Atacul masonic la Eminescu continuă

Distribuie!by . “Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia […]
Distribuie!

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

1933535_1048274488559499_6480478821783503952_o
.
“Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică.
Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu?
Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor?
Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele?
Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta?
Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?(…)

loading...

Astfel, Eminescu a fost scos din viata publică între 1883 si 1889, anul asasinãrii sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, mărturiile din acea perioadã ne arată un Eminescu în plină creatie, lucru care nu ar fi fost posibil dacã era nebun, căci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie.
Asadar, creatia artistică din acea perioadă, însotită de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sănatătii sale mentale ne aratã faptul cã Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otrăvire.
Asasinarea lui Eminescu a continuat şi continuă si în prezent prin trecerea sub tãcere a activitştii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale nationaliste si antiiudeo-masonice.


Continuă prin prezentarea sa în scoli în mod voit deformat, în ipostazã numai de poet genial, sărac si fustangiu.

Continuă si prin eliminarea din opera sa poeticã a acelor poezii cu caracter profund national, cum ar fi versiunea adevăratã a poeziei Doina.
Continuă prin atacurile tot mai dese si abia disimulate ale asa-zisei elite culturale române.
Continuă prin atacurile tot mai neruşinate ale comunitãtii evreieşti din tară si din afara granitelor.


Dar, cel mai mult continuã prin lipsa noastră de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul românesc”
– Adevărul despre Eminescu, text alcãtuit de: Cezarina Bãrzoi şi Ionut Băiaş (“Permanenţe” Nr.1-2 2005)

 

Încă o calomnie: Mihai Eminescu drogatul

Deci Mihai Eminescu este ţinta piept numărul 4 a publicisticii româneşti. Care-cum se plictiseşte se leagă de Mihai Eminescu. Cu o ură neîmpăcată îşi şoptesc în barbă publiciştii: „Poetul nepereche? Lasă că-i arăt eu lui…” Şi se apucă de scris. De obicei minciuni.

Cum este cazul lui Andrei Rizescu de la Adevărul care pune titlu mare: „CUM SE DROGAU GENIILE Eminescu îşi injecta morfină, Maiorescu priza cocaină, iar Eliade fuma cannabis. Află drogurile preferate ale clasicilor”. Tare titlu, percutant. Îl şi vezi pe Mihai Eminescu cu cauciucul pe vena, pe Titu Maiorescu făcând „liniuţe” pe-o oglindă şi pe Mircea Eliade răsucind o „barosană”. Ilustraţie: portretul lui Eminescu tânăr (şi cu linguriţa în buzunar, probabil).

Trecem de titlu şi ajugem la text. De unde aflăm că „Prin toamna lui 1883, după o cădere psihică, Mihai Eminescu a fost internat la spitalul „Caritas” din Bucureşti, unde Dr. Alexandru Şuţu l-a tratat cu morfină.” Deci Mihai Eminescu a fost tratat cu morfină sub supraveghere medicală! Nu şi-o procura pe sub mână de la Curtea Veche pentru a şi-o injecta în redacţie la Timpul!

Despre Titu Maiorescu aflăm că îşi administra pe post de anestezic împotriva durerilor dentare „injecţiuni subcutanate locale cu cocaină”. Nu „priza” cocaină cum se spune în titlu. Lui Eminescu îi mai trage publicistul nostru o copită citând un pasaj din memoriile lui Maiorescu care spune că poetul ducea o viaţă dezordonată, forţându-şi organismul cu cafea şi tutun dincolo de orice limite, în nopţi nesfârşite de studiu. Eu cred că este spre lauda lui Mihai Eminescu.

Textul anunţat de titlul bombastic este de fapt un fâs. Despre Eliade nu spune nimic (deşi Eliade a tras cannabis în timpul experienţelor sale yogine din India – însă a făcut-o în alte scopuri decât cele practicate de tinerii de azi, bine ar fi ca măcar din 1.000 de români fumători de cannabis să iasă un Eliade!).

Deci avem o minciună totală. Un articol în care titlul nu are nici o legătură cu textul. Dar scris astfel încât să mai arunce o găleată cu zoaie în capul lui Mihai Eminescu. Andrei Rizescu a citit volumul lui Andrei Oişteanu „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură” şi a tras şi el o copită.

Acum să ne întoarcem puţin la demitizare. Bietul Eminescu a intrat în malaxorul demitizării şi toată lumea scormoneşte cu aviditate în viaţa lui personală. Însă Doamne fereşte să ne atingem de vieţile personale ale scriitorilor noştri contemporani. Nu, pe scriitorii în viaţă trebuie să îi judecăm după operă. Şi ţinem la dulap dosarele Securităţii care ne-ar aduce ceva detalii picante. Chestia este că până la urmă aceste dosare vor ieşi la iveală. Şi dragii noştri scriitori contemporani vor rămâne în faţa posterităţii cu toţi nasturii descheiaţi. Iar Mihai Eminescu va apărea un înger fumător şi dependent de cafea.

ec9e5d4418cddeb916f54861fa51abb5_XL

Mihai Eminescu: “Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate”
.
„Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate […]. Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-le zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază […] contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup […] la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni.” Mihai Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1985, p.124

„Voi arătaţi prin zilnică pildă că corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de trai în România. Acesta este spiritul cel rău care desface societăţile româneşti şi le nimiceşte pân-în sfârşit; acesta este veninul care dă loc la mişcări sociale şi la nemulţumire […] contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aştepta nimic de la muncă, totul de la tertip şi de la apucătură “  Eminescu  Opere, XIII, Editura Academiei RSR,Bucureşti, 1985, pp.111-120
O parte din cazuistica marii corupţii politice şi economice, denunţate în Timpul, de catre ziaristul Eminescu:

– Atribuirea concesiunii construcţiei căii ferate Roman-Galaţi-Brăila-Buzău-Bucureşti-Piteşti-Craiova-Vârciorova consorţiului german Stroussberg, în condiţii dezastruoase pentru statul român, prin coruperea unor politicieni şi implicarea principelui Carol I, la presiunile unor cercuri politice şi financiare din Germania, grupate în jurul cancelarului Bismarck (contractul, nefinalizat, s-a soldat cu o adevărată tutelă impusă de acţionarii străini asupra finanţelor ţării, cu estorcarea de fonduri şi imixtiunea gravă în treburile interne);

– Concesionarea construcţiei tronsoanelor feroviare Ploieşti-Predeal şi Adjud-Tg. Ocna de către compania londoneză Crawley, în urma respingerii nemotivate de către decizionalii români a unei oferte autohtone mai bune, opţiune care s-a dovedit, de asemenea, falimentară;

– Afacerea Warszawsky-Mihălescu, soldată cu favorizarea întreprinzătorului străin, cu ocazia efectuării de rechiziţii şi transporturi pentru armata rusă, în detrimentul a zeci de mii de ţărani (Semnatarul român, director în Ministerul de Interne, deşi acuzat de intendenţa rusă pentru pretindere, primire de mită şi falsificare de ordine, nu numai că nu a fost demis, dar şi-a condus singur cercetarea faptelor care îl incriminau!);

– Neînregistrarea în documentele oficiale a sumei de opt milioane ruble, primite de la guvernul rus în timpul războiului din 1877-1878, bani despre care s-a aflat ulterior ca urmare a unor demersuri ale cancelariei de la Petersburg;

– Favorizarea de către ministrul Justiţiei, D. Geani, a antreprenorilor Schönfeld şi Fieldermann în obţinerea, din partea statului român, a unei despăgubiri de un milion de lei pentru pretinse daune;

– Coruperea unor magistraţi români de către concesionarul Ward, concomitent cu exercitarea de influenţe externe, prin care străinul a obţinut restituirea unei garanţii de 300.000 franci, confiscate legal de autorităţi;

– Restituirea, în urma coruperii unor persoane din Ministerul de Război, a amenzii de 201.555 lei percepute fabricii din Witten, Germania, pentru nepredarea la termen a lotului de arme contractat de partea română;

– Răscumpărarea, prin intermediul fostului diplomat englez E. Grant, cumnat al lui C.A. Rosetti, a căii ferate Cernavodă-Constanţa, în regim de supraevaluare (şaisprezece milioane faţă de preţul iniţial de nouă milioane lei), în condiţiile în care politicianul îndeplinea funcţia de ministru de Interne;

– încheierea unei convenţii dezavantajoase între E. Costinescu, senator şi director în B.N.R., şi bancherul J. Landau privind răscumpărarea unui tronson feroviar, în urma căruia statul român a fost obligat la plata a peste trei milioane de franci de către Curtea Supremă Comercială din Lipsca;

– Deturnarea a 83.000 franci de către un funcţionar al Ministerului de Finanţe (George Bilcescu, fratele directorului Băncii Naţionale), care a fost achitat sub motiv că era numit provizoriu în funcţie şi că în această situaţie nu era necesară depunerea de garanţii financiare;

– Câştigarea, prin manopere frauduloase de către deputatul Gr. Eliad a concesiunii construcţiei cheiului Brăila şi cedarea ulterioară a afacerii către Societatea Financiară care, nerespectând proiectul şi calitatea materialelor de construcţie prevăzute, a compromis lucrarea, păgubind statul român cu circa 1.780.000 lei (nu a fost încasată nici garanţia de 930.000 lei, convenită cu antreprenorul, din cauza unor aranjamente politice);

– Specularea averii statului la bursă, prin cumpărarea de acţiuni, în regim de supraevaluare (de treo ori fata de valoarea pe piaţa de capital);

– încheierea de către senatorul g-ral Gh. Slăniceanu a unor contracte oneroase cu întreprinzătorul E. Rosenthal, privind aprovizionarea armatei cu furnituri şi furaje pentru unităţi din Dobrogea (trimis în faţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, politicianul a fost achitat la intervenţia prim-ministrului);

– Perfectarea de către ministeriatul Ghica-Mavrogheni a unui împrumut dezavantajos de la firma Oppenheim, pentru plata datoriei externe a României, din 31.610.510 franci primindu-se efectiv 18.500.000 franci.
Activitatea sa jurnalistica i-a adus moartea, intr-un final.
http://roncea.net/…/126-adevarul-despre-eminescu-la-120-de-…
…el insusi, nu cu multa vreme inainte de a fi lichidat, isi facea un sumar amar al muncii sale de jurnalist, ce seamana pana la identitate cu sumarul vietilor noastre de jurnalisti, de astazi.

„Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sunt un om urât şi temut”. 

„Din viaţa mea nu adun decât necaz. Se pare, de la un timp încoace, că toată organizarea partidului de la Timpul e în plină descompunere şi că nici o cârpeală nu-i mai ajută. De aici zilnice nemulţumiri, lipsă de idei şi de concepţiuni hotărâte […] folosul meu, după atâta muncă, e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, dacă am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa Sâmbetei. […] Se prea poate ca, de azi pe mâni, toată întreprinderea (publicaţia – n.n.) să înceteze şi fiecare să-şi vază de treabă. Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţa în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor”

27. (Corespondenţa inedită Eminescu-Veronica Micle. Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, Ed. Polirom, 2000, p. 169);
28. Op.cit., p.122.

 

Eminescu și arta flegmei la adresa sa

De la hidosul număr al Dilemei nr 265 din data de 5 martie 1998, dedicat în întregime demolării lui Eminescu, arta flegmei s-a diversificat. Periodic Eminescu este atacat și terfelit în fel și chip, mai ales de către personaje de alt neam. Cum ar fi de exemplu, zilele trecute, CTP, care s-a întrebuințat în stilul său cvasi comunist pentru a-i contura lui Eminescu o imagine de ateu, anticreștin adică, rupt și diferit de romani până într-acolo încât CTP-ul l-a definit drept neromân – ca și când romanii ar fi ceva scârbos și grețos, definiție ce nu poate veni decât de la un personaj de alta etnie.

Tâmpeniile lui CTP vin din neantul minții sale înguste de evreu credincios în farfurii zburătoare, de inginer autor de insalilari și nuvelete de science fiction, cu omuleți verzi, adus de Iulian Vlad, unchiul său în presă (cel puțin așa se lauda pe vremuri CTP).
Nu înțeleg de ce foarte puțini dintre evreii din presa și din viața politică își asuma public etnicitatea. Ciutacu, Andrei Gheorghe sunt doar doi dintre aceia care și-au clarificat public evreitatea. Sunt însă mult mai mult decât doi evrei în media și în politică. Corect ar fi cånd se manifestă public să-și decline identitatea pentru ca publicul să-și poată calibra percepțiile în cunoștință de cauză. Faptul că evreii au în mod special o problemă cu Eminescu e de înțeles. Din motive întemeiate Eminescu le-a dedicat „israeliților” la vremea să, numeroase materiale de presă. Până în ziua de azi, Eminescu, deși mort de mult, este încă o țintă predilectă a comentatorilor evrei, dar și al autorităților „religioase” ale evreilor (am pus ghilimele deoarece ei nu au chiar o religie) rabinul comunist Moses Rosen. În perioada comunistă Eminescu a fost pus la index – pe partea de jurnalism politic, iar după 1989, încă mai abitir a devenit ținta politrucilor kominternisti, a urmașilor bolșevicilor evrei, concentrați in reduta lui Brucan de la GDS.

Gogomăniile proferate cu un senin imbecilism de CTP fac parte din seria de nesfârșite flegme aruncate înspre efigia lui Eminescu. CTP-ul este un supraviețuitor zelos al acelor vremuri în care comentariul despre Eminescu era tributar indicațiilor de partid, care-l transformau pe Eminescu într-un fel de profet al luptei proletare, un marxist angajat în lupta de clasă.
A-l face ateu și comunist pe Eminescu este în cel mai bun caz o probă de cretinism și analfabetism. A proclama apoi, cum o face CTP-ul, fără nicio replică publică, ca Eminescu nici n-ar fi român, (atât de diferit era el de romani, vrea să o întoarcă șmecherește CTP), arata nivelul delirului la care au ajuns detractorii lui Eminescu.

Întreaga familie a lui Eminescu era dedicată Ortodoxiei

Pentru a clarifica așa zisul „ateism” pe care i-l atribuie lui Eminescu CTP-ul, analfabetul trustului evreiesc al lui Ronald Lauder, trasam câteva coordonate și date ale vieții lui Eminescu plus fragmente dintr-o analiză a cunoscutului profesor și eminescolog Nae Georgescu, unul dintre cei mai calificați cunoscători ai „temei” Eminescu.
Familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credință ortodoxă și o strânsă legătură cu Biserica neamului, biserica din Ipotești construită în 1803 fiind cumpărată de Raluca Eminovici, mama lui Eminescu, în 1847 cu 250 de galbeni de la boierul Theodor Murguleț. Biserica a fost locaș de cult pentru sătenii din Ipotești și după cumpărare salariul preotului fiind plătit de tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, care deținea moșia din Ipotești.

Printre frații mamei lui Eminescu se numărau nu mai puțin de cinci călugări și călugărite – doi frați și trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie: Calinic, Jachift, Fevronia, Olimpiada și Sofia. Jachift a ajuns chiar stareț iar Olimpiada a ajuns maica stareță la Agafton. Olimpiada Jurcasu a fost cea mai apropiată de poet, tot ea îndemnându-l spre studiul credinței străbune. O altă soră a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit și ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viața de obște, asculta povești, cântece și întâmplări povestite de călugărițe, iar mătușa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic și i-a înlesnit accesul la cărțile și manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Jurașcu, stareța de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viața pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoșani pentru Mihai și sora să Harietta, care îi îngrijea sănătatea.

Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj și s-a stabilit în Bucovina, la Călinești, prin anul 1802, unde a ridicat o căsuță și, alături, o biserică din lemn la care a slujit.
Cercetătorul Nae Georgescu descrie într-unul din studiile sale un episod mai puțin cunoscut din viața lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creștină a poetului și primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamț de Sfinții Mihail și Gavriil, unde a cerut să fie spovedit și împărtășit de preot. Consemnarea duhovnicului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron și citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă părintele duhovnic: „Pe ziua de Sfinții Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. și au fost acolo Ion Gheorghiță, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac și trist. și mi-au sărutat mâna și mi-au spus: Părinte, Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Cântărea de la vecernie” Lumina lina”, se regăsește și în versurile poeziei „Răsai asupra mea” în care este invocată imaginea Fecioarei Maria dar și în alte dintre poeziile sale se găsesc motive creștine cum ar fi în „Rugăciune”, „Melancolie”,” Învierea”.

Gândul călugăririi

Cercetătorul Theodor Codreanu arata în volumul „Eminescu și mistica nebuniei” ca poetul a avut în vedere chiar alternativă și gândul călugăririi – mărturisit și lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la „Românul”, în anul 1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise încă semne de „alienat”. „știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la „Românul”, eu de la „Timpul”, și hai să ne călu­gărim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisețe în cari să înșirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se știe cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ”, îi spunea poetul. În anul 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Titu Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei și luat drept glumă. Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din „Sărmanul Dionis”, „Cezara”, „Povestea magului călător în stele”, aflați în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului
Eminescu a trăit relația cu Ortodoxia, sincer, cu respect și evlavie întocmai unui bun creștin. Acest lucru îl mărturisește însuși Mihai Eminescu, atunci când spune: „Istoria omenirii este desfă­șurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”. – de George Roncea

12438958_1048278291892452_9216120492056833859_n

Ziaristul Eminescu despre România, ca o pradă
.
“Nu ne aducem aminte ca in vreo epoca Romania sa fi avut in fruntea ei, ca astazi, un guvern dusman intereselor si cerintelor ei. Pentru intaia data ni se intampla ca guvernul sa reprezinte de-a dreptul strainatatea si pretentiile ei zdrobitoare”…

Am citat un pasaj dintr-un articol publicat de ziaristul Eminescu acum mai bine de un secol, in 1878. De atunci, vedem limpede, situatia nu s-a schimbat in niciun fel. Necontenit, la carma statului roman s-au aflat numai guverne alcatuite din komisari, evropeni, sau sovietici, cu totii reprezentanti ai intereselor internationale anticrestine si antiromanesti, personaje corupte, haite de nemernici si ticalosi pusi pe jaf si capatuiala.

Eminescu a practicat o publicistica in care se imbina eroismul adevarului integral cu angajamentul radical fata de misiunea si imperativele istorice ale spatiului romanesc. Investigatiile, anchetele si analizele sale de presa, atat de actuale si astazi, au iritat in asa masura clasa politica ticaloasa, au deranjat atatea interese ale liftelor straine incat intr-un final de aici i s-a tras moartea.

In urma cu exact sase ani, tot intr-o zi de 15 ianuarie, lansam o campanie de presa dedicata elucidarii circumstantelor lichidarii lui Eminescu, colegul nostru cu mult mai inteligent, mai talentat si mai curajos.
O parte a breslei jurnalistice romanesti s-a mobilizat pentru redescoperirea si proiectarea in constiinta publica a muncii de ziarist desfasurate de Mihai Eminescu. Tema lichidarii jurnalistului incomod a devenit – in cei sase ani care au trecut de atunci – cunoscuta la o scara mult mai mare decat in trecut, in mare parte datorita mediului online.
Cativa mari profesori si oameni de cultura care si-au dedicat o parte din viata adancirii “Dosarului Eminescu” au sustinut demersurile jurnalistice. S-au implicat profesorii Nae Georgescu, Teodor Codreanu, Constantin Barbu, Ilie Badescu si regretatul Mihai Ungheanu, pentru a numi doar cativa dintre cei mai cunoscuti profesori universitari care au oferit jurnalistilor linii de cercetare, documente inedite si au sustinut armatura stiintifica a materialelor de presa.
Astazi, s-a risipit – ca urmare a eforturilor profesorilor si jurnalistilor care s-au implicat in analiza “Dosarului Eminescu” o buna parte din valul de minciuni, intoxicari si dezinformari tesut de detractori veniti din tenebrele catacombelor ideologice ce au incercat sa-l impinga pe Eminescu la o periferie a istoriei si culturii romanesti.

“O tentativa demolatoare colectiva, dar care isi are originea intr-un centru ideocratic comun, si care a fortat schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instante culturale, literare si politice cu platforma de audienta cum ar fi criticul literar si amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, indeamna la renuntarea omologarii nationale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negatie sunt noii vectori normativi ai discursului „oficial” despre Eminescu.” – scriam acum cativa ani, (http://roncea.net/…/126-adevarul-despre-eminescu-la-120-de-…) referindu-ma apoi la libarca Patapievici si urdorile centralei kominterniste a GDS-ului fondat de criminalul bolsevic Silviu Brucan (Saul Brukner), a carui sangeroasa nevasta, Sidorovici, a trimis la moarte mii de intelectuali de frunte ai Romaniei, dupa care s-a aciuit se pare in Israel ca si restul criminalilor bolsevici care au ucis, au ucis, au ucis…

Coruptia, veninul societatii romanesti

O haita de lepre, straini vesnic nesatui pusi pe furat, pe jefuit, au tot ucis elita romaneasca, au tot parazitat acest popor ce sufera de exces de toleranta la flegma. Cancerul nu este de azi de ieri si temele despre care scria Eminescu acum peste un secol sunt neschimbate in continut si astazi. Putina lume cunoaste calitatea de ziarist de investigatii, de comentator acid, cu atitudine, a lui Eminescu. Observatiile sale sunt insa cumplit de actuale si astazi:

“Coruptia e mijlocul cel mai lesnicios de trai in Romania. Acesta este spiritul cel rau care desface societatile romanesti si le nimiceste pan-in sfarsit; acesta este veninul care da loc la miscari sociale si la nemultumire … contribuie a destrama spiritul public, a-l face sa nu mai creaza nici in drept, nici in bine, a nu mai astepta nimic de la munca, totul de la tertip si de la apucatura…
Nimic nu e mai periculos pentru constiinta unui popor decat priveliştea coruptiei şi a nulitatii recompensate….
Aceasta privelişte ii ia poporului increderea in valoarea muncii si in siguranţa inaintarii prin merit. Dandu-le zilnic exemplu ca, fara a sti ceva si fara a fi muncit, cineva poate ajunge bogat si om cu vaza… contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restransul grup la grupuri din ce in ce mai numeroase de cetateni.”

Intr-o introducere la publicistica eminesciana realizata de profesorul George Ene am gasit o parte din cazuistica marii coruptii politice si economice, denuntate in Timpul, de catre ziaristul Eminescu:

“– Atribuirea concesiunii constructiei caii ferate Roman-Galati-Braila-Buzau-Bucuresti-Pitesti-Craiova-Varciorova consortiului german Stroussberg, in conditii dezastruoase pentru statul roman, prin coruperea unor politicieni si implicarea principelui Carol I, la presiunile unor cercuri politice si financiare din Germania, grupate in jurul cancelarului Bismarck (contractul, nefinalizat, s-a soldat cu o adevarata tutela impusa de actionarii straini asupra finantelor tarii, cu estorcarea de fonduri si imixtiunea grava in treburile interne);
– Afacerea Warszawsky-Mihalescu, soldata cu favorizarea intreprinzatorului strain, cu ocazia efectuarii de rechizitii si transporturi pentru armata rusa, in detrimentul a zeci de mii de tarani;
– Neinregistrarea in documentele oficiale a sumei de opt milioane ruble, primite de la guvernul rus in timpul razboiului din 1877-1878, bani despre care s-a aflat ulterior ca urmare a unor demersuri ale cancelariei de la Petersburg;
– Favorizarea de catre ministrul Justitiei, D. Geani, a antreprenorilor Schönfeld si Fieldermann in obtinerea, din partea statului roman, a unei despagubiri de un milion de lei pentru pretinse daune;
– Coruperea unor magistrati romani de catre concesionarul Ward, concomitent cu exercitarea de influente externe, prin care strainul a obtinut restituirea unei garantii de 300.000 franci, confiscate legal de autoritati;
– Rascumpararea, prin intermediul fostului diplomat englez E. Grant, cumnat al lui C.A. Rosetti, a caii ferate Cernavoda-Constanta, in regim de supraevaluare (saisprezece milioane fata de pretul initial de noua milioane lei), in conditiile in care politicianul indeplinea functia de ministru de Interne;
– Incheierea unei conventii dezavantajoase intre E. Costinescu, senator si director in B.N.R., si bancherul J. Landau privind rascumpararea unui tronson feroviar, in urma caruia statul roman a fost obligat la plata a peste trei milioane de franci de catre Curtea Suprema Comerciala din Lipsca;
– Deturnarea a 83.000 franci de catre un functionar al Ministerului de Finante (George Bilcescu, fratele directorului Bancii Nationale), care a fost achitat sub motiv ca era numit provizoriu in functie si ca in aceasta situatie nu era necesara depunerea de garantii financiare;
– Castigarea, prin manopere frauduloase de catre deputatul Gr. Eliad a concesiunii constructiei cheiului Braila si cedarea ulterioara a afacerii catre Societatea Financiara care, nerespectand proiectul si calitatea materialelor de constructie prevazute, a compromis lucrarea, pagubind statul roman cu circa 1.780.000 lei (nu a fost incasata nici garantia de 930.000 lei, convenita cu antreprenorul, din cauza unor aranjamente politice);
– Specularea averii statului la bursa, prin cumpararea de actiuni, in regim de supraevaluare (de trei ori fata de valoarea pe piata de capital);
– Incheierea de catre senatorul g-ral Gh. Slaniceanu a unor contracte oneroase cu intreprinzatorul E. Rosenthal, privind aprovizionarea armatei cu furnituri si furaje pentru unitati din Dobrogea (trimis in fata inaltei Curti de Casatie si Justitie, politicianul a fost achitat la interventia prim-ministrului);
– Perfectarea de catre ministeriatul Ghica-Mavrogheni a unui imprumut dezavantajos de la firma Oppenheim, pentru plata datoriei externe a Romaniei, din 31.610.510 franci primindu-se efectiv 18.500.000 franci.”

Coruptia aparatului politic parazitar nu s-a diminuat de atunci, dimpotriva, capusele s-au inmultit. Ziaristi ca Eminescu, care sa-si asume raspicat rostirea adevarului despre cei ajunsi la putere nu prea se gasesc astazi.
Nu cu multa vreme inainte de a fi lichidat, Eminescu isi facea un sumar amar al muncii sale de jurnalist, ce seamana pana la identitate cu sumarul vietilor noastre de jurnalisti, de acum. A unora dintre ziaristi.
Din pacate nu avem nimic nou de adaugat, nespus inca de Eminescu:

“…poporul se zbate fara putere, jumulit si esploatat intr-un mod neomenos de catre o tagma de oameni fara merit, fara stiinta, fara caracter, fara patrie chiar”…

Eminescu – lichidarea…(o restituire dintr-un ziar dispărut)

“Eminescu, a carui zi se sarbatoreste astazi, este poetul national al Romaniei. Gresit! Eminescu nu este numai atat. La 20 de ani de la momentul 1989, cand s-au implinit 100 de ani de la uciderea “romanului absolut” – cum ii spunea Tutea -, iata, putem dezvalui public mult mai multe despre necunoscutele “Dosarului Eminescu”, despre razboiul nevazut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul sau, facerea “Daciei Mari”, sub semnul lui “J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum” (cf manuscrisului 2292, f.38.r).

La 120 de ani de la anul eliminarii fizice a ganditorului national – dupa ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, bagat la nebuni si interzis – un grup de cercetatori si ziaristi refac, pas cu pas, misterele vietii si mortii lui Eminescu, ale razboiului nevazut dus, neincetat, pentru idealurile nationale.

Putina lume stie, chiar si azi, ca militantul Mihai Eminescu, membru al societatii cu caracter secret “Carpatii”, constituita, poate nu intamplator, intr-o zi de 24 ianuarie, era urmarit pas cu pas de agentii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise “periculos”. “Carpatii” milita pentru Unirea Transilvaniei cu tara si Eminescu deranja. Atat de mult incat P.P. Carp ii scrie de la Viena lui T. Maiorescu celebra sentinta: “Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Maiorescu era agent al imperiului, dupa cum o dovedesc astazi istoricii eminescologi. In “Carpatii”, pentru a-i supraveghea activitatile lui Eminescu, este introdus Slavici, la randul sau spion al Vienei, care ii da rapoarte amanuntite lui Maiorescu. “Controlorul” Slavici il si gazduia. Sotia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invoca prima “nebunia” lui Eminescu, in depesa pe care i-o trimite lui Maiorescu in fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului: “Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creanga privind revolverul pe care il purta asupra sa: “Imi este frica sa nu ma ucida cineva”.

“Argus!” ii strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul garii, in timp ce era bagat intr-un tren cu destinatia Viena, la o zi dupa ce fusese scos de la nebuni si tot la o zi dupa ce Romania semnase Tratatul de “neagresiune” cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelasi imparat care isi pusese apostila pe o Nota informativa din 1882 privind o intrunire secreta a societatii “Carpatii”, livrata de Baronul von Mayr, ambasadorul sau la Bucuresti, in care se arata: “Eminescu, redactorul sef al ziarului > a facut propunerea ca studentii transilvaneni de natiune romana, care umbla pe la scolile de aici pentru invatatura, sa li se incredinteze pe timpul vacantei lor acasa ca sa lucreze pentru pregatirea publicului in favoarea unei Dacii Mari”. Romania Mare.

La fel de putina lume stie cum a fost ucis Eminescu, in urma cu 120 de ani: cantand “Desteapta-te romane!”. Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul mortii lui Eminescu, frizerul sau, a fost descoperita de profesorul Nae Georgescu si introdusa in volumul “Boala si moartea lui Mihai Eminescu”: “Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te romane!”(…) Si a inceput sa cante Desteapta-te romane!, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana.

Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: >. “Aceasta “afacere”, in care au participat imparati, regi, amici, dame, informatori, tradatori, plagiatori, homosexuali, agenti multipli etc., devine descifratoare pentru istoria Romaniei si, un strop, pentru istoria Europei. Descifrarile si dezvaluirile ne vor ajuta sa intelegem de ce si atunci, si astazi a fost asa si nu altfel”, scrie filosoful Constantin Barbu in preambulul uriasei sale lucrari in 10 volume, de 7000 de pagini, “Codul invers”.

“Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului romanesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pana va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului romanesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne ramane, e simpla: “Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea braz­dei, a taranei, ci iubirea trecutului?”. Victor Roncea, ZIUA

12417616_1048283665225248_1967061567890120120_n

Rezistenţa lui Eminescu la crimă (seria restituiri din ziare interzise)

“Orice s-ar intampla cu neamul romanesc, oricate dezastre si suferinte ne-au fost urzite de Dumnezeu, nicio armata din lume si nicio politie, cat ar fi ea de diabolica, nu va putea sterge Luceafarul lui Eminescu din mintea si din sufletul Romanilor”.

“Dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al sau” este “setea lui de nemurire”. O spune Mircea Eliade.

Si nu este Eliade cel tanar care dogorea de misticismul Miscarii Legionare, ci Eliade omul religios pe deplin confirmat, care scrie aceste randuri la un 15 ianuarie, 1975, in ziarul romanilor din exil “America”. Tot Eliade ingrijise o “Editie de pribegie a Poesiilor”, la Paris, in 1949, a carei prefata se incheia cu urmatorul indemn, cu privire la scrierilelui Eminescu:

“Pastrati-le bine; este tot ce ne-a ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc”.

Daca rezistenta romaneasca din exil pastra lucrarile lui Eminescu ca pe sfintele moaste, in schimb, in tara, cea mai mare parte din creatia lui Eminescu, de poet dar si, mai ales, de jurnalist si ganditor national, era pusa la index de bolsevici. Eminescu integral a devenit interzis in Romania invadata, la ordinele comisarilor bolsevici ai culturii romane, gen Brucan sau Rautu, conform unor directive ale NKVD destinate tarilor care intrau sub ocupatia sovietica. Ordinele erau clare: eliminarea oricaror valori nationale si inlocuirea acestora cu melanjul sovietic, azi “globalist”, in toate domeniile, sub atenta indrumare a agentilor kominternului.

In Romania s-au mai putut publica operele politice si jurnalistice ale lui Eminescu de abia dupa 45 de ani de la instaurarea comunismului, in 1989, la 100 de ani de la moartea ganditorului luptator. Si atunci, cu scandal si presiuni care au implicat inclusiv organele de Securitate, de ambele parti, cea a sustinatorilor lui Eminescu, cum ar fi marele eminescolog academicianul Dimitrie Vatamaniuc, dar si de cea a detractorilor lui Eminescu. Istoricii si cercetatorii care recompun astazi istoria comunista, amintesc, in noua “Scanteie”, cum securistii se temeau ca publicistica lui Eminescu ar putea avea – si atunci, ca si in urma cu 100 de ani – consecinte pe plan international, respectiv ca ar fi putut afecta “relatia bilaterala a Romaniei cu Uniunea Sovietica si cu Israelul”. Incercarea de blocare a publicarii volumui X din “Opere” s-a lasat cu lupte subterane grele ale unei adevarate miscari de rezistenta nationala din institutii, care a reusit, prin mijloace romanesti, sa fenteze autoritatile comuniste si, in memoria marelui ganditor national, sa-i publice opera la comemorarea centenarului mortii sale, in urma cu 20 de ani.
Astazi a devenit cunoscut, prin documente de arhiva ascunse timp de peste un secol, ca Eminescu era talonat agresiv atat de Ohrana tarista cat si de serviciile speciale ale imperiului Austro-Ungar, pentru articolele sale nationaliste din Timpul si activitatea sa secreta din cadrul Societatii Carpatii, care avea drept obiectiv reunirea Romaniei, “refacerea Daciei Mari”. De aici i se trage si “moartea civila”, survenita la 28 iunie 1883, cand este arestat cu violenta, intrand in istoria care inca se scrie drept primul ziarist roman persecutat politic si supus practicilor de reprimare prin abuzuri psihiatrice si dezinformari grosolane despre viata sa, devenite ulterior o practica uzuala a regimurilor totalitare. Cu atat mai mult, este o datorie a fiecarui roman sa-l redescopere pe Eminescu militantul gazetar.

La 120 de ani de la uciderea lui Eminescu, inca neelucidata complet, mai exista si astazi tentative de asasinare a lui Eminescu din partea unor “brucani” sau “arioni”, cum spunea chiar Eminescu, dupa numele unui ministru al vremii, care, ca si azi, in ce priveste majoritatea guvernantilor Romaniei, actiona impotriva intereselor nationale. Dar daca Iorga il defineste pe Eminescu drept “expresia integrala a natiunii romane” si Tutea afirma ca “Eminescu e romanul absolut – suma lirica de mari voievozi”, cine are timp sa se aplece la sasaitul pigmeilor daca nu chiar pigmeii? Sfidandu-i pe toti ucigasii sai, Eminescu renaste an cu an in fiecare constiinta si suflet romanesc, dupa cum spune Eliade. Parafrazandu-l pe Eminescu in apararea Bisericii, dintr-un editorial din Timpul de acum 130 de ani, putem spun ca cine il sapa pe Eminescu “poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni in minte, dar numai roman nu e”.

Victor Roncea, ZIUA – Marti, 16 iunie 2009

Sursa:.george-damian.roroncea.netcurentul.info

Citiți și...

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Distribuie!

Despre Stiri Extreme

Stiri Extreme: Capitalism, Ceausescu, Conspiratii, Design, Diverse, Eminescu, Istorie, Masonerie, Pamflet, Politica, Sanatate, Simboluri si Spiritualitate. Contact: office@stiri-extreme.ro