentariilor scripturistice făcute prin
prisma înţelegerii neopăgâne (precum cele făcute de
91
Omraam, care a avut destui confraţi), nu s-au putut găsi
prea multe alte idei comune Noului Testament şi ideologiei
revoluţionare a Noii Ere. Una dintre explicaţiile invocate a
fost următoarea: dacă în Noul Testament nu se găseşte
decât un număr redus de astfel de idei comune, aceasta se
datorează faptului că Biserica a cenzurat Scriptura după
propriile interese.
Un exemplu: învăţătura despre reîncarnare a fost
scoasă din Noul Testament, deşi câteva pasaje care susţin
teoria reîncarnării au scăpat necenzurate (cât de puerilă
este argumentarea teoriei reîncarnării cu citate scripturistice
îşi poate da seama oricine a înţeles că Fiul lui Dumnezeu
S-a Întrupat pentru a le arăta oamenilor calea prin
care să intre în Împărăţia Cerurilor; că după moarte ne
aşteaptă veşnicia, şi că în funcţie de faptele noastre vom
ajunge în rai sau în iad). “În anul 325 după Christos,
împăratul roman Constantin cel Mare şi mama sa, Elena,
au scos referirile la reîncarnare din Noul Testament. La
întrunirea din anul 553 după Christos, al doilea Conciliu
din Constantinopol a confirmat această acţiune şi a declarat
conceptul de reîncarnare drept Erezie. Se pare că ei
considerau că acest concept ar putea slăbi puterea tot mai
mare a Bisericii, întrucât oferea oamenilor un timp mult
prea îndelungat în care să-şi poată găsi salvarea. Totuşi,
referinţele iniţiale se aflaseră acolo; primii părinţi ai Bisericii
acceptaseră conceptul de reîncarnare” – Brian Weiss
[60;22].
Cei care îşi pot imagina că Părinţii de la Sinodul I
Ecumenic puteau să deformeze Scriptura nu au idee cine
anume erau aceşti Părinţi. Mulţi dintre ei erau oameni cu
viaţă sfântă; între ei se afla Sfântul Spiridon al Trimitundei,
marele făcător de minuni. Dar şi fără ierarhi ca Sfântul
Spiridon, tot nu aveau Părinţii cum să modifice Scripturile.
92
Cea mai clară dovadă că nu s-a cenzurat nimic se obţine
prin cercetarea comparativă a textelor scripturistice din
Noul Testament cu a manuscriselor anterioare secolului al
patrulea. Această cercetare dovedeşte că textele sunt
identice. Numai că puţini oameni au atâtea cunoştinţe
lingvistice încât să poată face o astfel de cercetare. De
altfel, pe aceasta s-au şi bazat cei care au relansat suspecta
idee că ceea ce ne învaţă Scriptura actuală e diferit de ceea
ce a învăţat Hristos.
New-age-iştii au fost incapabili să dovedească cu
documente această idee. Nu au avut curajul să falsifice
chiar una dintre Evangheliile canonice, căci orice fals ar fi
fost uşor de demonstrat. Dar ce au făcut a avut roade
asemănătoare…
Vreme de aproape două milenii textele apocrife au
circulat în cercuri restrânse. Ereticii încercau să îşi legitimeze
inovaţiile folosindu-se de argumente din scrierile
apocrife a căror autenticitate era negată de Părinţii Bisericii.
În tentativa de a atrage în rătăcire un număr cât mai
mare de fii ai Bisericii, vrăjmaşul a încercat să speculeze
încrederea creştinilor în textele sfinte şi să scoată la iveală
“Scripturi” fabricate artificial. Punând astfel ereziile sub
numele unor Sfinţi Apostoli, ucenici ai Mântuitorului,
acestea s-au dovedit mai uşor de digerat de către oamenii
care, dacă nu ar fi avut încredere în Apostolii sub al căror
nume apăreau respectivele scrieri, nu s-ar fi îndepărtat de
învăţătura tradiţională a Bisericii.
New-age-iştii s-au folosit de textele apocrife gnostice
deoarece au găsit în ele punctele comune de care aveau
nevoie. Motivaţia este simplă. Duhul întunericului care stă
în spatele Mişcării New-Age este acelaşi cu duhul care a
inspirat scrierea scripturilor gnostice.
93
Sfântul Irineu, în celebra sa lucrare Împotriva ereziilor,
spunea despre cei care răspândeau scrieri apocrife că
“aceştia, netemându-se de nimic şi publicând scrieri plăsmuite
după capul lor, se laudă că deţin mai multe
evanghelii decât există. Ei au ajuns la o asemenea îndrăzneală
încât numesc «Evanghelia adevărului» o lucrare
compusă de ei foarte recent şi care nu se acordă deloc cu
datele din Evangheliile apostolilor. Nici măcar Evanghelia
nu poate fi ferită, în cazul lor, de blasfemie” [64;14].
Înainte de a analiza astfel de texte rătăcite sunt necesare
câteva precizări. Evangheliile şi Epistolele Noului
Testament sunt insuflate de acelaşi Duh Sfânt. Nu există
nici o contradicţie dogmatică între aceste texte sfinte. Şi
nici nu putea exista, deoarece “autorii lor”, Sfinţii
Apostoli, nu scriau după mintea lor, nu scriau propriile lor
păreri, ci scriau adevărul care le era inspirat de către Duhul
Sfânt.
Până ca Biserica să stabilească care anume texte sunt
autentice şi care nu, au mai circulat şi alte câteva scrieri
puse sub numele Sfinţilor Apostoli. Dar nepotrivirile dintre
acestea şi scrierile care erau păstrate cu sfinţenie în
Biserică au determinat excluderea celor a căror origine era
neclară şi care conţineau învăţături dubioase. Sfinţii Apostoli
nu aveau cum să deformeze învăţătura pe care o
primiseră din aceeaşi sursă. Hristos nu a propovăduit
adevăruri cu două feţe, ci un singur adevăr: cel care a fost
propovăduit mai apoi de către apostoli în toată lumea.
Pentru un creştin găsirea unor cât de mici nepotriviri
între Noul Testament şi un text despre care se susţine că
este de origine apostolică ar trebui să fie un argument suficient
pentru a înţelege că textul din urmă nu este autentic.
Considerăm că cei care caută să pună preţ pe astfel de
texte se deschid de bună voie înşelării şi ajung la o opinie
94
total deformată asupra persoanei Mântuitorului. Michael
Grosso, de pildă, citind în pseudo-Evanghelia după Filip că
Hristos o săruta deseori pe Maria Magdalena, a tras concluzii
despre viaţa sexuală pe care ar fi dus-o Mântuitorul. Această
pseudo-Evanghelie după Filip face parte din textele
Bibliotecii de la Nag-Hammadi, găsite în anul 1945, a
căror scoatere la iveală a avut un răsunet mondial. Un
număr mare de manuscrise gnostice au fost dezgropate
atunci, datarea lor fiind aproximată la anii 350-400 după
Hristos. Se presupune că originalele ale căror copii au fost
descoperite acolo fuseseră redactate după sfârşitul primului
secol. În afară de Evanghelia după Filip, între textele
găsite la Nag-Hammadi se mai aflau şi Evanghelia după
Toma, Evanghelia după Maria, Evanghelia egiptenilor şi
Evanghelia adevărului.
Cel mai cunoscut text de la Nag-Hammadi este
Evanghelia după Toma, care a beneficiat de o largă răspândire
în mediile new-age-iste. O primă întrebare este
următoarea: dacă textul este autentic, de ce nu a fost inclus
până acum de către Biserică între textele canonice? Doar
Dumnezeu nu ţine lumina sub obroc. Dacă scrierea i-ar fi
aparţinut Sfântului Apostol Toma, cu siguranţă Părinţii
Bisericii ar fi cercetat-o şi ar fi tâlcuit-o alături de Sfintele
Evanghelii.
Să presupunem că Evanghelia după Toma ar fi fost
cunoscută într-un mediu foarte restrâns şi că, aşa cum
pretind autorii new-age-işti, vremea ca acest text important
să fie cunoscută a sosit. Dar conţine ceva important această
evanghelie? Cercetătorul american Douglas Groothuis
observa că un număr mare de “rostiri” din ea (48 din cele
114 pe care le conţine) se pot regăsi în Noul Testament.
Preluarea a adus doar mici modificări.
95
Rostirile care conţin ceva nou sunt impregnate de o
mentalitate gnostică: “Iisus a spus: Cel care caută să nu
înceteze căutarea până ce găseşte; şi, când va găsi, el va fi
uluit, el se va minuna şi el va domni peste Totul” – rostirea
2 [65;19]. “Mama m-a născut, dar adevărata Mamă mi-a
dat viaţă.” – rostirea 101 [65;41] (tema Mamei cereşti este
des întâlnită în literatura new-age).
Găsim între rostiri un citat care pare scos din textele
panteiste hinduse: “Eu sunt întregul. Întregul a ieşit din
mine. Întunericul a ajuns la mine. Tăiaţi lemne: eu sunt
acolo. Ridicaţi o piatră şi mă veţi găsi acolo” – zicerea 77
[65; 37].
Mai reproducem un singur citat, care arată incompatibilitatea
clară dintre învăţătura propovăduită de Fiul lui
Dumnezeu şi cea pe care o întâlnim în pseudo-Evanghelia
după Toma: “Acolo unde sunt trei zeităţi, ele sunt doar
zeităţi. Acolo unde sunt două sau una, eu sunt cu ea.” –
rostirea 30 [65;27]. Considerăm că după reproducerea
citatului de mai sus încercarea de a dovedi autenticitatea
acestui text este inutilă.
“Cât priveşte aşa-zisa «evanghelie» a lui Toma – ne
spune Părintele Ioan Filaret – faceţi o comparaţie între
această «evanghelie» şi celelalte Evanghelii şi cărţi ale
Noului Testament şi singuri veţi observa totala deosebire
care există între ele, pentru că nu sunt scrise în acelaşi duh
al adevărului” [22;26].
În Evanghelia Vărsătorului, este prezentată o fantomatică
ceremonie iniţiatică prin care Iisus ar fi devenit
Hristosul: “Frate, omule, cel mai brav dintre oameni, ai
trecut cu bine toate testele templului. De şase ori ai fost judecat
în faţa dreptăţii; de şase ori ai primit cele mai înalte
onoruri care se pot da omului; acum eşti gata să primeşti
ultimul grad. Aşez această diademă pe fruntea ta şi în
96
Marea lojă a cerurilor şi a pământului de-acum eşti
Cristosul. Acesta este marele tău ritual de Paşte. De-acum
nu mai eşti un aspirant, ci un maestru al minţii” [26;189].
Un text similar cu Evanghelia Vărsătorului a avut şi
are o mare popularitate în spaţiul new-age-ist: este vorba
despre Viaţa Sfântului Issa (publicată de Nicolae Notovici),
aşa-zisa relatare a vieţii lui Iisus în intervalul dintre
12 şi 30 de ani (“anii pierduţi”). Faptul că există oameni
care cred că Iisus a plecat într-o călătorie iniţiatică în
Orient dovedeşte clar că ei nu se mulţumesc să găsească
adevărul mântuitor în Sfânta Scriptură, ci caută să găsească
“adevăruri” prefabricate în tot felul de texte care satisfac
“necesităţile” lor spirituale, adevăruri comode care să
poată fi venerate ca idoli.
Apostaţii contemporani caută să deformeze în fel şi
chip înţelegerea persoanei Mântuitorului pe care o propovăduieşte
Biserica, să nege dumnezeirea Sa şi să o înlocuiască
cu diferite atribute înşelătoare, între care cel de
“Mare Maestru al tuturor timpurilor” a avut un real succes.
Creştinii s-au lăsat mai uşor ademeniţi de diferite forme de
neopăgânism care nu treceau cu vederea existenţa lui
Hristos, ci doar propuneau o altă interpretare a mesajului
Său. New-age-iştii au speculat această situaţie (dacă ar fi
făcut abstracţie de El, misionarismul lor ar fi fost mult
îngreunat), încercând ca Noul Hristos să nu mai aibă
aproape nimic în comun cu Hristosul Noului Testament.
David Spangler, lider marcant al Erei Vărsătorului,
afirma foarte pragmatic că “este natural să nu ne satisfacă
şi să nu avem nevoie de un Cristos vechi. Ne trebuie ceva
mai bun decât prezintă creştinismul tradiţional. Avem
nevoie de un Cristos cosmic, universal, un Cristos al Noii
Ere” [26;205]. Şi acest Cristos al Noii Ere este prezentat
într-o mulţime de cărţi, într-o mulţime de ipostaze (chiar
97
dacă aceste ipostaze sunt foarte deosebite între ele, unele
dintre ele conţinând nu numai elemente care contrazic
Sfintele Scripturi, ci chiar şi studiile istorice).
Stewart Easton, conştientizând ca mulţi alţi autori
neopăgâni diferenţa dintre învăţăturile creştine şi noile
abordări ale persoanei lui Hristos, încerca să justifice
superioritatea celor din urmă (în mod particular viziunea
steiner-istă) prin existenţa unui criteriu ultim al adevărului:
“Trebuie să subliniem că antropozofia se bazează pe
revelaţiile lui Steiner din Cronicile Akashice, iar
învăţăturile sale nu reprezintă nicidecum o interpretare a
Bibliei” [26;193].
Despre des invocatele cronici akashice se afirmă că
ar fi un fel de memorie a timpului, un fel de peliculă
imaterială pe care se imprimă fiecare clipă a istoriei. Se
spune că la aceste cronici au acces numai iniţiaţii, ceilalţi
oameni având datoria de a primi fără rezerve adevărurile la
care nu au acces în mod direct. Despre aceste cronici ar
trebui să ne dăm seama că sunt lucrări ale diavolului chiar
numai prin faptul că neagă învăţătura propovăduită de
Hristos (totuşi, unele viziuni akashice sunt reale – diavolul
fiind destul de bătrân ca să cunoască amănunte din istoria
neamului omenesc şi destul de tânăr ca să şi le aducă
aminte şi să le transmită ucenicilor săi).
Un alt text care s-a bucurat de o bună primire printre
“creştinii” care cochetează cu neopăgânismul este aşa-zisa
Evanghelie eseniană a păcii, făcută cunoscută de Edmund
Bordeaux Szekely. Unii “creştini” caută să găsească cât
mai multe convergenţe între acest text şi Evangheliile
canonice, fără să îşi dea seama că un astfel de demers nu
are nici o şansă în a-i ajuta să cunoască adevărul.
Reproducem aici doar două citate din această evanghelie,
citate pe care le considerăm suficiente pentru a demonstra
98
că textul răspândit de Szekely este potrivnic învăţăturilor
Sfintei Scripturi: “Mama voastră (Mama pământ – n. trad.)
este în voi, şi voi sunteţi în ea. Ea v-a purtat, ea vă dă viaţă.
Ea v-a dat trupul şi într-o zi tot ei i-l veţi da înapoi. (…)
Dacă primiţi îngerii Mamei şi împliniţi legile ei, adevărat
vă spun că nu veţi cunoaşte boala, pentru că puterea mamei
este deasupra tuturor” [26;173].
“Mulţi oameni necuraţi şi bolnavi au urmat cuvintele
lui Isus şi au căutat ţărmurile şuvoaielor susurânde. Şi-au
scos hainele, au postit şi apoi şi-au predat trupurile îngerilor
din aer, apă şi razele soarelui. Îngerii Mamei Pământ
i-au îmbrăţişat şi le-au luat în stăpânire trupurile, pe
dinăuntru şi pe dinafară. Şi toţi au văzut cum toate relele,
păcatele şi necurăţiile i-au părăsit îndată” [26;173]. Dacă
nu am ţine cont de lucrarea diavolului ar fi de neînţeles
cum oameni care se consideră creştini iau în serios astfel
de texte blasfemiatoare.
Ar fi de dorit ca, faţă de falsele evanghelii (cum sunt
Evanghelia după Toma, Evanghelia păcii sau Viaţa
Sfântului Issa), fiii Bisericii să aibă aceeaşi atitudine pe
care au avut-o Sfinţii Părinţi faţă de textele similare din
vremea lor. Condamnarea cărţilor rătăcite a început încă
din primele secole: “Dacă în Biserică ar răspândi cineva, ca
sfinte, cărţile cu titluri (nume) false ale necredincioşilor
(ereticilor), spre paguba poporului şi a clerului, să se
caterisească” – Canonul 60, Sinodul Apostolic [23;38].
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au combătut cu multă atenţie
astfel de scrieri. Încetul cu încetul, ele s-au diversificat ca stil,
ajungându-se să fie falsificate până şi texte despre Vieţile
Sfinţilor. Sfântul Nichifor Mărturisitorul scria: “Nu se cuvine
a se primi Apocalipsul lui Ezdra şi Zosima, şi cele două
martirologii ale Sfântului Gheorghe şi ale Sfinţilor Martiri
99
Chiric şi Iulita, nici cartea lui Marcu şi a lui Diadoh; fiindcă
sunt lepădate şi neprimite” – Canonul 41 [23;463].
Dacă Sfântul Nichifor ar fi trăit astăzi, lista lui ar fi
conţinut poate sute de titluri. Ucenicii diavolului au născocit
până acum teancuri de astfel de scrieri, care de care
mai atrăgătoare.
Pentru cei care vor să meargă pe calea mântuirii, învăţăturile
celor patru Evanghelii din Sfânta Scriptură sunt
suficiente. Celor care mai caută adevărul şi prin alte “evanghelii”,
le punem înainte un cuvânt al Sfântului Irineu: “Nu
poate exista nici un număr mai mic, nici unul mai mare de
Evanghelii. Într-adevăr, cum există patru regiuni ale lumii
în care trăim şi, la fel, patru vânturi principale, şi cum
Biserica este răspândită pe tot pământul, având drept
coloană şi sprijin Evanghelia şi Duhul vieţii, e firesc ca ea
să aibă patru coloane de aer care să insufle din toate părţile
nestricăciune şi să dea viaţă oamenilor” [64;11].
Iar celor care, citind Sfânta Scriptură în grabă şi fără
atenţie, cred că au găsit nepotriviri mari între Evangheliile
canonice, le recomandăm să ia aminte la ceea ce a învăţat
dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: “Acordul dintre Evanghelii
este dovedit nu numai de către întreaga lume care a
primit cele spuse în ele, dar şi de duşmanii adevărului.
După moartea evangheliştilor, s-au ivit multe erezii cu
învăţături potrivnice celor scrise în Evanghelii; unele dintre
aceste erezii au primit toate cele spuse în Evanghelii, altele
au tăiat cele spuse în Evanghelii şi au Evangheliile lor sub
forma aceasta trunchiată.
Acum, dacă ar fi contrazicere între cele patru Evanghelii,
nici ereziile acelea care au învăţături potrivnice n-ar
fi primit tot textul celor patru Evanghelii, ci numai acele
părţi din Evanghelii care, după părerea lor, se potriveau cu
propriile lor învăţături; şi nici ereziile care au primit numai
100
o parte din textul Evangheliilor n-ar fi putut fi combătute
pe temeiul părţilor evanghelice acceptate de ele, deoarece
nici aceste părţi nu lasă necunoscute părţile evanghelice
date la o parte de erezii, ci vădesc înrudirea cu tot textul
Evangheliilor. (…)
Dacă Evangheliile s-ar deosebi între ele, atunci
această înrudire dintre parte şi întreg nici nu s-ar vedea şi
de mult ar fi dispărut învăţătura noastră, căci “orice
împărăţie – spune Domnul – care se dezbină în sine nu
rămâne” (Luca 11, 17). Dar aşa, şi prin aceasta străluceşte
puterea Duhului Sfânt, care-i convinge pe oameni ca la
judecarea Evangheliilor să aibă în vedere problemele mari
absolut necesare mântuirii şi să nu se lase vătămaţi
sufleteşte de micile şi neînsemnatele deosebiri dintre
Evanghelii” [32;20].
101
Despre “Yoga creştină”
-pe marginea ereziilor părintelui Dechanet-
“Creştinismul a fost predanisit cu atâta limpezime
încât nu este dezvinovăţire pentru cei care nu îl cunosc”.
Sfântul Ignatie Briancianinov[13;35]
“Creştinismul este una dintre căile spirituale autentice
ale acestei lumi prin care se ajunge la Dumnezeu. De
asemenea şi sistemul yoga este un sistem spiritual care,
urmat cu perseverenţă, încredere şi dragoste, îţi transformă
în bine viaţa interioară şi exterioară. (…) Şi, deodată, te
cuprinde o dragoste şi o recunoştinţă ce te aduce aproape
de lacrimi, căci înţelegi esenţa şi sensul vieţii. Şi, odată ce
ai perceput Divinul din tine, îl vei purta în minte şi în suflet
tot timpul. Atunci cum poţi spune că yoga te îndepărtează
de creştinism, deci de Dumnezeu? E cea mai mare greşeală
spusă din ignoranţă şi necunoaştere. E un păcat. Mircea
Eliade, în cartea sa India, scrie: «Pe orice drum se ajunge
la Dum-nezeu, dar cel mai sigur drum e şi cel mai simplu.
Omul ignorant a născocit dificultatea găsirii lui Dumnezeu.
De ce să fie greu să-L găsesc, dacă e în mine, dacă e chiar
în sufletul meu?… » Deci, orice cale ai alege, important
este să-L simţi pe Dumnezeu.
În concluzie, poţi să practici yoga, dar, în acelaşi
timp, să fii un bun creştin, căci ambele căi au acelaşi scop,
comuniunea cu Dumnezeu.”
102
Dărmănescu Diana (144)4
*
“Este falsă afirmaţia care susţine că cel care frecventează
cursurile de yoga se rupe de religia creştină. (…)
La sărbătorile creştine, yoghinii vin la cursul domnului
Gregorian Bivolaru, se întâlnesc şi se bucură de acele
momente deosebite într-un mod cu totul diferit de acei
“creştini” care folosesc aceste ocazii drept nişte motive de
a mânca peste măsură şi de a se îmbăta, sau de a discuta
probleme mărunte, meschine, care mănâncă omului viaţa
de zi cu zi şi care îi abat mereu atenţia de la credinţa în
Dumnezeu.”
Lucian Poenaru (143)
*
“La începutul practicii yoga aveam multe îndoieli în
ceea ce priveşte compatibilitatea dintre yoga şi creştinism.
Însă pe parcursul practicii yoga oferite la curs am ajuns să
constat că aceste dubii sunt nefondate şi au început să
dispară prejudecăţile şi dogmele închistatoare. Prin intermediul
diverselor materiale, broşuri, cărţi primite la
cursul de yoga, aflam de fiecare dată despre felurite
curente şi practici spirituale şi constatam, de fiecare dată,
că cele autentice se aseamănă foarte mult. O impresie
deosebită mi-a făcut cartea lui Alexis Carrel, Rugăciunea,
în care articolul părintelui Dechanet, “Yoga creştină”, mi-a
clarificat mult viziunea asupra apropierii de creştinism prin
yoga. Atunci se ridică o întrebare firească: de ce o mulţime
de aşa-zişi “slujitori ai Bisericii” resping cu toată forţa
chiar simpla idee de înrudire a acestor căi?”
Gherman Sergiu (136)
*
4 Citatele luate din cartea părintelui Dechanet Yoga creştină vor
figura cu numărul paginii între paranteze rotunde.
103
Mărturiile de mai sus sunt luate din anexa ediţiei
româneşti a controversatei cărţi a părintelui Dechanet,
Yoga creştină. Ele sunt trei mărturii care trebuie luate în
serios şi care, prin sinceritatea lor, pecetluiesc mesajul
părintelui. Ele repetă ideea centrală a cărţii, idee foarte
răspândită în zilele noastre, şi anume că între yoga şi
credinţa creştină nu există o reală contradicţie. Diana
Dărmănescu scria chiar că, din punctul ei de vedere, e un
păcat să afirmi că yoga te îndepărtează de Dumnezeu.
Din punct de vedere creştin, această afirmaţie este o
blasfemie. Scopul practicilor yoga este eliberarea, ieşirea
din ciclul reîncarnărilor. Ţelul vieţii creştine este mântuirea.
Yoghinii, care vor să devină supraoameni, sunt
urmaşii lui Lucifer care a vrut să fie mai mare decât
Dumnezeu. Creştinii sunt copiii lui Dumnezeu care vor să
meargă pe calea mântuirii pe care le-a arătat-o Însuşi
Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Yoga înseamnă nimicirea persoanei, sufocarea
persoanei, uciderea personalităţii în numele unei
fantomatice beatitudini mistice, starea de samadhi.
Credinţa creştină este udarea florii sufletului cu apa
pe care Dumnezeu o trimite drept binecuvântare.
Acest articol nu îşi propune o analiză comparativă a
celor două căi spirituale. Scopul lui este de a arăta cum se
prezintă înşelarea drept adevăr. Diavolul care l-a înşelat pe
Adam nu s-a oprit din lucrarea sa. Astăzi el foloseşte
procedee foarte diferite pentru a seduce sufletele.
Una dintre principalele sale arme este aceea de a se
folosi de cărţile eretice. Porunca Bisericii, poruncă prin
care vorbeşte Dumnezeu, este clară: “Creştinii să nu
citească cărţi eretice!”. Dar oamenii nu vor să ţină cont de
această poruncă. Li se pare că ,dacă ar asculta-o, ar fi
habotnici. Şi, ca să nu fie habotnici, citesc tot ce li se pare
104
interesant. Dar, aflând ceea ce pare a fi interesant, îşi pierd
sufletele.
Harul lui Dumnezeu se îndepărtase de un părinte din
Pateric numai pentru că acesta avea în chilie o carte în care
apăreau nişte idei eretice.
Unii creştini nu numai că ţin cărţi eretice în casă, ci
le şi citesc. Şi chiar se bucură să vadă câte asemănări există
între credinţa creştină şi alte credinţe. Se bucură de
gustarea fructului oprit. Oare de ce Biserica îi împiedică să
citească tot ceea ce vor?
Răspunsul este simplu: pentru că oamenii nu sunt în
stare prin propriile puteri să discearnă binele de rău. Pentru
că, primind ceea ce este sau mai degrabă pare folositor din
aceste cărţi, primesc şi rătăcirea.
Oamenii se supun de bunăvoie unui examen atunci
când citesc o carte religioasă: cred că sunt destul de maturi
ca să nu se vateme.
“Biserica a dat porunca să nu citim cărţi eretice”,
spun oamenii, dar nu este deloc aşa. Biserica nu este o
persoană, nu este un imperator sau un alt dictator. Biserica
nu este decât vocea lui Dumnezeu, este casa lui Dumnezeu.
Nu Biserica a dat poruncile, ci Dumnezeu. Poruncile
Bisericii sunt poruncile lui Dumnezeu. Pentru mulţi este
însă greu să înţeleagă acest lucru.
Dumnezeu vorbeşte prin Biserică. Unii primesc acest
adevăr, iar alţii îl refuză. Nu vom încerca să îi convingem
pe aceştia din urmă să primească poruncile Bisericii. Vom
încerca însă să îi ajutăm să înţeleagă cel puţin perspectiva
pe care o propune Biserica: aceea de a-i feri pe credincioşi
de a cădea în plasa învăţăturilor rătăcite.
Pentru aceasta vom analiza cartea părintelui Dechanet,
Yoga creştină, o carte plină de erezii. Se poate
pune întrebarea: “De ce autorul acestui articol a citit cartea
105
pe care vrea să o combată? Nu ar fi fost mai bine nici să nu
pună mâna pe ea? Şi în ce calitate combate un laic ideile
religioase ale unui preot?”
Răspund pe scurt: am citit cartea tocmai pentru a o
combate. Ar fi fost mai bine nu numai să nu pun mâna pe
ea, ci chiar să nu existe această carte. Dar, din moment ce
cartea există şi mulţi oameni se vatămă citind-o, e necesar
să existe şi un punct de vedere ortodox asupra conţinutului
ei.
Combat ideile părintelui Dechanet pentru că sunt
blasfemii, sunt idei care răstălmăcesc învăţătura creştină.
După învăţătura Sfinţilor Părinţi nimic nu trebuie să
ne oprească să mărturisim dreapta-credinţă.
Nu în ultimul rând trebuie spus că părintele Dechanet
este catolic5, şi la catolici “libertatea de gândire” e foarte
mare.
Trebuie precizat faptul că nu combat anumite idei
trecătoare ale părintelui Dechanet. Dimpotrivă, părintele a
studiat cu multă atenţie practica yoghină. Totuşi, lipsa lui
de discernământ iese uşor în evidenţă:
“Ca preot, după ce am început să practic sistematic
yoga, mi s-a cerut adesea să delimitez yoga în raport cu
învăţătura creştină. De altfel mărturisesc că aceasta a fost
şi grija mea principală aproape imediat după aceea.
Atunci când eu însumi am descoperit această
disciplină şi cale spirituală minunată, am vrut aproape
spontan să realizez mai întâi sinteza între codul etic şi
moral (YAMA şi NIYAMA) din yoga şi principalele
elemente ale ascezei sau, dacă acest cuvânt vă sperie, ale
moralei creştine; apoi am urmărit în continuare să compar
cât mai atent metodele yoghine cu practicile tradiţionale,
5 În cartea Yoga creştină nu apar referinţe biografice; nu putem
preciza dacă părintele mai este sau nu în viaţă.
106
unanim acceptate, ale spiritualităţii creştine. Şi astăzi, dacă
în continuare yoga mă mai interesează la fel de mult,
această deschidere a mea se manifestă în măsura în care
asceza, disciplinele pe care ea le implică şi, la fel de bine,
starea contemplativă la care ea mă face receptiv, sunt de
natură să favorizeze la un creştin plin de fervoare, practica
iluminatoare a moralei şi căutarea rodnică a lui Dumnezeu”.
(3)
Dacă astfel de idei ar aparţine unui istoric al
religiilor, ecoul lor nu ar fi la fel de mare ca atunci când îi
aparţin unui preot, fie el şi catolic.
O idee a părintelui Dechanet, prezentată încă din
primele pagini ale cărţii, contestă valoarea credinţei
creştine: “Eu personal am descoperit că idealul creştin
autentic este de fapt aproape identic cu toate înţelepciunile”
(6).
Altfel spus, Hristos nu a adus lumii nimic nou prin
Întruparea Sa. Motivul sincretist al unităţii religiilor
cucereşte din ce în ce mai mulţi discipoli în zilele noastre.
Nu mă voi opri aici la analizarea acestei forme de
neopăgânism, ci doar voi afirma că, potrivit învăţăturii
Sfintelor Scripturi şi Sfintei Tradiţii, sincretismul este
slujirea diavolului. Cine recunoaşte mai mulţi dumnezei Îl
contestă pe Dumnezeul cel Viu, Îl contestă pe Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, contestă mântuirea pe care ne-a adus-o.
Idealul creştin autentic este dobândirea Împărăţiei
Cerurilor, este sălăşluirea lui Hristos în inimile creştinilor.
În momentul în care considerăm că viaţa creştină are un alt
ideal, asemănător cu cel al credinţelor orientale, abandonăm
esenţialul pentru amănunte neimportante, şi astfel
denaturăm adevărul. E adevărat că şi peştii şi păsările au
oase, dar comparând cele două feluri de vietăţi nu vom
107
trage concluzia că peştii se aseamănă cu păsările din acest
motiv.
În momentul în care părintele Dechanet a ajuns la
concluzia că idealul creştin este “aproape identic” (!!!) cu
înţelepciunile păgâne, şi-a părăsit credinţa creştină. De
aceea, din respect pentru cuvântul preot, nu îl voi mai
considera pe autorul cărţii Yoga creştină decât un simplu
eretic.
O scriitoare din Anglia îi mărturisea acestuia:
“Cartea dumneavoastră a fost instrumentul lui Dumnezeu.
Yoga m-a apropiat de El şi m-a ajut să-L simt cu adevărat.
M-a făcut să-mi trăiesc zilele în prezenţa Sa…” (79)
Voi încerca să îmi imaginez cam ce înţelege un
cititor fidel al scrierilor ereticului Dechanet, aşa cum este
scriitoarea ale cărei aprecieri pozitive le-am reprodus mai
sus. Se va vedea antiteza dintre poziţia unui astfel de cititor
şi poziţia autorului acestui articol. Important nu este cine
pare mai convingător, cine are mai multe argumente, ci
cine are dreptate. O polemică în care nu se ţine seama de
anumite principii de bază nu este decât o discuţie goală,
fără sens.
Cred că se vor găsi creştini care, căzând fără să îşi
dea seama în amăgirea provocată de spiritualitatea orientală,
se vor recunoaşte în poziţia acestui imaginar cititor6.
Şi sper că îşi vor da seama cât de lipsită de fundament este
poziţia lor.
Pătruns de o iluminare îndoielnică, “avva” Dechanet
îşi expune învăţătura:
“Scrierile sacre ale Indiei spun că într-o zi Creatorul
Suprem, văzând neputinţa oamenilor şi dependenţa lor de
corpul fizic, a revelat din iubire şi compasiune o cale sim-
6 Posibilele “comentarii” ale acestui cititor imaginar au fost inserate
cu caractere italice.
108
plă prin care orice om poate să-şi descopere Creatorul, pe
Dumnezeu Tatăl.
Această cale simplă, dar deosebit de eficientă, care
implică o angrenare specifică a corpului, psihicului şi
minţii, este HATHA YOGA. Acest tip de yoga întăreşte
corpul fizic, psihic şi mental, purifică fiinţa umană, generând
rapid o stare de echilibru, calm lăuntric, elevare, forţă
şi aspiraţie spirituală.” (30)
Dacă Însuşi Dumnezeu Tatăl a găsit de cuviinţă să
descopere oamenilor practica yoghină, şi aceasta din iubire
pentru creaturile sale, a face yoga înseamnă a împlini voia
Sa. Nimeni nu poate afirma că are prea multă forţă
spirituală. Nimeni nu poate spune că nu are nevoie de
yoga.
Pe cât de ispititoare este oferta ereticului Dechanet,
pe atât este de plină de minciuni. Conform învăţăturii
creştine, după căderea lui Adam, Dumnezeu S-a descoperit
în mod direct numai poporului iudeu, căruia i-a dat Legea
Veche. Toate celelalte neamuri idolatre au păstrat, într-o
măsura mai mică sau mai mare, crâmpeie din revelaţia
primordială pe care a avut-o Adam în rai. Dumnezeu Tatăl
nu S-a descoperit nici indienilor, nici aztecilor, nici
chinezilor sau altor păgâni (chiar dacă unii dintre aceştia,
deşi nu primiseră legea, din fire făceau cele ale legii – cf.
Rom 2, 14).
Orice om care are cunoştinţe minime de istorie a
religiilor ştie că ideea de Dumnezeu personal este străină
Orientului panteist. Creatorul universului, Dumnezeu
Tatăl, nu poate fi identificat în nici un caz cu zeul creator
Brahma, care la rândul său s-a născut din Brahman,
principiul impersonal, sufletul universal. Scrierile sacre ale
Indiei nu au cum să facă referire la Dumnezeu Tatăl;
referinţa respectivă este deci falsă.
109
Dechanet susţine concepţia orientală potrivit căreia
“oamenii au decăzut atât de mult încât ei se consideră a fi
simple corpuri de carne, neglijându-şi total natura esenţială
divină (SINELE ETERN, ATMAN)” (30).
După învăţătura orientală, spiritul omenesc, Atman,
este o părticică din dumnezeire, din sufletul universal,
Brahman. Dumnezeu nu este o fiinţă, ci este un principiu,
energie. Dumnezeu nu a creat universul, el este universul,
el se identifică cu universul.
După învăţătura creştină, omul nu are natură divină.
El este creat de Dumnezeu pentru a se bucura de comuniunea
cu Acesta. Omul este chemat să se sfinţească, să se
îndumnezeiască. Dar omul îndumnezeit nu este de aceeaşi
natură cu Creatorul său. Oricât de mult ar urca pe calea
desăvârşirii, omul rămâne om, nu devine identic cu Dumnezeu.
(În teologia ortodoxă sintagma de om îndumnezeit
arată că omul devine dumnezeu prin har, nu prin natură;
creatura rămâne creatură, chiar dacă se bucură de comuniunea
cu Creatorul Său).
Chiar dacă sunt pline de minciuni, nu e de mirare că
scrierile ereticului Dechanet au făcut valuri printre oamenii
lipsiţi de cunoştinţe elementare de istorie a religiilor.
Vom încerca să vedem ce “instrumente” oferă acesta
celor însetaţi de cunoaştere spirituală. Să observăm cât de
viclean este modul în care ereticul Dechanet prezintă oferta
sa de yoga creştină: “Dacă mă întrebaţi: «Cum reuşesc
exerciţiile yoga să facă din adept un om calm, deschis,
fericit, înţelept?», vă voi răspunde: «Faceţi yoga şi veţi
vedea! Începeţi să practicaţi şi când deja veţi simţi în voi
efectele metodei, vă voi explica acest lucru. Acesta şi încă
multe alte lucruri!»” (20).
E firesc să vrem să fim fericiţi şi înţelepţi. Când
lumea din jur e plină de atâta tulburare, oferta părintelui
110
Dechanet e ca o oază în pustie. A încerca să urmăm reţeta
sa e un lucru firesc. Oricum, dacă vom ajunge la concluzia
că ceva ar fi în neregulă, nimic nu ne-ar împiedica să
părăsim practica yoghină.
Cam aşa au gândit Adam şi Eva în rai, atunci când
diavolul i-a ispitit să mănânce din pomul binelui şi al
răului: “Să mâncăm, şi ne vom convinge singuri care are
dreptate, Dumnezeu sau şarpele…”
Oamenii au de ales între două modele: între modelul
lui Adam, care a preferat neascultarea ascultării de
Dumnezeu, şi modelul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care
S-a lepădat de voia Sa pentru a face voia Părintelui ceresc.
Dacă îl urmăm pe Adam, ne vom împărtăşi de
satisfacţia gustării din fructul interzis, dar ne vom împărtăşi
după aceea şi de durerea lui Adam atunci când a fost
izgonit din rai.
Dacă Îl urmăm pe Hristos, ne împărtăşim atât de
crucea smereniei, cât şi de bucuria Învierii, de dragostea
Părintelui Ceresc.
După ce reproduce punctul de vedere al unui anumit
părinte Reganey (“De-a lungul timpului va fi necesar ca
preoţii să înţelegă şi să aplice tehnicile yoga pentru a fi mai
buni creştini, pentru a fi mai sănătoşi, mai înţelepţi, şi
pentru a avea mai mult har.” (14), Dechanet constată că
“preoţii, călugării şi călugăriţele care practică yoga pot să
se apropie şi să-L cunoască mult mai uşor pe Dumnezeu
decât preoţii care beau alcool, mănâncă carne, fumează şi
sunt preocupaţi de latura materială a vieţii!” (43)
O astfel de observaţie este foarte interesantă. Ea
dovedeşte rolul benefic al practicilor yoghine. Decât să
bea şi să fumeze, mai bine s-ar apuca toţi preoţii şi toţi
călugării de yoga…
111
Depinde din ce unghi privim problema. Dacă
microscopul nostru este reglat după principiile societăţii
“civilizate”, vom ajunge la concluzia că un preot yoghin
este mai bun decât un preot căruia îi place să bea: yoghinul
nu înjură, nu este violent, …. Este chiar un model de viaţă
morală. Dacă ţinem seama de învăţătura Bisericii lui Hristos,
trebuie să înţelegem că nu există nici o patimă mai rea
decât erezia.Şi un preot căruia îi place să bea e mult mai
bun decât un preot eretic.
Preotul care bea, cu toate păcatele sale, poate săvârşi
Sfânta Liturghie şi celelelalte Sfinte Taine. Pe când preotul
yoghin, ca orice alt preot eretic, nu poate face aceasta.
Chiar dacă ar trăi numai cu pâine şi cu apă, yoghinul tot
eretic rămâne.
Nu este un secret pentru nimeni faptul că sistemul
yoga este panteist: nu recunoaşte existenţa unui Dumnezeu
personal, creaţia este o manifestare a dumnezeirii, şi
dumnezeirea se identifică cu creaţia. Nu poate fi vorba de
nici o legătură între credinţa în Dumnezeul pe care Îl
mărturiseşte Biserica şi energia impersonală pe care yoghinii
o consideră fundament al universului.
Acestea fiind spuse, e lesne de înţeles de ce un preot
care bea este de preferat unui preot yoghin: preotul păcătos,
oricât de căzut ar fi, ştie că există o cale pentru a se
ridica din căderea sa, calea pocăinţei. Pe când preotul
yoghin se află într-un univers fără ieşire: el se orientează
după repere false, el caută ieşirea din criză apelând numai
la drumuri închise.
Dechanet reproduce afirmaţia lui Carl Gustav Jung:
“Occidentul trebuie să adapteze yoga la creştinism”. Să ne
întrebăm ce ar câştiga Occidentul dacă ar face un asemenea
pas.
112
Occidentalii ar fi nişte oameni mult mai preocupaţi
de cele spirituale, ar fi nişte oameni mai calmi, nişte
oameni mai sănătoşi.
Marea problemă este că în momentul în care credinţa
creştină ar adapta practicile yoghine atunci ar amesteca
lumina cu întunericul. E bine ca oamenii să fie calmi, să fie
sănătoşi. Dar preţul cerut pentru aceasta, al întinării
adevărului, este prea mare.
Oamenii sunt invitaţi să combine yoga cu credinţa
creştină, să câştige lumea aceasta pentru a pierde Împărăţia
Cerurilor. Dar învăţătura Evangheliei ne cere exact
contrariul.
Ereticul Dechanet vorbeşte despre “… noii creştini a
căror sfinţenie va înflori pe temelia sănătăţii fizice, sufleteşti
şi mentale” (9).
“Numai dacă aceste vehicule (corpurile fizic, psihic,
mental), ale Sinelui Etern ATMAN sunt desăvârşite, fiinţa
umană poate să-L descopere pe Dumnezeu” (68).
După învăţătura creştină sfinţenia este dar de la
Dumnezeu, şi nu are nevoie de “temelia sănătăţii fizice”
pentru a înflori. Istoria Bisericii cunoaşte nenumărate
cazuri de sfinţi care, deşi îi tămăduiseră pe alţii prin
rugăciune, continuau să ducă plini de răbdare crucea bolii.
După părerea lui Dechanet, ei nu puteau să Îl descopere pe
Dumnezeu, din moment ce trupurile lor nu erau
desăvârşite.
Dechanet propune o sfinţenie comodă, o sfinţenie
accesibilă omului care nu vrea să se nevoiască pentru a
dobândi raiul.
Totuşi, el este conştient de faptul că trebuie să
îmbrace sistemul său în veşminte spirituale. Mai mult încă,
pentru a-i păcăli pe neştiutori, el combate formele
“materialiste” de yoga:
113
“Am la îndemână: Yoga pentru toţi, de Desmond
Dunne (Paris, 1957), Yoga pentru sine şi pentru ea, de
Edonard Long (Paris, 1960), Sănătate şi fericire, de Indra
Devi (Paris, 1961). Sunt manuale exccelente, dar se înscriu
pe linia “americanismului” (filosofie pragmatică care îşi
propune dezvoltarea omului doar sub acţiunea forţelor
naturale). Subtitlurile volumelor amintite (Trăiţi mai bine,
Sănătatea, farmecul, bucuria, Descătuşaţi-vă de rău)
vădesc tendinţa aproape materialistă a metodelor propuse.
Alte manuale se înscriu pe linia esoterismului suspect”
(81).
Părintele Dechanet este conştient de marele succes
pe care îl are yoga printre oamenii care vor să fie cât mai
sănătoşi, printre oamenii care fac abstracţie de aspectul
spiritual pe care îl implică yoga, considerând-o un simplu
sport oriental. El ne atrage atenţia asupra pericolului de a
sesiza numai coaja practicilor yoga, şi de a trece cu
vederea miezul.
Totodată, părintele ne previne asupra cărţilor
yoghine care conţin elemente esoterice dubioase.
Diavolul … (aici fac o paranteză: la afirmaţiile lui
Dechanet nu-mi rămâne altceva de făcut decât să observ
cum, prin aceste afirmaţii, diavolul îşi face adepţi. Nu este
acesta un semn al murdăriei din ochiul privitorului? Nu
cumva părintele Dechanet este gura lui Dumnezeu, iar eu
sunt doar un fanatic apărător al unui adevăr pe care nu îl
cunosc? Mă întreb aceasta pentru că ştiu că nu puţini oameni,
văzând cum unii preoţi biciuiesc păcate împotriva firii,
considerate de către societate normale, îi judecă tot pe
preoţi: “Nu are popa ce face, de aia se tot ia de păcatele
altora…”. Aceşti observatori vor constata cu ironie că în
câteva pasaje revin la analiza lucrării diavoleşti.
114
După învăţătura Bisericii Ortodoxe, în spatele
fiecărei erezii stă diavolul. Faptul că omul contemporan
face abstracţie de lucrarea diavolului nu micşorează deloc
această lucrare. Riscul de a fi ridicol, vorbind despre
cursele vrăjmaşului, este în egală măsură riscul de a
prezenta poziţia ortodoxă. Sunt conştient de faptul că, aşa
cum unii ignoră atacurile diavoleşti, tot aşa alţii, bântuiţi de
duhuri sectare, văd ispita dracilor în fiecare manifestare, în
fiecare frunză care cade la pământ.Trebuie ignorate ambele
extreme.
În ceea ce priveşte analizarea ereziilor, a nu ţine cont
de diavol înseamnă a pierde din vedere unul din cei mai
importanţi factori. Revin la comentarea pasajelor despre
“yoga materialistă”.)
Diavolul foloseşte des strategia de a arăta cu degetul
anumite lucruri rele, pentru a prezenta el propria imagine a
binelui. După ce a câştigat sute de mii de discipoli care au
devenit yoghini pentru a fi mai sănătoşi, pentru a avea
trupurile mai mlădioase, sau pentru a scăpa de o anumită
boală, diavolul nu s-a săturat. Diavolul suferă de o patimă
asemănătoare iubirii de arginţi. Bogaţii lacomi, oricâte
case, maşini şi bani ar avea, tot nu se satură. Tot aşa şi
diavolul: oricâte suflete ar câştiga, tot nu se mulţumeşte,
vrea să mai câştige şi altele.
Pentru aceasta foloseşte strategii diferite de câştigare
a sufletelor. Proverbul românesc: “câte bordeie, atâtea
obiceie”, poate fi aplicat şi în această privinţă: câţi oameni,
atâtea strategii diavoleşti de pierdere a sufletelor.
(Nu trebuie pierdută din vedere nici cealaltă faţă a
monedei: aşa cum există nenumărate strategii prin care
diavolul încearcă să câştige discipoli, tot aşa Atotputernicul
115
Dumnezeu are pentru fiecare dintre cei căzuţi o cale de
îndreptare.)
După ce printr-o sumedenie de fachiri diavolul a
căutat să facă reclamă practicilor yoghine în faţa unui
public obsedat de sănătate, prin scrisul lui Dechanet el
încearcă să captiveze atenţia unei alte categorii de public
ţintă: este vorba de cei care dispreţuiesc mentalitatea
materialistă americană.
Cu toate acestea, fiind conştient de faptul că omul
este foarte sensibil la nuanţe, Dechanet nu evită să
promoveze yoga folosindu-se de repere comune cu cele ale
Indrei Devi sau ale lui Leonard Long:
“Să vă povestesc o zi din viaţa fratelui meu, inginer
la Paris. Sărea din pat la ora 6 fără 20. Trecea rapid prin
baie; în câteva minute era gata. Fără a mai avea timp să
mănânce, alerga la gară, care era la o distanţă de 7 minute.
Calculase cu grijă distanţa şi era sigur că în 7 minute
prinde trenul. Cu trenul mergea o jumătate de oră; lua o
ceaşcă de cafea în Gara de Est, apoi metroul şi, în sfârşit,
ajungea la birou. Acolo se ocupa de corespondenţă,
primiri, socoteli, etc. Pe la ora 10 îşi acorda un sfert de oră
pauză. Exact timpul în care ajungea la cea mai apro-piată
cafenea, unde mânca repede un corn şi bea o altă ceaşcă de
cafea. Revenea la birou, unde era din nou ocupat până la
ora 17. Apoi trebuia să ia metroul, trenul. În tren citea
ziarele, comenta evenimentele cu colegii. De la gară până
acasă, iar cele 7 minute invariabile. Pentru masa de seară
îşi acorda mai mult timp şi părea să fie mai destins. Dar, cu
timpul, am constatat că este din ce în ce mai obosit, mai
stresat, mai nervos. De câte ori această zi încărcată nu mi-a
dat impresia unei curse: ceva epuizant, dezordonat.
Sunt sigur că, dacă fratele meu ar fi ştiut că există
yoga şi dacă s-ar fi străduit să introducă în programul său
116
zilnic, spre seară, după ce se întorcea de la birou, măcar
10-15 minute de exerciţii pe care vi le propun şi dumneavoastră,
viaţa lui s-ar fi transformat mult. Cursa rapidă
până la gară ar fi putut deveni o plimbare plăcută, în care
ar fi simţit cum natura se trezeşte la viaţă. Seara ar fi
învăţat să se lase cuprins de mii şi mii de bucurii pe care
Dumnezeu ni le-a dăruit, dar la care omul obişnuit,
neiniţiat, nu are acces, datorită ignoranţei sau a prejudecăţilor
sale” (98).
Pe scurt: Vrei să fii mai liniştit şi viaţa ta să scape de
monotonie? Fă yoga!
Sute şi mii de cărţi şi de filme au avut ca subiect
stresul şi banalitatea vieţii cotidiene. Omului îi lipseşte
ceva, şi acest ceva poate fi tocmai practica yoga.
Sunt de acord cu faptul că viaţa pe care o duc un
procent destul de mare de oameni nu este viaţă. Ritmul
alert, hăituiala, este un ingredient normal în programul
omului contemporan. Omul se risipeşte foarte mult, aleargă
din toate puterile pentru a reuşi să ţină pasul cu cei mai
dotaţi, cu cei mai buni. Omul se află într-o luptă pentru
supravieţuire, în care dacă nu dă tot ce are, moare.
Această alergătură nu îl împlineşte (dorinţa de a
gusta liniştea îi frământă pe oamenii contemporani – şi nu
este nimic rău în această dorinţă cât se poate de firească –
unii găsind în yoga ceea ce le lipsea; vorbind deci despre
banalitatea vieţii ne aflăm în plină dezbatere despre ideile
ereticului Dechanet).
Ce anume îi lipseşte omului contemporan? Yoga?
Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci yoga ar fi o ieşire din
fundătura banalităţii vieţii. Numai că Dumnezeu există.
Dacă fratele lui Dechanet ar fi fost creştin ortodox, ar
fi înfruntat viaţa altfel. Nu am să dezvolt aici această idee.
Voi spune doar că pe drumul spre serviciu, şi la întoarcere,
117
ar fi putut cugeta la cele duhovniceşti, ar fi putut spune
psalmi sau rugăciunea lui Iisus (rugăciunea lui Iisus nu este
singura cale prin care creştinii pot înfrunta banalitatea sau
stresul vieţii, de altfel, nu acesta este rostul practicării
acestei rugăciuni. Există creştini care idolatrizează
rugăciunea lui Iisus, transformând-o într-o formă de yoga
creştină; urmarea este că mintea lor se vatămă, şi, dacă nu
primesc povăţuirea unui duhovnic iscusit, riscă să ajungă la
spitalul de psihiatrie.)
Viaţa creştină autentică exclude monotonia.
Monotonia trădează lipsa preocupărilor spirituale. Dar
creştinul adevărat, chiar şi atunci când este bântuit de
duhul moleşelii – acedia – se află în plin război
duhovnicesc.
Creştinii nu au nevoie să practice yoga pentru a fi
mai calmi sau pentru a se lăsa “cuprinşi de bucuriile
dăruite de Dumnezeu”. Iar cei care se simt slabi în credinţa
lor, trebuie să se lupte să devină buni creştini, şi atunci îşi
vor da seama că yoga nu i-ar fi putut ajuta la nimic. Dacă
ar încerca să testeze yoga pe propria piele, s-ar asemăna
sinucigaşilor care testează moartea pentru a vedea ce se
întâmplă după ultima suflare. Primind poveţele ereticului
Dechanet s-ar îndrepta cu paşi repezi spre prăpastie (repet
sintagma ereticul Dechanet nu pentru că aş fi vânător de
vrăjitoare, nu pentru că încerc să folosesc strategia lui –
aceea de a arăta cu degetul ce este în mod vădit rău pentru
a propune propriul bine – ci pentru a încerca să obişnuiesc
cititorii cu o delimitare foarte precisă între cei care sunt
vrednici de numele de preoţi şi cei care sunt eretici. În
egală măsură ar trebui numiţi eretici toţi falşii învăţători ai
zilelor noastre, pe cei care se plasează în afara învăţăturilor
creştine. Biserica îi consideră eretici pentru că ei sunt
eretici).
118
Dintr-un prinos de toleranţă, societatea modernă
evită să folosească termeni relativ duri precum eretic,
erezie. Asistăm la o purificare a limbii, la fel de periculoasă
din punct de vedere spiritual ca purificările etnice.
Nu ştiu dacă această afirmaţie (care poate fi etichetată
drept fundamentalistă) are nevoie de comentarii. Ar trebui
să fie evident că, dacă un doctor consideră că ciuma sau
lepra nu sunt duşmani ai sănătăţii, ci sunt un soi de
prieteni, inchiziţia societăţii l-ar arde pe rugul defăimărilor,
al batjocurii şi, eventual, al proceselor intentate de pacienţi.
Ar trebui ca societatea să fie la fel de atentă şi cu
bolile spirituale, cu ereziile, şi să nu le mai treacă în foaia
de observaţii ca manifestări ale libertăţii religioase. (De
altfel, un demers similar a avut loc în privinţa păcatelor
împotriva firii. Sute de ani societatea le-a respins. În
momentul în care le-a trecut la rubrica manifestări normale,
boala a intrat în organism. Şi prea puţini doctori mai
au puterea sau curajul de a trage alarma.)
Să nu trecem cu vederea reţinerea lui Dechanet faţă
de manualele yoghine de un “ezoterism suspect”. Ar trebui
precizat ce anume înţelege el printr-un ezoterism curat,
demn de încredere.
În cartea sa Yoga creştină, el face doar referinţe
marginale la Sfânta Scriptură, în timp ce reproduce pagini
întregi din celebra Evanghelie a păcii: “Postiţi, plini de
credinţă în Dumnezeu, până când Belzebut şi toate relele
sale pleacă de la voi şi toţi îngerii Mamei divine a Naturii
vin şi vă slujesc” (36). Un astfel de pasaj nu are cum să nu
trezească mirare în rândurile creştinilor. Cine este Mama
divină?
“Nimeni nu pote ajunge la Tatăl divin ceresc decât
prin Mama divină, aşa cum nici un nou-născut nu poate
înţelege pe deplin învăţăturile tatălui său, până când mama
119
sa nu l-a alăptat, nu l-a scăldat, nu l-a hrănit şi nu l-a
adormit” (40).
După citirea acestui pasaj, un creştin adevărat nu are
de ce să se sfiască să recunoască faptul că Dechanet este un
antihrist. Întreaga propovăduire a Mântuitorului a avut în
centru învăţătura că “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6).
Evanghelia păcii, această blasfemiatoare scriere
apocrifă, susţine că nimeni nu ajunge la Dumnezeu Tatăl
decât prin Mama divină. Această răsturnare a adevărului
este făcută din inspiraţie diavolească.
Primind învăţăturile Evangheliei păcii, Dechanet
primeşte învăţătura antihristă, “duhul lui antihrist…” (I
Ioan 4, 3). Devenind un propovăduitor al acestei false
Evanghelii, el devine o trâmbiţă a Antihristului. Nu ar
trebui să ne mire că, neavând discernământul de a deosebi
erezia de adevăr, a ajuns să facă propagandă unor metode
spirituale îndoielnice.
Iată altă povăţuire reprodusă tot din Evanghelia
păcii: “Căutaţi, de aceea, un tâlv mare, cu tulpina lungă cât
înălţimea unui om ( tâlvul este o plantă asemănătoare cu un
dovleac). Umpleţi-i interiorul cu apă din râu şi după ce
soarele a încălzit-o, agăţaţi-l apoi de ramura unui copac şi
îngenuncheaţi pe pământ în faţa îngerului apei şi permiteţi
capătului tulpinii tâlvului să intre în părţile voastre dinapoi,
pentru ca apa să poată curge prin măruntaiele voastre şi să
le cureţe. (…) Apoi, lăsaţi apa să se scurgă complet afară
din trupul vostru, ca să poată scoate din interiorul vostru
toate lucrurile necurate şi rău mirositoare ale Satanei. (…).
Acest botez sfânt prin îngerul apei este renaşterea voastră
într-o viaţă nouă. Pentru că prin ea ochii voştri vor vedea
de acum încolo cele ascunse şi urechile voastre vor auzi
cele tainice” (38).
120
Fără a ne da cu părerea în ce măsură este sănătos
pentru trup un astfel de tratament, vom afirma însă că a
încărca această baie mai mult sau mai puţin plăcută cu
valenţe spirituale înseamnă a transforma credinţa creştină
în păgânism.
Pretinsul “părinte” Dechanet este un înşelat care
încearcă să îi atragă şi pe alţii în înşelare. Iată cum
denaturează învăţătura Evangheliei despre puterea
comuniunii dintre creştini:
“Este bine să se organizeze, din când în când, o
şedinţă colectivă. Cel mai avansat yoghin conduce şedinţa
de ASANA-e, urmând o schemă dinainte stabilită; ceilalţi
executanţi, într-o libertate deplină şi fiecare pentru el,
execută aceleaşi exerciţii. După relaxarea yoghină completă,
se termină cu o meditaţie, fiecare aşezându-se în
postura care îi este cea mai familiară (VAJRASANA,
SUKHASANA). Beneficiul unei asemenea şedinţe este
dublu: fiecare din participanţi se purifică în câmpul
energetic spiritual creat, ca într-o baie energetică binefăcătoare,
şi îşi amplifică aspiraţia către Dumnezeu. Aşa
cum a spus Iisus: «Acolo unde se adună doi în numele
meu, acolo sunt şi eu printre ei»” (19).
Dacă aceste cuvinte ar fi fost puse pe uşa unei case
de toleranţă, oamenii ar fi înţeles imediat hula. Dar când
sunt puse pe uşa unei săli de yoga, hula capătă nuanţe de
binecuvântare.
Ereticul Dechanet sparge toate barierele lipsei de
bună-cuviinţă, şi nu se sfieşte chiar să facă reclamă
maeştrilor yoghini: “Un GURU va aduce lumina în
întunericul ignoranţei noastre. El este mâna întinsă de
Dumnezeu către noi, firul de lumină ce ne ajută să urcăm şi
să ne îndreptăm către Dumnezeu. El aduce lumină în
întunericul din noi, lumină dăruită de Dumnezeu atunci
121
când suntem pregătiţi s-o primim, să mergem către ea, să
tindem către ea” (123).
Creştinii nu au nevoie de nici un guru care să îi
lumineze. Creştinii urcă pe calea desăvârşirii ţinuţi de
mână de către duhovnicii lor. Iar lumina dăruită de Dumnezeu
nu este adusă de oameni care se consideră pe ei
înşişi învăţători. Este adusă de Dumnezeu prin cei care au
primit harisma îndrumării sufletelor prin hirotonie, adică
prin preoţii duhovnici.
Făcând reclamă “profesiei” de guru, Dechanet arată
cât de lipsiţi de repere religioase sunt creştinii din Occident,
cărora li se adresează în mod special. Prin referinţa
despre valoarea guru-ului (ca şi prin cele despre Evanghelia
păcii), el arată că publicul care îi este familiar este
dispus să accepte o astfel de hrană. Orice orator iscusit îşi
adaptează discursul astfel încât să captiveze cât mai bine
atenţia ascultătorilor.
Nu cred că greşesc identificând publicul ţintă al
ereticului Dechanet în funcţie de “predica” sa. După ani de
zile de perfecţionare a acestei “predici”, el nu a considerat
că este necesar ca mesajul său neopăgân să fie mai voalat.
Considerându-se mărturisitor al adevărului şi al binelui, el
a afirmat anumite absurdităţi ce stârnesc zâmbetul celor
care cunosc învăţătura Sfintei Scripturi. Afirmând aceste
absurdităţi, el a evidenţiat fără să vrea superficialitatea
publicului său; un public care înghite tot ce i se oferă
dovedeşte nu numai sete spirituală, ci şi superficialitate.
Nu e de mirare că astăzi, când toleranţa religioasă a
devenit bolnăvicioasă, absurdităţi identice sau similare cu
cele susţinute de către ereticul Dechanet sunt luate în serios
de către unii creştini.
Până la un punct, s-ar putea crede că ideile lui sunt
cele ale unui duşman al credinţei creştine care încearcă cu
122
viclenie să atragă creştinii de partea sa pentru a-L batjocori
pe Hristos. Totuşi, suntem de părere că el este doar un
înşelat care nu îşi dă seama în ce mlaştină a ajuns. Nu
avem însă pretenţia de a aprecia cum se cuvine această
manifestare a sincerităţii sale. Încercăm doar să evidenţiem
faptul că sinceritatea lipsită de discernământ poate fi foarte
periculoasă. (Şi câte mii de eretici nu au fost convinşi că se
află în adevăr? Câţi dintre ei nu au apărat rătăcirea cu
preţul vieţii, atunci când Inchiziţia i-a somat să renunţe la
ideile lor?).
“Frumoasa noastră lume este lipsită de creştini
pentru că lipsesc oamenii adevăraţi. Un yoghin creştin este
un adevărat creştin. Aţi auzit apelul. Sunteţi gata să-i
răspundeţi?” (123) – întreabă ereticul Dechanet.
La această întrebare ispititoare nu mă lasă inima să
nu răspund:
“Sunt gata să răspund, “părinte” Dechanet, dumneavoastră
şi tuturor celor ca dumneavoastră, păstori închipuiţi
care duc lumea în rătăcire.
Vă răspund cu inima aprinsă de dragoste pentru
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi din dragoste pentru
învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi.
Un yoghin creştin nu poate fi un adevărat creştin. Un
yoghin nu poate fi creştin, iar dacă vreun yoghin se
consideră creştin, cum vă consideraţi dumneavoastră, să ia
aminte că îi stă împotrivă învăţătura Sfintei Biserici a lui
Hristos. Un yoghin creştin este un fals creştin, “părinte”
Dechanet. Nu poţi sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu şi
diavolului. Nu poţi crede în Dumnezeul care S-a descoperit
oamenilor în timp ce faci yoga, practică al cărei scop este
ieşirea din ciclul reîncarnărilor, identificarea omului cu
dumnezeirea impersonală, cu idolul Oriental. Nu poţi crede
123
că omul este o fărâmă de dumnezeire dacă primeşti
adevărul că întreaga lume este creată de Dumnezeu, că
fiecare suflet este creat.
Citind cartea dumneavoastră – Yoga creştină, am
înţeles cuvintele lui Nietzsche din Antihristul “Mă uit
împrejurul meu: n-a mai rămas nici măcat un cuvânt despre
ceea ce, odinioară, s-a numit adevăr, noi nu mai suportăm
ca un preot să-şi pună nici măcar în gură cuvântul adevăr.
Astăzi, chiar şi cu cea mai modestă pretenţie de dreptate,
trebuie să se ştie că un teolog, un preot, un popă, cu fiecare
propoziţie pe care o rosteşte, nu numai că greşeşte, dar şi
minte – că, mai mult încă, nu-i este permis să mintă din
nevinovăţie, din necunoştinţă de cauză. Chiar şi preotul
ştie, la fel de bine ca oricare altul, că nu mai există nici
Dumnezeu, nici păcătos, nici Mântuitor, că libertatea
voinţei, ordinea morală univrsală sunt minciuni:
seriozitatea, adânca victorie a spiritului asupra sa însuşi nui
mai permit nimănui să ignore asta… Toate conceptele
Bisericii sunt cunoscute ca ceea ce sunt, ca cea mai rău
intenţionată falsificare de monedă din câte există, în scopul
de a devaloriza natura, valorile naturale; preotul însuşi este
recunoscut drept ceea ce este, ca cel mai periculos fel de
parazit, ca adevăratul păianjen otrăvitor al vieţii” [41;51].
Citind cartea dumneavoastră, “părinte” Dechanet, am
înţeles de ce Occidentul a îmbrăţişat rătăcirea. Din cauza
unor păstori ca dumneavoastră, din cauza unor păstori care
nu cunoşteau învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei
Tradiţii, din cauza unor păstori care răstălmăceau credinţa
creştină, oamenii s-au îndepărtat de Biserică. Din cauza
unor păstori ca dumneavoastră, Apusul s-a îndepărtat, şi
mai apoi s-a rupt de Biserica Răsăritului cea Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească; iar urmările acestei
îndepărtări au fost dezastruoase.
124
Nu Nietzsche a fost de vină observând făţărnicia
preoţilor pe care i-a criticat. Ideile sale demonice au fost
determinate în mare măsură de către comportamentul şi
gândirea unor confraţi ai dumneavoastră.
Demonicul Nietzche a renegat ceea ce ar fi renegat şi
Sfinţii Părinţi, şi Sfinţii Apostoli şi Însuşi Mântuitorul
Hristos, Cel care nu S-a sfiit să folosească biciul pentru a-i
izgoni din Templu pe cei care vroiau să transforme Casa
Domnului în peşteră de tâlhari.
Vina lui Nietzsche a fost că s-a mulţumit să arate cu
degetul greşelile altora, în loc să caute drumul spre Cer.
Dacă l-ar fi căutat cu frângere de inimă, atunci Dumnezeu
i-ar fi ieşit în întâmpinare. Dar Nietzsche nu a căutat acest
drum. Fusese prea puternic marcat de “sfinţenia” unor
păstori asemănători cu dumneavoastră. Asta l-a dus la
nebunie.
Mă întrebam odată cum de a putut ajunge el să
susţină atâtea blasfemii. Citind cartea dumneavoastră şi
amintindu-mi cuvintele lui despre preoţi, l-am înţeles.
Chiar dacă nu i-am dat dreptate.
Voi, păstorii nevrednici, sunteţi principalii vinovaţi
pentru îndepărtarea oamenilor de Biserică, pentru îndepărtarea
oamenilor de Dumnezeu. Asupra voastră stă vina
pentru apostazia sutelor şi miilor de creştini.
Nu scriu ca să judec. Ci scriu nădăjduind ca măcar
unul dintre aceşti păstori căzuţi în erezie să îşi dea seama
de gravitatea păcatului său şi de urmările sale.
“Părinte” Dechanet, sper că oamenii vor avea puterea
de a respinge păgânismul cu care îi ispitiţi.
Fie ca Atotputernicul Dumnezeu să dea putere
oamenilor să nu cadă în înşelarea pe care le-aţi pregătit-o!
Bucureşti, 5 februarie 2003
125
***
Nu ştiu dacă ar mai fi ceva de spus despre cartea
ereticului Dechanet. Îmi aduc aminte de rugăciunea pe care
a făcut-o Sfântul Ioan de Kronstadt întristat fiind de
misionarismul pe care îl făcea Tolstoi7:
“Doamne, dacă eu sunt preot al Tău şi în Numele
Tău trâmbiţez cu glasul meu de-atâţia ani împotriva
marelui eretic Tolstoi, a acestui zid înalt al Ierihonului,
atunci să cadă acest zid al trufiei spre minunarea tuturor
celor ce cred în tine şi Te cinstesc pe Tine, Singurul Domn
al slavei, batjocorit de acest eretic între eretici. Până când,
Doamne, necredincioşii se vor făli? (Ps. 93, 3) Până când
se va făli hula şi necredinţa? Tot pământul s-a umplut de
hulă împotriva lui Dumnezeu” [33;41].
Neavând nici credinţa, nici îndrăzneala şi nici râvna
Sfântului Ioan de Kronstadt, şi neavând nici harul preoţiei,
nu pot repeta rugăciunea sa. Dar, însufleţit de ruga sa, îmi
îndrept, cu inima îndurerată, ochii spre Dumnezeu:
“Doamne, pentru rugăciunile Sfântului Ioan de
Kronstadt, pentru rugăciunile Sfinţilor Apostoli, ale Sfinţilor
Mucenici şi ale Sfinţilor Părinţi care au mărturisit cu
jertfelnicie dreapta-credinţă, stârpeşte lucrarea diavolească,
stăvileşte ereziile şi îndreptează-i pe cei rătăciţi spre
lumina Bisericii Tale, ca să Te slăvească împreună cu toţi
îngerii şi sfinţii, în vecii vecilor. Amin.”
7 Cunoscut în România în ipostaza de scriitor, nu şi de apologet al
ereziei.
126
O mărturie de care aveam nevoie…
-Sfântul Ignatie Briancianinov şi vremurile noastre-
Cartea Sfântului Ignatie Briancianinov – Despre
vedenii, duhuri şi minuni8, este una dintre cele mai importante
mărturii ortodoxe despre răspunsul la întrebările
omului contemporan privitoare la enigmele şi misterele din
jurul său.
De la bun început ar trebui să observăm că vastul
domeniu al vedeniilor şi minunilor nu mai este un domeniu
ezoteric. Lumea de astăzi e fascinată, putem spune chiar
hipnotizată, de tot ceea ce înseamnă cunoaştere ocultă,
cunoaştere paranormală. Chiar dacă puţini oameni se
dedică total acestui gen de cunoaştere pseudo-spirituală,
practic marea majoritate a lor cochetează cu acest fenomen.
O banală dovadă este numărul mare de tipărituri de acest
gen, de la reviste până la mari dicţionare de specialitate, de
la talk-show-uri radiofonice până la aproape permanentele
reportaje din emisiunile de ştiri.
Des invocata afirmaţie a lui Andre Malraux
privitoare la secolul nostru a fost puţin distorsionată de
traducere: “Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”,
citează unii. Malraux a folosit cuvântul spiritual, nu
religios. Diferenţa este importantă. S-a vrut a spune nu că
în secolul XXI religia – prin care omul se apropie de Dumnezeul
personal – va cunoaşte o mare înflorire, ci că
singura şansă ca secolul XXI să nu aducă sfârşitul lumii
este ca oamenii să îşi valorifice căutările spirituale. Căutări
spirituale care nu au drept scop trăirea vieţii după voia lui
8 Referinţele aflate între paranteze rotunde indică numărul paginilor
unde se pot găsi citatele reproduse din respectiva lucrare.
127
Dumnezeu, ci satisfacţia superficială a împlinirii setei de
Absolut.
Apostazia de tip new-age-ist, caracteristică ultimelor
decenii a secolului XX, şi-a modificat puţin orientarea.
Figura centrală a unui nou Mesia nu mai este aşteptată cu
aceeaşi intensitate. Dar sloganul “do it yourself” – “mântuieşte-
te prin propriile puteri”, este la fel de actual.
Oamenii caută căi spirituale cât se poate de originale,
cât se poate de fascinante, cât se poate de comode.
Oamenii aleargă după minuni, după senzaţional.
Pentru oamenii aceştia cuvintele Sfântului Ignatie par
nefireşti sau chiar absurde.
Cartea pe care o prezint aici conţine două părţi, una
despre venirea Antihristului şi alta despre vederea duhurilor.
La început este aşezată o scurtă dar edificatoare
predică despre minuni. În această predică, ca şi în primele
pagini care îi urmează, ni se prezintă punctul de vedere
ortodox asupra nevoii de senzaţional pe care o simte omul
zilelor noastre.
Nu putem spune că această trăsătură este specifică
doar vremurilor în care trăim. Minunile au justificat de-a
lungul istoriei apartenenţa unui mare număr de oameni la o
credinţă sau la alta. Dintotdeauna, atât minunile reale, cât
şi înşelările diavoleşti sau falsele minuni au captivat, au
stârnit admiraţie.
Dar niciodată dorinţa de a vedea o minune sau
dorinţa de a afla cât mai multe despre minuni nu a fost la
fel de intensă ca în zilele noastre.
S-a ajuns chiar ca dorinţa de a şti cât mai multe
despre minuni să devină obsesivă. Oamenii află cum un
anumit copil citeşte gândurile altora, cum o femeie oarbă
vindecă aproape orice boală, sau cum un duh care pretinde
128
despre sine că este Maica Domnului prevesteşte un
cutremur.
Obsesia minunilor a căpătat un caracter mistic: cei
care citesc cu nesaţ în ziare despre ultima apariţie paranormală
nu se mai consideră oameni obişnuiţi. Ei sunt din
clasa spiritelor “înalte”, preocupate de legătura dintre
lumea noastră şi lumea invizibilă ochilor trupeşti.
Valoarea supremă a unor astfel de oameni este
binele. Dar un bine impersonal, un bine relativ, un bine
care nu are prea multe de-a face cu Cel care S-a răstignit
pentru binele nostru, adică pentru mântuirea noastră.
Persoanele preocupate de “colecţionarea raţională” a
minunilor, fie ele adevărate sau false, au de obicei senzaţia
că drumul lor nu este cu nimic mai prejos decât drumul pe
care merg credincioşii. Ele consideră că nu calcă cu nimic
poruncile Bisericii în timp ce merg pe drumul care li se
pare bun. “Minunea e un lucru dumnezeiesc, nu? De ce să
strivim corola de minuni a lumii, încercând să separăm
care minuni sunt bune şi care nu?”
Acestor oameni, învăţătura Sfântului Ignatie despre
acest subiect li se va părea şocantă. Cuvintele sfântului
demontează simplu, dar nu simplist, ideea potrivit căreia
nevoia de senzaţional este o caracteristică a sufletelor
elevate. Oamenii cer semne, invocând faptul că dacă ar primi
semnele respective ar crede în Dumnezeu. Dar Sfântul
Ignatie arată foarte clar că cererea lor este falsă. De altfel,
Sfânta Scriptură ne-a învăţat că cei care nu vor să
primească cuvântul mântuirii “nu vor crede nici dacă ar
învia cineva dintre morţi” (Luca 16, 31).
Se observă totuşi că nu puţini oameni, fascinaţi de
sfera paranormalului, fascinaţi de minunile diavoleşti, cred
129
că există viaţă după moarte, cred că există îngeri şi
demoni.
De ce atunci Evanghelia spune că minunile nu pot
întoarce inimile îndărătnice? Răspunsul îl aflăm în Vieţile
Sfinţilor: văzând minunile făcute de către sfinţii mărturisitori,
unii păgâni se încăpăţânau să respingă propovăduirea
acestora, şi să considere că sfinţii aveau puteri
diavoleşti. Nimic nu îi poate obliga pe cei îndărătnici să
primească învăţătura creştină.
Atunci cum de anumite semne paranormale îi conving
brusc pe unii să creadă că există Dumnezeu?
Înainte de a răspunde la această întrebare ar trebui să
observăm cu atenţie care sunt trăsăturile credinţei pe care o
dobândesc aceştia. Vom analiza modul în care cred cei care
citesc cu regularitate revistele despre fenomenele
paranormale: ei cred că oamenii au puteri vindecătoare,
cred în spiritism ca un mod firesc de comunicare cu morţii,
cred într-o sumedenie de lucruri. “Important este să ai
credinţă!”, afirmă aceştia. “Nu contează în ce crezi, important
este să crezi. Şi să nu fii intolerant faţă de credinţele
altora.”
După învăţătura Mântuitorului, important nu este să
crezi, important este în ce crezi. Dacă nu crezi în Hristos ca
Fiu al lui Dumnezeu, dacă nu crezi că Biserica este şcoala
mântuirii, credinţa este zadarnică.
Să observăm că semnele paranormale trezesc
credinţa unora nu pentru a-i apropia de Dumnezeu, ci
numai pentru a-i trece de la necredinţă la o credinţă
pierzătoare de suflet. Uşurinţa cu care are loc această
trecere se justifică tocmai prin faptul că duşmanul mântuirii
nu se opune unei asemenea îndoielnice convertiri. Se
poate spune că o asemenea convertire îi uşurează lucrarea.
Omul necredincios poate simţi lipsa lui Dumnezeu şi Îl
130
poate căuta în Biserică. Pe când falşii convertiţi îşi făuresc
un chip cioplit (nu din lemn sau din aur, ci din idei greşite)
şi se închină lui, crezând că Îl slujesc pe Dumnezeu.
Convertirea lor la adevărata credinţă va fi mult mai grea
(excepţiile, chiar dacă sunt numeroase, confirmă totuşi
regula).
Este adevărat că au avut loc minuni care i-au convins
pe oameni să se îndrepte fără şovăială spre adevărata
credinţă. Dar aceste minuni nu au forţat, nu au obligat pe
nimeni să renunţe la cerbicia sa. De bunăvoie oamenii au
primit semnele dumnezeieşti şi s-au îndreptat spre Biserică.
În cartea Sfântului Ignatie, învăţătura despre falsele
minuni apare strâns legată de învăţătura despre semnele
înşelătoare pe care le va face Antihrist.
În privinţa vremurilor de pe urmă, oamenii zilelor
noastre au diferite atitudini. Câteva dintre ele ies în
evidenţă: disperarea celor ce cred că vor prinde sfârşitul
lumii; indiferenţa necredincioşilor sau a celor care numai
cochetează cu universul religios; optimismul celor care
cred că intrăm în Noua Eră a păcii şi al celor care cred că
Dumnezeu va aduce vremuri de împlinire; şi pocăinţa
sinceră a celor care, observând că lumea merge din rău în
mai rău, nu aşteaptă sfârşitul lumii pentru a se pocăi, ci
încearcă să ducă o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu.
Groaza celor dintâi este de tip sectar; chiar dacă
pătrunde destul de uşor şi în mediul ortodox, ea nu este o
stare firească: Dumnezeu nu vrea să fim obsedaţi de sfârşit,
să aşteptăm urgia cerească ce îi va arde pe ceilalţi, să
aşteptăm focul ce îi va mistui pe păcătoşi. La baza acestei
aşteptări stă ori impresia superiorităţii faţă de ceilalţi,
mândria că dacă acum ar veni sfârşitul ceilalţi ar fi condamnaţi,
dar propria persoană ar fi mântuită, ori impresia
că sfârşitul ar aduce cu siguranţă şi propria osândă. Şi
131
atunci păcatul rămâne singurul mijloc de a uşura puţin
spaima chinurilor care urmează.
Indiferenţa celor din a doua categorie, a necredincioşilor
şi a celor care preţuiesc mai mult trupul decât
sufletul, spunând că “oricum nu contează, ce va fi va fi,
până atunci să ne vedem de ale noastre”, este lesne de
înţeles. Dacă nu îşi schimbă viaţa auzind glasul Evangheliei,
de ce şi-ar schimba-o auzind că lumea va avea un
sfârşit? Atitudinea celor din a treia categorie este comună
new-age-iştilor şi creştinilor care nu vor să ia în serios
ultima carte a Noului Testament. Unii, dându-şi seama că
un eventual sfârşit i-ar surprinde trăind în mari păcate,
gândesc: “Nu aş vrea să fiu martor al sfârşitului lumii. Nu
trebuie să mă gândesc la sfârşit. Nu. Vreau să fie bine.
Trebuie să fie bine. Şi pentru mine, şi pentru urmaşii urmaşilor
mei. Poate că Apocalipsa Sfântului Ioan minte. Nu
va fi nici un sfârşit.”
Mai grav este când chiar unii care se consideră
teologi încearcă să conteste faptul că Apocalipsa prezintă
descoperirea pe care a avut-o Sfântul Apostol Ioan privitoare
la vremurile de pe urmă. “Nu sunt profeţii, sunt
doar sfaturi duhovniceşti adresate într-un stil aparte creştinilor
păstoriţi de marele Evanghelist”, spun aceştia,
călcând în picioare tâlcuirile făcute Apocalipsei de către
Sfinţii Părinţi.
Unii oameni, văzând cum numărul mănăstirilor
creşte, cum şi în cele mai îndepărtate părţi ale globului
pământesc apar comunităţi ortodoxe, cred că dreapta
credinţă va fi primită, încetul cu încetul, de către toţi
locuitorii pământului. Şi că, de aceea, Apocalipsa nu îşi
mai are rostul. Aceşti oameni au o înţelegere a realităţii
foarte superficială. Ei nu ţin cont de faptul că păcatul se
132
întinde cu o viteză uimitoare, că păgânismul învie şi
câştigă din ce în ce mai mulţi adepţi. Astăzi păcatele
împotriva firii sunt considerate normale şi virtuţile sunt
luate în râs. Ceea ce dovedeşte că lumea nu merge spre mai
bine, ci spre mai rău.
Am ajuns la ultima categorie, a celor pentru care
scrie Sfântul Ignatie Briancianinov: aici sunt incluşi cei
care rămân fideli predaniilor Sfinţilor Părinţi. Ei ştiu că,
mai devreme sau mai târziu, Antihrist va veni. Dar oamenii
nu pot şti când va fi aceasta. Ceea ce trebuie să ştie este
cum să nu ajungă să trăiască ca şi cum ar avea “pecetea
fiarei”, cum să nu cadă în capcanele diavolului.
Ei nu ştiu nici dacă vor prinde sfârşitul, şi nici dacă
urmaşii lor vor prinde acele vremuri. Dar ştiu că de
propriul sfârşit nu îi va scăpa nimeni. Şi atunci trăiesc în
virtute şi smerenie cugetând la moarte.
Sfântul Ignatie nu a scris despre Antihrist numai
creştinilor care vor trăi în vremea acestuia. A scris şi
pentru noi. El ne ajută să înţelegem mai bine cursele pe
care ni le întind înainte-mergătorii lui Antihrist. În loc să
fim robi ai lui Dumnezeu, diavolul ne vrea robi ai săi. Şi,
prin orice mijloace, prin discipolii pe care îi are, caută să
ne atragă în mrejele sale.
Descriind viclenia lui Antihrist, Sfântul Ignatie ne
ajută să îi recunoaştem pe ucenicii săi şi să ne ferim de ei.
Şi dacă nouă ne sunt de folos cuvintele sale, cu atât mai
mult le vor fi de folos creştinilor din vremurile de pe urmă,
care vor afla cum să îl recunoască pe cameleonicul
Antihrist.
Mulţi şi-l imaginează pe Antihrist ca pe un dictator
care dărâmă biserici şi varsă sânge de creştin. Dar dacă ar
fi aşa prea puţini i s-ar închina de bună-voie. Antihrist va fi
Marele Seducător, Marele Actor. Arătându-se blând,
133
milostiv şi împlinitor a toată virtutea, el va fascina, va
deveni repede idolul celor lipsiţi de discernământ.
Aici e marele pericol: cei care vor căuta să aprecieze
valoarea antihristului după propriile idei vor fi înşelaţi. În
afara învăţăturii creştine nu există nici o altă posibilitate de
a recunoaşte pe Antihrist drept mâna dreaptă a diavolului.
Virtutea pe care el o va mima nu va putea fi înţeleasă
la justa valoare decât de către cei care vor rămâne sub aripa
Bisericii.
Se ştie însă că el va căuta să îi atragă de partea sa,
“de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Această
referinţă scripturistică poate trezi teamă în rândurile celor
care o citesc. “Dacă vor cădea până şi cei aleşi, ce va fi cu
cei ca noi?”, se întreabă unii.
Dar nu apare scris că cei aleşi vor cădea, ci doar că
Antihrist va încerca să îi piardă până şi pe aceştia. Dacă
prin “cei aleşi” înţelegem pe creştinii care trăiesc după
învăţătura lui Hristos şi ascultă glasul Bisericii, atunci
credem că aceştia vor şti să se ferească de înşelare. Totuşi,
pentru că nimeni nu este predestinat la mântuire, chiar şi
aceştia vor avea nevoie de mult discernământ pentru a
deosebi lumina adevărată de lumina superficială în care se
va ascunde slujitorul întunericului. Pentru că acesta va
încerca să se dea drept rob al lui Dumnezeu.
Dacă “cei aleşi” sunt creştinii care merg duminica la
biserică, dar care preţuiesc mai mult propria voie decât
ascultarea de Biserică, şi preferă păcatul virtuţii, atunci nu
este de mirare că mulţi dintre ei vor cădea.
Sfântul Ignatie Briancianinov spune răspicat că
înaintea venirii lui Antihrist mare parte dintre creştini se
vor lepăda de Hristos. Greu cuvânt. Puţini oameni ar vrea
să ia în serios o astfel de afirmaţie.
134
Şi totuşi explicaţia pe care o dă sfântul este foarte
simplă: Antihrist va fi primit de majoritatea omenirii
pentru că va aduce cea mai înaltă bunăstare materială, va fi
cel care va asigura oamenilor tot confortul şi toate cele de
trebuinţă satisfacerii poftele trupeşti.
Adresându-se oamenilor care au refuzat să Îi asculte
dumnezeiasca propovăduire, Mântuitorul le-a spus: “Eu am
venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu mă primiţi; dacă va
veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi.” (Ioan 5,
43). Sfântul Ignatie Briancianinov reproduce tâlcuirea
Sfântului Teofilact al Bulgariei la această profeţie:
“Antihrist va îmbia omenirea cu relizarea celei mai înalte
bunăstări şi prosperităţi pământeşti, va îmbia cu cinstire,
bogăţie, măreţie, înlesniri şi plăceri trupeşti: căutătorii de
cele pământeşti îl vor primi pe Antihrist, îl vor numi stăpân
al lor” (179).
Mulţi oameni nu îşi părăsesc acum credinţa numai
pentru faptul că ar avea prea puţin câştig material făcând
aceasta. Antihrist le va da acestora exact ceea ce le trebuie,
îi va atinge exact în punctul sensibil pe cei a căror credinţă
este uşor de clătinat.
Sfântul Ignatie consideră că “nu e ciudat faptul că
minunile lui Antihrist vor fi primite fără împotrivire şi cu
entuziasm de către cei apostaziaţi de la creştininsm, de
către vrăjmaşii adevărului, vrăjmaşii lui Dumnezeu: aceştia
s-au pregătit pe sine pentru primirea pe faţă, cu lucrul, a
trimisului şi uneltei satanei, a învăţăturii lui, a tuturor
lucrărilor lui, după ce au intrat dinainte în împărtăşire după
duh cu satana” (13).
9 Referinţele aflate între paranteze rotunde indică numărul paginilor
unde se pot găsi citatele reproduse din cartea Sfântului Ignatie Despre
vedenii, duhuri şi minuni.
135
Ce se va întâmpla însă cu cei tari în credinţă? Sfântul
Ignatie nu ne spune nimic nou, ci doar repetă ceea ce stă
scris în Cartea Apocalipsei: numărul lor va fi foarte mic,
vor fi prigoniţi, batjocorâţi, urâţi de ceilalţi. Vor fi
condamnaţi la moarte. Se vor sui pe eşafoduri “ca pe nişte
tronuri împărăteşti, ca la un ospăţ de nuntă”. Imaginea pe
care o prezintă sfântul este impresionantă. De fapt, aşa s-au
suit pe tronul muceniciei toţi mărturisitorii Bisericii.
Întâlnim la ei nu o filozofie proprie, nu o învăţătură ciudată,
ci ceea ce are Biserica în adâncul ei: dorinţa de a
pătimi suferinţe dătătoare de viaţă pentru a se bucura în
veşnicie de dragostea Mirelui Ceresc.
Troparul care se cântă la prăznuirea unei sfinte
muceniţe ne vorbeşte despre starea Bisericii din vremurile
de pe urmă: “Pe Tine, Mirele meu, Te doresc, şi pe Tine,
căutându-Te, mă chinuiesc, şi împreună mă răstignesc, şi
împreună mă îngrop cu botezul Tău; şi pătimesc pentru
Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să
şi viez pentru Tine; şi ca pe o jertfă fără prihană, primeştemă
pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie…”.
Sfântul Ignatie ne previne că “pentru sfinţii lui
Dumnezeu va veni o încercare cumplită: viclenia, făţărnicia,
minunile prigonitorului, se vor sili să-i amăgească şi
să-i înşele; prigoanele şi strâmtorările rafinate, calculate şi
disimulate cu o vicleană inventivitate, puterea nelimitată a
prigonitorului îi vor pune într-o situaţie cât se poate de
grea; micul lor număr va părea infim în faţa întregii
omeniri, şi pe seama părerii lor se va pune o deosebită
neputinţă; dispreţul obştesc, ura obştească, clevetirea,
prigoana, moartea silnică vor deveni soarta lor. Numai
printr-o osebită împreună-lucrare a harului dumnezeiesc,
sub călăuzirea lui, aleşii lui Dumnezeu se vor putea
împotrivi vrăjmaşului lui Dumnezeu, Îl vor putea măr-
136
turisi înaintea lor şi a tuturor oamenilor pe Domnul Iisus”
(19).
Înainte de a-şi arăta faţa de prigonitor al credinţei,
Antihrist îşi va pune masca dragostei şi a bunăvoinţei.
“Bunăstare materială… Scăpare de griji şi de necazuri…
Împlinirea unui vis milenar al omenirii…”
Totuşi, chiar dacă la început el nu va lovi direct
credinţa creştină, va avea îndrăzneala să spună despre sine
că este Mesia cel aşteptat.
Sfântul Ignatie ne aduce în faţa ochilor învăţătura
patristică despre Antihrist. Urmându-l pe Sfântul Efrem
Sirul, el spune despre Antihrist că “va trâmbiţa despre sine
precum au trâmbiţat înainte-mergătorii şi icoanele sale, se
va numi pe sine propovăduitor şi restaurator al adevăratei
cunoaşteri de Dumnezeu: cei care nu înţeleg creştinismul
vor vedea în el reprezentatul şi apărătorul religiei, se vor
uni cu el. El va trâmbiţa despre sine că este şi se va numi
pe sine Mesia cel făgăduit: ieşind întru în-tâmpinarea lui,
fiii cugetării trupeşti vor striga osanale; văzându-i slava,
puterea, capacităţile geniale, dezvoltarea cât se poate de
cuprinzătoare după stihiile lumii, îl vor proclama
dumnezeu, se vor face ajutoare ale lui” (16).
Nouă ni se pare puţin probabil ca un om, indiferent
de cât bine ar face oamenilor, să fie primit ca Mesia. Ne
este greu să înţelegem viclenia de care va da dovadă
Antihristul.
E nevoie de ani şi poate de zeci de ani pregătitori
pentru ca valorile creştine să fie îngropate. Încetul cu
încetul, creştinii vor fi învăţaţi să creadă că banul este
atotputernic, că trupul este mai important decât sufletul.
Credinţa va fi pervertită încetul cu încetul: viaţa de
nevoinţă creştină va fi substituită de o viaţă comodă şi
iubitoare de plăceri.
137
Sfântul Ignatie ne spune că va fi o aşteptare aproape
generală a Antihristului care va putea împlini dorinţele
oamenilor. El va corespunde celor mai variate exigenţe: cei
care apreciază înţelepciunea acestei lumi vor vedea în el un
geniu. Cei dornici de îmbogăţire îşi vor vedea buzunarele
pline. Cei care caută minuni, având râvna căută-torilor de
comori, îşi vor vedea aşteptările împlinite: Antihrist va
face minuni pe care ştiinţa omenească nu le va putea
explica. Vorbind despre minunile Antihristului, Sfântul
Ignatie prezintă pe larg învăţătura ortodoxă despre
minunile pe care le primeşte Biserica, despre rostul lor şi
despre motivul pentru care harismele s-au împuţinat în
vremurile noastre.
Atragem aici atenţia asupra câtorva aspecte ale
problemei: în primele secole ale Bisericii, minunile au avut
rolul de a completa, de a sluji mărturisirea prin cuvânt.
Pentru ca Vestea cea bună să fie primită de către popoarele
care trăiau în întunericul păgânătăţii şi al neştiinţei,
Dumnezeu S-a folosit de semne minunate.
Dar în clipa în care credinţa a fost primită, minunile
s-au împuţinat.
Semnele aveau rolul de a-i chema pe oameni la
Dumnezeu.
Din istoria mântuirii se vede că semnele nu au avut
loc haotic: nici o minune nu a fost inutilă. Prin fiecare
dintre ele, i s-a adresat omului o chemare de întoarcere la
Dumnezeu. În momentul în care se pierde din vedere
importanţa pedagogică a minunilor, se pierde din vedere
rostul lor.
În Evanghelii ni se prezintă multe dintre vindecările
pe care le-a făcut Hristos. Din ele vedem că tămăduirea
sufletului este mult mai importantă decât tămăduirea
138
trupului. Sfântul Ignatie ne pune înainte cu multă claritate
învăţătura ortodoxă despre boală: boala nu este duşman al
mântuirii; dimpotrivă, pe mulţi îi ajută la tămăduirea
sufletească. Şi răbdarea bolii este o binefacere mult mai
mare decât vindecarea minunată.
Tămăduirea poate fi cerută numai dacă există
hotărârea nestrămutată ca sănătatea să fie folosită în
slujirea lui Dumnezeu.
Celor care cer vindecare fără a se gândi în ce mod se
vor folosi de ea li se atrage atenţia asupra faptului că
tămăduirea cerută poate fi spre osândă veşnică. Tămăduirea
trupească poate fi piedică pentru tămăduirea
sufletească.
Pentru oricine citeşte Vieţile Sfinţilor este evident că
aceştia nu au căutat harisme, nu au cerut de la Dumnezeu
darul facerii de minuni. Şi totuşi, chiar când au primit
aceste harisme, sfinţii le-au folosit cu dreaptă socoteală.
Faptul că un mare sfânt, Varsanufie din Gaza, a refuzat să
îşi tămăduiască ucenicul prin rugăciune, con-siderând că îi
este mai de folos să rabde suferinţa, are o însemnătate
extrem de mare. Ni se prezintă o altă înţelegere a suferinţei
faţă de cea cu care noi suntem obişnuiţi.
Din cartea sfântului Ignatie reiese foarte clar ideea
potrivit căreia “harismele” vindecătorilor moderni,
radiestezişti sau alte soiuri de bioenergeticieni, nu au nimic
în comun cu harismele sfinţilor taumaturgi. Aceşti
vindecători, oricât de neverosimil ar părea, folosesc
puterea diavolului.
Cineva s-ar putea întreba: “Dar ce, diavolul face
bine?”
Da, face şi bine. Dar numai în măsura în care acest
bine relativ îl ajută să piardă sufletele. Dacă un bolnav se
vindecă de cancer, prin tehnici vrăjitoreşti, vindecarea nu îi
139
este spre tămăduire. Sfinţii Părinţi au atras atenţia asupra
faptului că o astfel de tămăduire trebuie refuzată.
Dumnezeu ştie exact ceea ne este de folos. Exemplul
pe care îl dă Sfântul Ignatie, al Sfântului Apostol Pavel
(care de de trei ori i-a cerut Domnului izbăvirea dintr-o
anumită neputinţă care îi îngreuna activitatea misionară),
arată că Dumnezeu nu ascultă cererile care nu ne sunt de
fapt de folos (chiar dacă nouă ni se par astfel). De cele mai
multe ori Domnul, în marea Sa dragoste faţă de oameni, nu
ascultă decât cererile care ne sunt spre mântuire. Iar atunci
când totuşi ascultă şi celelalte cereri, o face numai ca
oamenii să îşi cunoască neputinţa şi să îşi înţeleagă
greşeala.
Atunci când cererile noastre sunt îndreptăţite,
Dumnezeu nu pierde nici o ocazie de a ne asculta, de a-Şi
arăta dragostea pe care ne-o poartă. Unul dintre modurile
în care se manifestă această dragoste este grija cu care ne
conduce pe calea mântuirii, grija cu care ne ajută să
deosebim întunericul de lumină.
Ultima parte a acestei cărţi are ca temă principală
vederea duhurilor – un subiect extrem de controversat. Şi
de această dată perspectiva duhovnicească intră în contradicţie
flagrantă cu diferitele poziţii întemeiate pe înţelepciunea
lumii acesteia.
Fără a fi ironic, Sfântul Ignatie constată nu numai
faptul că majoritatea oamenilor moderni nu cunosc învăţătura
ortodoxă despre vederea duhurilor, ci şi faptul că
nici nu au habar despre existenţa unei astfel de învăţături.
Cât priveşte cunoaşterea strict teoretică pe care o au unii
privitor la lumea duhurilor, ea este la fel de valoroasă ca
lipsa oricărei cunoştinţe. Dacă nu cumva are o sensibilă
valoare negativă.
140
Sfântul Ignatie, asemenea unui profesor de literatură
care îşi îndeamnă studenţii la studiu înainte de a-şi preciza
punctul de vedere, recomandă creştinilor să cereceteze
îndeaproape învăţătura Bisericii.
El nu neagă cunoaşterea raţională, cunoaşterea “de
şcoală”. Dar precizează că această cunoaştere trebuie să fie
susţinută de cunoaşterea prin lucrare.
Geniile şi oameni de cultură, oricât ar fi de “ex-perţi”
în aprofundarea Tradiţiei ortodoxe, câtă vreme nu trăiesc în
propria viaţă Ortodoxia şi nu simt în inimile lor lucrarea
Sfântului Duh, rămân ca nişte oameni care vorbesc despre
înot fără să fi înotat în viaţa lor.
Învăţătura “după literă” riscă să rămână o învăţătură
a acestei lumi. Or credinţa creştină este cu totul altceva: nu
este calea prin care cunoaştem vreo născocire a vreunui
Părinte filozof, ci este calea prin care care cunoaştem
Adevărul.
Cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov despre
faptul că este imposibilă cunoaşterea “rezultatelor” experienţei
creştine în lipsa parcurgerii directe a drumului
creştin ar trebui gravate pe frontispiciul fiecărei Facultăţi
de Teologie ortodoxă: “Cărturarul creştin este dator să
înveţe despre Împărăţia Cerurilor nu doar din auzirea
propovăduirii privitoare la ea, ci şi prin cercare” (76).
Învăţătura strict raţională, lipsită de suportul trăirii, naşte
fii înspăimântători.
Sfântul Ignatie consideră extrem de importantă
cunoaşterea învăţăturii ortodoxe despre vederea duhurilor
de către creştini; el afirmă că cei care tăgăduiesc existenţa
duhurilor, tăgăduiesc în acelaşi timp, fără să fie conştienţi,
şi credinţa creştină. Există astfel de oameni. Şi nu puţini.
Cum se explică faptul că Sfântul Ignatie are o poziţie dură
faţă de ei?
141
Răspunsul nu este prea greu de găsit: în momentul în
care fragmentăm învăţătura ortodoxă, separând ceea ce ni
se pare bun de ceea ce ni se pare discutabil, ceea ce ni se
pare obligatoriu de primit şi ceea ce poate fi refuzat, negăm
faptul că această învăţătură este dumnezeiască. O tratăm ca
pe o filozofie a acestei lumi. Dar adevărul nu poate fi
fragmentat. Predania Bisericii tocmai aceasta este: o
dumnezeiască mărturie despre adevăr.
În momentul în care segmentăm acestă mărturie o
transformăm în altceva. Fragmentarea pe care o aducem
învăţăturii se reflectă în propria noastră fragmentare. Nu
mai putem fi creştini ortodocşi.
De aceea Sfinţii Părinţi adunaţi la cel de-al şaptelea
Sfânt Sinod Ecumenic i-au condamnat pe cei care
deformează Tradiţia: în momentul în care deformezi
această Tradiţie te rupi de Hristos care este izvorul acestei
Tradiţii.
Nu putem fi ortodocşi renunţând la ceea ce este
specific Ortodoxiei: păstrarea Sfintei Tradiţii. Şi cum ar
putea cineva să se considere ortodox dacă respinge
existenţa duhurilor? Cum ar putea duce lupta duhovnicească
dacă nu crede în existenţa duşmanului nevăzut? Aşa
ceva nu este cu putinţă.
Sfântul Ignatie explică pe scurt de ce: dacă nu există
diavoli, atunci întruparea Domnului “nu are nici pricină,
nici scop”.
Dacă nu ar fi existat diavol, atunci Adam nu ar fi fost
ispitit. Dacă Adam nu ar fi căzut, nu mai era nevoie ca Fiul
lui Dumnezeu să Se întrupeze pentru mântuirea noastră.
“Dar de unde putem avea siguranţa că există diavoli?”,
se întreabă unii. Dacă nu o avem prin credinţă,
altfel nu o putem avea. Numai dacă nu cumva devenim
142
slujitori ai întunericului, şi atunci stăpânii ni se arată faţă
către faţă.
Cei care vor să aibe certitudinea că dracii există se
plasează într-un teren minat: dacă ar putea ajunge numai
prin raţionamente logice la constatarea existenţei diavolilor,
prin raţionamente similare ar putea demonstra existenţa
lui Dumnezeu. Dar nimeni nu va putea demonstra cu
argumente lumeşti cele duhovniceşti. Nimeni nu poate
demonstra existenţa Celui care vrea să credem în El şi să Îl
slujim cu dragoste, fără a fi apăsaţi de certitudinea
intelectuală a prezenţei Lui.
Cine respinge existenţa diavolilor, respinge calea
mântuirii. Atunci când te afli într-o luptă nu poţi evita
regulile ei. Dacă ne imaginăm că putem ajunge în Împărăţia
Cerurilor fără a ţine cont de regulile pe care
Dumnezeu ni le aşează înaintea ochilor prin Predaniile
Sfinţilor Părinţi, cădem într-o mare înşelare: lupta noastră
va fi lipsită de cunună.
După ce am atras atenţia asupra greşelii pe care o fac
cei care încearcă să aibă un punct de vedere personal şi
diferit de învăţătura ortodoxă, să vedem care sunt punctele
principale ale învăţăturii Sfântului Ignatie despre vederea
duhurilor.
Cunoaşterea acestei învăţături ne este de folos pentru
că avem de luptat nu numai împotriva patimilor şi poftelor
noastre, ci mai ales împotriva puterilor întunericului. Abia
în momentul în care ştim cine ne este vrăjmaşul ne putem
apăra de el.
În ceea ce priveşte vederea duhurilor, înşelarea
drăcească este foarte mare, şi mulţi au fost înşelaţi de
diavol tocmai pentru că nu au ştiut cum să se apere.
Omul, după căderea sa, nu mai este vrednic să vadă
lumea îngerilor. Simţurile sale au devenit trupeşti, şi nu
143
mai pot percepe duhurile care Îl slăvesc neîncetat pe
Dumnezeu.
Duhurile care se arată de obicei oamenilor, chiar
dacă afirmă că sunt suflete ale răposaţilor sau îngeri, sunt
de fapt diavoli.
Omul cade uşor în cursa mândriei pe care o întinde
vederea acestor duhuri: nu îşi dă seama că nu este la măsura
la care să vadă duhuri. I se pare că a atins măsura
sfinţeniei, şi de aceea nici nu îi trece prin cap că se află în
legătură cu diavolii.
Mai ales că vrăjmaşul mântuirii este plin de viclenie,
şi ştie cum anume poate doborî fiecare suflet care i se
deschide. Diavolul nu spune numai minciuni, pentru că
dacă ar face aşa ceva ar fi demascat uşor. El amestecă întrun
mod foarte abil adevărul cu minciuna. El spune exact
atât adevăr cât trebuie pentru a amăgi sufletele. Şi o face cu
atâta iscusinţă încât să îi înşele până şi pe cei care ştiu că
diavolul poate lua chipul unui înger de lumină.
Mândria este uşa prin care diavolul intră; spun unii:
“da, ştiu că unora li se arată draci, dar mie mi se arată
îngeri…”. Ei ajung uneori chiar să scrie cărţi despre
deosebirea duhurilor, să precizeze care vedenii sunt
înşelătoare şi care sunt de la Dumnezeu. Dar nu îşi dau
seama că “profesorul” lor este diavolul.
Creştinii să înţeleagă că nu trebuie să caute să-i vadă
şi să vorbească cu ei. Cei care insistă să intre în legătură cu
duhurile se deschid de bună-voie lucrării putericului
întunericului. Vor să le fie mai bine şi fac tocmai ce este
rău. Sunt ca nişte sinucigaşi care vor să scape de dureri
trecătoare într-un mod care îi duce la suferinţe veşnice.
Comunicarea cu morţii nu este decât tot o formă de
comunicare cu dracii. De altfel, în unele cazuri, cei posedaţi
de diavol spun că prin ei vorbesc sufletele unora
144
dintre cei adormiţi. Dar pe cât de uşor le este oamenilor să
îşi dea seama că prin gurile acelora vorbeşte însuşi diavolul,
pe atât le este de greu să îşi dea seama că acelaşi
vorbitor se adresează celor care fac spiritism.
Sfântul Ignatie nu se referă la motivele pentru care
oamenii ajung să vorbească cu morţii. Vom preciza aici
doar două dintre ele: dorinţa de a cunoaşte cât mai multe
despre lumea spirituală, şi dorinţa de a fi în legătură cu cei
dragi care au trecut pe lumea cealaltă.
În primul caz observăm o pervertire a dorinţei de
cunoaştere: în momentul în care vrei să cunoşti lucrurile în
alt mod decât în cel pe care l-a rânduit Dumnezeu, dorinţa
firească de a cunoaşte devine diavolească: lumea duhurilor
nu o putem cunoaşte după propriile capricii. Cei care vor
să ştie mai multe pot citi despre aceasta în Sfânta Scriptură
şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Dar în clipa în care se
consideră vrednici de o cunoaştere directă arată că au fost
înşelaţi de acelaşi “şarpe” care le-a spus primilor oameni:
“Vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu,
cunoscând binele şi răul” (Facere 2, 5).
În cel de-al doilea caz avem de-a face cu o pervertire
a dorinţei de comuniune. Biserica mărturiseşte că cei vii se
află în legătură cu cei morţi. Cum? Prin rugăciune.
Dumnezeu, pentru rugăciunile Bisericii, îi ajută pe cei
morţi. Pe cei mântuiţi îi înconjură cu şi mai multă lumină;
iar celor din iad le uşurează suferinţele, şi pe unii chiar îi
mântuieşte.
O dovadă a grijii celor vii pentru cei morţi o vedem
în parastasuri. Slujbele de pomenire a morţilor nu sunt doar
un mod de aducere aminte, un mod de păstrare a memoriei
celor adomiţi: sunt un mod de a-i ajuta, arătându-le
dragostea pe care le-o purtăm.
145
Cei care pervertesc modul firesc de pomenire a
răposaţilor, şi încearcă să intre în legătură cu ei prin
diferite metode spiritiste, se poartă ca şi cum ar putea
stabili ei înşişi ce e bine şi ce e rău. Ca şi cum ar fi ei înşişi
măsura binelui.
Biserica spune clar: spiritismul este o înşelare drăcească.
Cei care ajung la alte concluzii îşi imaginează că au
acces la o sursă de informaţie mai sigură decât Biserica.
Dar pierd din vedere că Biserica nu face altceva decât să
dea mărturie despre Capul ei, care este Adevărul.
Dracii nu se arată numai celor care fac şedinţe de
spiritism. Se arată de multe ori şi celor care suferă mult
după pierderea unei fiinţe dragi. Moartea unei persoane
apropiate are şi o trăsătură inexplicabilă. “Dumnezeu a vrut
să îl ia la El…”, spun unii, dar lasă să le scape şi un suspin:
“De ce, Doamne, de ce?”.
Dacă sufletele adânc îndurerate de moartea unei
persoane dragi nu cunosc sau nu primesc învăţătura
ortodoxă despre apariţiile duhurilor, pot fi foarte uşor
înşelate de acestea: prezentându-se în chipul persoanelor
dragi, şi invocând dragostea ca principalul motiv pentru
care se fac văzute, diavolii intră pe uşa pe care le-o deschid
oamenii. Şi, după ce vreme îndelungată se poartă astfel
încât vătămarea pe care o aduc să fie greu de observat,
după ce câştigă încrederea vizionarilor, trec la a doua etapă
a nimicirii sufleteşti. Încep să spună o serie de minciuni,
amestecate în mod viclean cu lucruri adevărate; şi astfel
vizionarii primesc drept bune născocirile pierzătoare de
suflet.
Sfântul Ignatie prezintă pe larg cele două moduri de
vedere a duhurilor: vederea trupească şi vederea duhovnicească.
Vederea trupească o au oamenii care percep
lumea duhurilor căzute, iar cea duhovnicească o au cei
146
care, ajungând la măsura sfinţeniei, au devenit asemenea
îngerilor în trup. Sufletele lor s-au curăţit prin pocăinţă,
prin nevoinţă şi prin rugăciune îndelungată. Îl poartă în
inimile lor pe Hristos şi prin harul Duhului Sfânt sunt
părtaşi unor trăiri pe care ceilalţi nu le pot înţelege.
Sunt unii care, cunoscând această deosebire, se consideră
totuşi vrednici de vederea duhovnicească. Ei nu îşi
dau seama de propria orbire. Sunt prinşi de o falsă smerenie
şi cred că au ajuns la trăiri înalte.
Modul în care se poate pune în evidenţă înşelăciunea
acestora este foarte simplă: cei mai mulţi consideră că au
ajuns la aceste trăiri înalte prin anumite forme de
spiritualitate diferite de trăirea ortodoxă. Chiar dacă
folosesc şi anumite învăţături ortodoxe, în esenţă
învăţătura lor este diferită de cea a Bisericii.
În momentul în care ei vor să îşi compare propria
experienţă cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi nu este suficient
să citească numai pasajele privitoare la vederea
duhovnicească. De altfel, nu le este greu să identifice în
aceste pasaje propriile experienţe. Este neapărat necesar ca
aceştia să citească şi pasajele în care scrie clar că “trăirile
mistice” ale celor care s-au îndepărtat de predaniile
Părinţilor nu sunt altceva decât stări induse de diavol, şi
vedeniile pe care le au sunt înşelătoare.
Încercarea lor de a justifica o experienţă paralelă
trăirii Bisericeşti nu este sinceră. Ori ţin cont de întreaga
învăţătură creştină – care le dă în vileag înşelarea – ori
refuză în mod deliberat raportarea la această învăţătură.
Cât despre cei care se lasă păcăliţi de apariţiile
înşelătoare, fiind convinşi că mergând pe drumul Bisericii
au ajuns la sfinţenie, metoda recuperatoare este aparent
simplă: ar fi de ajuns să meargă să stea de vorbă cu marii
duhovnici ai zilelor noastre. Ei le pot arăta că se află în
147
înşelare, le pot pune degetul pe rană, ajutându-i să
înţeleagă că roadele smereniei adevărate le sunt străine. Că
roadele arătărilor pe care le-au considerat sfinte este
mândria.
Dar ar fi prea simplu ca vindecarea să aibă loc atât de
repede. Cei care cred minţii lor, pornind de la faptul că în
zilele noastre s-a micşorat numărul părinţilor care au darul
deosebirii duhurilor, se păcălesc pe ei înşişi spunându-şi că
sunt la un nivel atât de înalt încât nu mai e nimeni atât de
“elevat” încât să le poată da sfaturi. Că ei ar fi dispuşi să
primească sfaturi, dar nu au cui să le ceară.
Dar acest raţionament este greşit. Până la sfârşitul
lumii, Dumnezeu va avea preoţii Săi aleşi care vor şti să
dea în vileag cele mai viclene curse în care diavolul încearcă
să îi prindă pe credincioşi.
În privinţa celor care spun că drumul fizic până la
astfel de părinţi este lung şi obositor, că au poate chiar
câteva sute de kilometri de parcurs până la ei, nu îşi dau
seama că printr-o astfel de afirmaţie mărturisesc precis cât
de mult preţ pun pe vieţuirea duhovnicească. O astfel de
atitudine oglindeşte cât este de mare râvna pe care o au
pentru cele sfinte.
Să nu uităm că sfinţii înşişi se considerau nevrednici
să aibă vedenii minunate. Ar trebui ca oamenii care cad în
înşelare să îşi dea seama de rătăcirea lor chiar şi numai prin
faptul că le lipseşte conştiinţa propriei nevrednicii.
Sfânta Tradiţie ne arată în mod clar care sunt roadele
vedeniilor dumnezeieşti şi cele ale celor înşelătoare: cele
de la Dumnezeu aduc în inimă smerenie, celelalte mândrie.
Sfântul Ignatie arată însă că, din cauza orbirii, oamenii nu
vor să recunoască starea în care se află.
Una din aceste situaţii o întâlnim atunci când cei
înşelaţi aduc în sprijinul concepţiilor lor idei de a căror
148
veridicitate nu se îndoiesc. Pornesc de la premiza că din
moment ce supoziţiile lor se întemeiază pe lucruri adevărate
nu au cum să se înşele.
Între cele mai răspândite justificări de acest gen se
remarcă ideea potrivit căreia dacă duhurile care apar spun
viitorul, ele cu siguranţă sunt trimise la Dumnezeu.
Trebuie făcută o distincţie: duhurile care “prezic”
adevărul de multe ori nu fac altceva decât să tragă
concluzii logice din mersul actual al evenimentelor.
Dracii ştiu tot ce s-a întâmplat în trecutul nostru, şi
ştiu şi tot ce se întâmplă în momentul actual. Dacă noi nu
ţinem seama de această însuşire a lor riscăm să confundăm
profeţia cu constatarea.
Dracii ne pot spune că un prieten vine să ne viziteze
dinainte ca acela să ajungă la poarta noastră. Aceasta nu a
fost o prezicere care s-a adeverit.
Sfântul Ignatie explică cât de uşor pot fi oamenii
păcăliţi de duhurile care “prezic” viitorul10. Este foarte uşor
ca oamenii lipsiţi de discernământ să fie înşelaţi de
duhurile întunericului.
Sunt anumite cazuri în care totuşi duhurile respective
“prezic” şi evenimente a căror deducere logică este
imposibilă. În aceste situaţii pur şi simplu diavolii
calculează, cu o anumită marjă de eroare, ceea ce s-ar
putea întâmpla. Şi faptul că de multe ori duhurile se
înşeală, fapt dovedit uşor de statistică, nu face decât să
confirme că nu aveau cum să nimerească întotdeauna :
soluţia cea mai probabilă nu se dovedeşte şi cea reală.
Argumentarea Sfântului Ignatie este în întregime
fundamentată pe Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi. Nu
este deci de mirare că cei care nu recunosc drept autorizată
10 A se vedea capitolul “Despre capriciile timpului şi arta de a ghici
viitorul”.
149
această fundamentare nu au cum să înţeleagă concluziile
Sfântului Ignatie.
Pentru creştinii ortodocşi această carte va fi de folos
nu numai în ceea ce priveşte strict problemele pe care le
tratează. Întâlnind aici o argumentare care răstoarnă idei
acceptate în mod curent de către creştinii care nu ştiu
poziţia ortodoxă faţă de subiectele tratate, vom înţelege cât
de periculoasă este însuşirea unor idei care contravin
predaniilor Sfinţilor Părinţi. Vom înţelege că numai
păstrând aceste predanii mergem pe calea mântuirii.
Cartea Sfântului Ignatie reuşeşte să pună în evidenţă
şi trăsăturile celor care se consideră buni creştini, dar de
fapt sunt înşelaţi diavol.
Unii dintre aceştia vor încerca să conteste cele spuse
de sfânt: “Poate că Sfântul Ignatie a greşit. Poate că s-a
înşelat. O fi scris bine despre viaţa creştină, dar în privinţa
vederii duhurilor a greşit”.
Sfântul Ignatie a spus: “Îndrăznim a numi învăţătura
despre minuni şi semne înfăţişată de către noi învăţătură a
Sfintei Biserici Ortodoxe, învăţătură a Sfinţilor ei Părinţi.
Necesitatea vitală a unei expuneri exacte şi, pe cât se poate,
amănunţite a acestei învăţături este limpede” (61).
Ar putea oare vreunul dintre cei înşelaţi să spună că,
folosindu-se de scrierile Părinţilor, poate arăta greşeala
Sfântului Ignatie? Nu. Pentru că Sfântul Ignatie nu a scris
după mintea sa. El a mărturisit învăţătura ortodoxă.
Adevărul nu este de două feluri. Nu pot fi adevărate
în acelaşi timp învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi învăţăturile
vizionarilor care fac atâta vâlvă în zilele noastre.
“Dar poate că Sfântul Ignatie a interpretat greşit
învăţătura Tradiţiei…”, ar spune unii. Ideea aceasta, a
greşelilor pe care le fac sfinţii, este inspirată de diavol. Nu
e o idee nouă, dar are un succes din ce în ce mai mare.
150
Sfinţii nu au scris numai după capul lor, au scris
după cum trăiau. Dacă ar fi dat mărturie despre lucruri
mincinoase, nu ar fi fost sfinţi; Duhul adevărului nu S-ar fi
sălăşluit întru ei. Nici unul dintre ei nu s-a abătut de la
dogmele Bisericii. Şi dacă în anumite chestiuni faţă de care
poziţia Bisericii nu era foarte clară, unii au avut poziţii care
în timp s-au dovedit greşite, astfel de cazuri sunt extrem de
rare (şi problemele respective erau secundare).
Dar niciodată sfinţii nu au învăţat altfel decât ceea ce
primiseră de la înaintaşii lor. Niciodată vreun sfânt nu a
contestat Tradiţia bisericească ca să îşi impună propriile
cugetări.
Nu trebuie să căutăm a armoniza învăţăturile Bisericii
cu părerile noastre. Ci trebuie să modelăm părerile
noastre după predaniile ortodoxe. Altfel ne îndepărtăm de
Adevăr.
Întotdeauna sfinţii au căutat să absoarbă învăţătura
Bisericii, aşa cum apa absoarbe buretele. Această
învăţătură le-a modelat vieţile; această învăţătură i-a dus la
sfinţenie.
Oamenii trebuie să aleagă: de o parte stă Hristos,
ocrotindu-Şi Biserica, de celaltă parte înţelepţii acestei
lumi. De o parte Fiul lui Dumnezeu, de cealaltă parte
slujitorii diavolului. Nu poate exista nici o părtăşie între
cele două tabere.
Nu trebuie trecută cu vederea nici eventuala confruntare
dintre învăţătura ortodoxă şi aşa-zisele descoperiri ale
ştiinţei care sprijină neopăgânismul. Astăzi s-a perfecţionat
tehnica vorbirii cu “morţii” prin înregistrări audio-vizuale.
Poate contesta cineva aceste înregistrări? Nu. Dacă spunem
că vocile care se înregistrează sunt ale diavolilor, suntem
luaţi în râs. Şi totuşi, oricât de rafinată ar fi înşelarea
diavolească, tot înşelare rămâne.
151
Dacă ni s-ar demonstra “ştiinţific” că vocile sunt ale
morţilor, o astfel de demonstraţie ar trebui să ne convingă
nu de progresele ştiinţei, ci de iscusinţa diavolului.
Niciodată ştiinţa nu poate contrazice adevărul credinţei
creştine. Şi atunci când o face, atunci e cu siguranţă
vorba de falsificări ale argumentelor ştiinţifice.
În ceea ce priveşte problemele duhovniceşti, ştiinţa
nu are cum să se implice în nici una dintre ele
Sfântul Filaret al Moscovei a spus că dacă ar fi scris
în Sfânta Scriptură că Iona a înghiţit chitul, şi nu că
proorocul a fost înghiţit de chit, ar fi crezut chiar şi aceasta.
Aşa şi noi ar trebui să putem spune: dacă ştiinţa ar
demonstra cu o sumedenie de argumente că învăţătura
ortodoxă despre vederea duhurilor (sau despre orice
altceva) este greşită, preferăm să rămânem fideli Sfintei
Tradiţii, prin care vorbeşte Însuşi Hristos, decât să dăm
crezare ochilor şi minţii noastre.
Studiul de faţă este o încercare de a prezenta cititorilor
din zilele noastre mesajul Sfântului Ignatie, cititorilor
care trăiesc într-un univers foarte diferit faţă de cel
al contemporanilor Sfântului Ignatie. Când sfântul se referea
la cei înşelaţi, vorbea despre un număr foarte mic de
oameni. Numărul acestora a crescut însă cu o viteză
uimitoare.
Omul de azi, care trăieşte într-un mediu în care se
încearcă substituirea vieţii duhovniceşti prin “extazuri
mistice” şi “experienţe paranormale”, are mare nevoie de
învăţăturile Sfântului Ignatie.
Mai ales că Sfântul Ignatie nu a făcut altceva decât
să prezinte predaniile ortodoxe, şi nu a încercat să le
înlocuiască cu vreo concepţie personală.
În momentul în care cineva pretinde că este învăţător
al adevărului, este judecat în funcţie de diferitele criterii pe
152
care le au oamenii în privinţa cunoaşterii adevărului. De
cele mai multe ori dascălii rătăcirilor propun nu numai
adevăruri fantomatice, ci şi criterii false de apreciere a
adevărului.
Între aceştia, vindecătorii cu bioenergie au un mesaj
simplu: “Vindecăm, deci avem putere de la Dumnezeu.
Cine nu vindecă nu are putere de la Dumnezeu, deci nu
cunoaşte adevărul.”
Sfântul Ignatie nu prezintă criterii de apreciere a
adevărului; el nu vine să mărturisească un adevăr straniu
sau un adevăr care a fost ascuns vreme îndelungată. El
mărturiseşte învăţătura Sfinţilor Părinţi. Pentru el, Adevărul
poate fi găsit numai în Sfânta Tradiţie, şi orice
învăţătură potrivnică Sfintei Tradiţii este greşită.
Chiar dacă există şi eretici care îşi justifică rătăcirea
folosindu-se de citate din Sfinţii Părinţi, demersul lor este
supus eşecului: mai devreme sau mai târziu ei vor fi nevoiţi
să se confrunte cu învăţătura sobornicească a Bisericii, cu
adevărul propovăduit de Hristos. Şi o asemenea
confruntare le vădeşte înşelarea.
Sfântul Ignatie Briancianinov ne atrage atenţia
asupra faptului că nu trebuie acordată nici cea mai mică
atenţie fenomenelor drăceşti. Constatăm totuşi că
mijloacele prin care ni se trezeşte curiozitatea faţă de
aceste fenomene sunt foarte variate: mulţimea de emisiuni
şi de articole despre acest subiect.
În momentul în care ne obişnuim să citim despre
aceste manifestări, în momentul în care le dăm atenţie, am
făcut deja primul pas greşit. “Dar nu am făcut spiritism,
doar am vrut să citesc cum decurge o şedinţă de spiritism”,
spun unii. Dar de la astfel de lecturi mulţi s-au îndepărtat
de Biserică.
153
A şaptea poruncă bisericească spune răspicat: “Să nu
citim cărţi eretice”. Putem înţelege că această poruncă
poate fi extinsă asupra oricărui mod de propagandă a
învăţăturilor rătăcite.
Omul de astăzi suferă de boala curiozităţii: vrea să
ştie cât mai multe lucruri despre tot ceea ce se petrece în
lume. Şi atunci când scormoneşte după ştiri despre paranormal
are impresia că face un lucru deosebit. Dar de fapt,
încercând să îşi satisfacă patima curiozităţii, îşi deschide
sufletul înşelării.
Manifestările puterilor drăceşti sunt acoperite cu un
strat de gros de noroi: oricine vrea să afle despre ele se
murdăreşte. Nu poţi rămâne curat după ce ai citit ceea ce
scriu slujitorii întunericului. Ajungi la efectul contrar citirii
cărţilor duhovniceşti; în loc să se lumineze mintea, se
întunecă.
Ar fi bine ca măcar această idee să rămână întipărită
în minţile celor care vor citi cartea Sfântului Ignatie
Briancianinov; le va aduce mult folos…
154
Încheiere
Această carte nu a fost scrisă pentru ca cititorii care
au convingeri diferite de ale Bisericii, fără să fie conştienţi
de aceasta, să fie însemnaţi cu pecetea ereziei.
Scopul principal nu a fost de a da cu pietre în
nimeni. Sunt conştient de faptul că, la nivel misionar,
slujitorii Bisericii au foarte multe de făcut. Este deci
oarecum de înţeles greşeala celor care, fără a şti că nu e
bine să primească anumite învăţături, au făcut acest pas.
Dacă lupta dusă de Biserică împotriva ereziilor
contemporane ar fi mai intensă, cred că mulţi dintre cei
păcăliţi de diavol ar renunţa la înşelarea lor.
Cu mai mult de zece ani în urmă, eu însumi, autorul
acestei cărţi, am căzut pradă rătăcirilor prezentate în
această carte. Am fost interesat de astrologie, eram
convins de autenticitatea Evangheliei după Toma, ca şi de
basmul călătoriei lui Iisus în Orient (descris în „Viaţa
Sfântului Issa”), şi credeam că prin yoga voi deveni
supraom… Dacă acum combat aceste rătăciri, o fac
deoarece cred că dacă atunci un singur preot mi-ar fi
vorbit despre cele prezentate în această carte, m-aş fi
lepădat de îndată de erezia pe care o consideram adevăr
spiritual. Sau, chiar dacă nu m-aş fi lepădat de erezie, cel
puţin aş fi fost pus pe gânduri.
Tocmai acest lucru mi-aş dori să îl fi făcut prin
această carte, ca şi prin celelalte cărţi ale mele pe teme
asemănătoare.
Iar dacă această carte a fost citită şi de către
creştini întăriţi în credinţă, de către fii adevăraţi ai
Bisericii, m-aş bucura să ştiu că aceştia vor încerca să îi
ajute pe cei care se află în diferite rătăciri să ajungă la
lumina lui Hristos, făcându-i să înţeleagă că se află în
ghearele diavolului.
155
Acestora le repet îndemnul Sfântului Cosma
Etolianul: “Să vă bucuraţi şi să vă veseliţi de mii de ori că
v-aţi învrednicit să fiţi şi voi creştini ortodocşi binecinstitori
şi să plângeţi şi să vă tânguiţi pentru
necinstitorii-de-Dumnezeu, necredincioşi şi eretici, care
umblă în întuneric, în mâinile diavolului [62;180].
156
Bibliografie selectivă11
1 Biblia – sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, (E.I.B.M.B.O.R), 1994
2 Arhieraticon – adică rânduiala slujbelor săvârşite
cu arhiereu, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti,1993
3 Molitfelnic – cuprinzând slujbe, rânduieli şi
rugăciuni săvârşite de preot la diferite trebuinţe ale
creştinilor, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti,1998
4 Învăţătură de credinţă creştin ortodoxă – Catehism,
Cluj, 1993
5 Patericul, Episcopia Ortodoxă Română, Alba-Iulia,
1993
6 Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii
mincinoşi, Editura Pelerinul, Iaşi, 1998
7 Aivanhov, Omraam Mikhael, Un nou înţeles al
Evangheliilor, Editura Prosveta, Bucureşti, 1992
8 Andreas, Peter & Rose Lloyd Davies, Ştiinţele
Secrete, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2000
9 Ankerberg, John & John Weldon, Realitatea despre
viaţa după moarte, Editura Agape, Făgăraş, 1997
10 Ankerberg, John & John Weldon, Realitatea despre
astrologie, Editura Agape, Făgăraş, 1997
11 Atanasie cel Mare, Sfântul, Scrieri ( partea I),
E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1987
11 Această bibliografie selectivă conţine numai cărţile care au fost
citate în această carte. Deşi am consultat un bogat material de
specialitate în limbi străine, pentru a facilita verificarea citatelor am
reprodus numai citate din cărţile în limba română accesibile cititorilor
.
157
12 Blond, Georges, Furioşii Domnului, Editura
Politică, Bucureşti, 1976
13 Briancianinov, Sfântul Ignatie, Despre vedenii,
duhuri şi minuni, Editura Sophia, Bucureşti, 2002
14 Brune, Francois, Hristos şi karma, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1997
15 Brune, Francois, Morţii ne vorbesc, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1994
16 Chifăr, Nicolae pr., Istoria creştinismului II, Editura
Trinitas, Iaşi, 2000
17 Costian, Dan, Adevărul despre Yoga, Editura Valmi
18 Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, Editura
Scripta, Bucureşti, 1993
19 Dionisie Areopagitul, Sfântul, Epistole, Editura
ALL, Bucureşti, 1994
20 David P.I., diac., Invazia sectelor, Editura Christ,
Bucureşti, 1997
21 Efrem Vatopedinul, arhim., Cuvânt din Sfântul
Munte, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001
22 Filaret, Ioan pr., Creştinism şi yoga?
23 Floca, Ioan N., arhidiac. prof. dr., Canoanele
Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993
24 Giovetti, Paola, Straniu şi inexplicabil, Editura
Agni, Bucureşti, 1995
25 Good, Timothy, Ei sunt aici, Editura Valdo &
Savvas Press, 1993
26 Groothuis, Douglas, Portrete istorice atribuite lui
Isus din Nazaret, Editura Ariel, Timişoara, 1995
27 Harrison, Peter & Mary, Viaţa înainte de naştere,
Editura Europolis, Constanţa, 1993
28 Henri, Claude, conte de Saint-Simon, Noul
creştinism, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
158
29 Hristodul Aghioritul, ierom., La apusul libertăţii,
Editura Sophia, Bucureşti, 1999
30 Hunt, Dave, Pacea globală şi apariţia lui Anticrist,
Editura Agape, Făgăraş, 1997
31 Hunt, Dave & T. A. Mc Mahon, Seducerea
creştinătăţii, Editura Agape, Făgăraş, 1996
32 Ioan Gură de Aur, Sfântul, Scrieri (partea a III-a),
E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1994
33 Ioan de Kronstadt, Sfântul, Spicul viu, Editura
Sophia, Bucureşti, 2002
34 Ilie Cleopa, arhim., Călăuză în credinţa ortodoxă,
Editura Sfintei Mănăstiri Sihăstria, 2001
35 Ilie Cleopa, arhim., Despre vise şi vedenii, Editura
Bunavestire, Bacău, 1994
36 Irineu al Lyonului, Sfântul, Demonstraţia
propovăduirii apostolice, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
2001
37 Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
38 Kernbach, Victor, Enigmele miturilor astrale,
Editura Albatros, Bucureşti
39 Marler, John & Andrew Wermuth, Tinerii
vremurilor de pe urmă, Editura Sophia, Bucureşti, 2002
40 Negureanu, Cristian, Civilizaţiile extraterestre şi a
III-a conflagraţie mondială, Editura Datina
41 Nietzsche, Friedrich, Antihristul, Biblioteca
Apostrof, 1996
42 Novak, Adolf, Mişcarea carismatică, Editura
Lumina Lumii, Korntal, 1995
43 Paisie Aghioritul, Cuviosul, Cu durere şi dragoste
pentru omul contemporan, Schitul Lacu, 2000
44 Paraskevaidis Hristodoulus, mitrop., Războiul
împotriva satanei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998
159
45 Paulus, Stefan, Nostradamus -1999, Editura Antet,
1998
46 Pătruţ, Adrian, De la normal la paranormal, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1991
47 Petroaia Lucian, diac., Nu este sfârşitul lumii în anul
2000, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1998
48 Pop Irineu Bistriţeanul, P.S., Sfântul Irineu de Lyon
– polemist şi teolog, Editura Cartimpex, Cluj, 1998
49 Popovici Justin, arhim., Biserica şi statul, Schitul
Sfântul Serafim de Sarov, 1999
50 Rodion, pr., Oameni şi demoni, Mănăstirea Slătioara,
1996
51 Rose Serafim, ierom., Ortodoxia şi religia
viitorului, Cartea Moldovei, Chişinău, 1995
52 Rose Serafim, ierom., Sufletul după moarte, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1996
53 Sachelarie Nicodim, ierom., Pravila bisericească,
Parohia Valea Plopului, Prahova, 1999
54 Savin, Ioan Gh., Iconoclaşti şi apostaţi
contemporani, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995
55 Teofan Zăvorâtul, sfântul, Tâlcuiri din Sfânta
Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia,
Bucureşti, 1999
56 Valea, Ernest, Creştinismul şi spiritualitatea
indiană, Editura Ariel, Timişoara, 1996
57 Vasile, Danion, Dărâmarea idolilor, Editura
Bunavestire, Galaţi, 2002
58 Vasile, Danion, Jurnalul convertirii, Editura
Bunavestire, Galaţi, 2002
59 Vasile, Danion, Despre înfruntarea necazurilor,
Editura Sophia, Bucureşti, 2002
60 Weiss, Brian, O mărturie a reîncarnării, Editura
Lotus, Bucureşti, 1992
160
61 Wurtz, Bruno, New Age, Editura de Vest, Timişoara,
1994
62 *** Viaţa şi învăţăturile Cuviosului şi Sfinţitului
Mucenic Cosma Etolianul, Editura Deisis, Sibiu, 2001
63 *** ELTA – Revistă de metafizică, nr. 5/1993
64 *** Evanghelii apocrife, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1996
65 *** Evanghelia după Toma, Editura Arca,
Bucureşti, 1993
66 *** Fenomenul sectelor sau al noilor mişcări
religioase, document oficial al Vaticanului, tipărit în
limba română de Misionarii Verbiţi, com. Săbăoani
67 *** Pelerinul rus, Editura Sophia, Bucureşti, 1998
68 *** Sfânta Lumină pascală de la Ierusalim, Schitul
Sfântul Serafim de Sarov
69 *** Viaţa şi învăţăturile Cuviosului Părinte Filothei
Zervakos, Editura Orthodox Kypseli, Tesalonic, 1994
70 *** Ce să credem despre New Age, Editura
Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2002
161

loading...
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

Despre Stiri Extreme

Stiri Extreme: Capitalism, Ceausescu, Conspiratii, Design, Diverse, Eminescu, Istorie, Masonerie, Pamflet, Politica, Sanatate, Simboluri si Spiritualitate. Contact: office@stiri-extreme.ro