Adventistii si Ellen White- profeta adventistilor-amesteca adevarul cu minciuna ( doctrine new-age)

by Mormantul Ellen White si obeliscul masonic  REPERE PENTRU NEDUMERIREA ÎN LEGĂTURĂ CU ADVENTISMUL DE ZIUA A ȘAPTEA! •Adventismul de ziua a șaptea crede în spiritul profeției care a constituit ungerea […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Mormantul Ellen White si obeliscul masonic 

REPERE PENTRU NEDUMERIREA ÎN LEGĂTURĂ CU ADVENTISMUL DE ZIUA A ȘAPTEA!

•Adventismul de ziua a șaptea crede în spiritul profeției care a constituit ungerea fondatoarei lui, Ellen G. White, ca interpretare corectă a Scripturii. Dar Biblia este inerantă și superioară scrierilor lui Ellen White.

•Doctrina Dumnezeului Trinitarian este ortodoxă.

•Doctrina iadului și a chinului veșnic al celor răi este înlocuită cu adormirea sufletului. Există doar un cer pentru credincioșii adevărați.

•Adventismul de ziua a șaptea învață o doctrină aberantă cu privire la completarea ispășirii lui Cristos, a indentității Celui care a „purtat păcatul” în Scriptură și a lucrării actuale a lui Cristos în cer.

•Mântuirea necesită acțiuni personale combinate cu harul lui Dumnezeu.

DOAMNA WHITE ȘI CRITICII EI.

De-a lungul anilor a apărut foarte multă literatură critică la adresa vieții și lucrării lui Ellen G. White. Acțiunile critice acoperă o paletă foarte largă, de la afirmația moderată că doamna White este o mistică sinceră dar dezechilibrată din punct de vedere emoțional până la acuzația că este „o proorociță mincinoasă”, care a căutat câștigul material și că o bună parte din scrierile ei sunt plagiate. În interesul adevărului și al unei investigații oneste, și pentru că este imposibil ca într-o pagină ca aceasta să se analizeze toate contradicțiile ce țin de acest subiect, vom prezenta câteva elemente de bază ale controversei, lăsându-l pe cititor să stabilească singur validitatea diferitelor acuzații.
Sursa de inspirație pentru 90 la sută din criticile distructive la adresa doamnei White se găsește în scrierile lui Dudley M. Canright, un fost lider adventist foarte abil, cândva un prieten apropiat al doamnei Ellen G. White, al soțului ei James și al mai multor lideri adventiști proeminenți. Canright, unul dintre cei mai toleranți scriitori adventiști de ziua a șaptea și participant la numeroase dezbateri din vremea lui, a părăsit mișcarea deoarece și-a pierdut credința în inspirația doamnei White și în multe doctrine susținute pe atunci de Biserica adventistă. Deși este adevărat că acest Canright a renunțat de trei ori să predice, legitimația de pastor nu i-a fost retrasă niciodată. În cele din urmă a demisionat din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, devenind în 1887 pastor baptist. Canright însuși recunoaște că s-a retras din slujirea activă în mare măsură din cauza conflictelor personale pe care le-a avut cu Ellen G. White și cu sfătuitorii ei. Dar se pare, după cum reiese din corespondența pe care o vom cita în continuare, că el a păstrat relații personale apropiate cu James, soțul doamnei White, și cu alți lideri adventiști proeminenți. Canright s-a împotrivit energic arianismului (negarea divinității lui Cristos) și legalismului extrem, care existau printre unii dintre primii adventiști de ziua a șaptea; convingerile lui l-au determinat mai târziu să scrie două cărți (Seventh-day Adventism Renounced și Life of Mrs. E. G. White), care denunțau sistematic și distructiv adventismul de ziua a șaptea din punct de vedere teologic și puneau la îndoială motivația personală și integritatea doamnei White.
În Review and Herald, numărul din 22 Martie 1887, foștii frați de credință ai prezbiterului Canright au scris despre el următoarele:

„Ne-a părut rău să ne întrerupem relațiile cu cineva pe care l-am stimat multă vreme ca pe un frate drag… Atunci când ne-a părăsit, el a adoptat o conduită mult mai bravă și mai lăudabilă decât mulți dintre cei care s-au lepădat de noi, întrucât a venit la frații din conducerea confesiunii noastre pentru a le aduce la cunoștință starea sufletească în care se afla. El a făcut aceasta în fața bisericii lui și, după câte știm, nu a recurs la niciun mijloc ascuns sau lipsit de onestitate, ce ne-ar fi putut ofensa în vreun fel. El pleacă din mijlocul nostru păstrând o moralitate nepătată. A ales alte legături religioase, care îi sunt mai plăcute. Acesta este privilegiul fiecărui om, și oricine este liber să facă uz de el, dacă vrea.”

VERDICTUL DOVEZILOR!

După cum am analizat toate dovezile care mi-au stat la dispoziție, cele menționate mai sus fiind doar o parte din ele, m-am convins că Ellen G. White a fost o femeie extrem de impresionabilă, în consecință puternic influiențată de asociații ei. Nimeni nu pune la îndoială faptul că ea a crezut sincer că Domnul îi vorbește, însă noi credem că dovezile pe care le-am prezentat în această Pagină oferă motive întemeiate pentru a pune la îndoială natura inspirată a sfaturilor ei, indiferent dacă adventiștii de ziua a șaptea vor să accepte acest lucru sau nu. Aprecierea mea cu privire la viziunile doamnei Ellen G. White este rezumată foarte bine de următoarea declarație, venită din partea unui critic binevoitor. În 1847, la începutul lucrării ei, una dintre rudele doamnei White a afirmat:

„Nu pot susține că viziunile surorii Ellen sunt inspirație divină, așa cum credeți dumneavoastră și ea; totuș, nu suspectez nici cea mai vagă urmă de necinste în această problemă, la niciunul dintre dumneavoastră. Cred că îmi este permis să îmi exprim în cele ce urmează convingerea pe care o am, fără nici o intenție rea – fără îndoială că acest lucru va avea drept rezultat fie binele dumneavoastră, fie binele meu. În acelaș timp, admit că există posibilitatea ca eu să greșesc. Cred că, ceea ce consideră ea, împreună cu dumneavoastră, a fi viziuni din partea Domnului nu sunt decât niște reverii religioase în care imaginația ei se oprește mereu asupra unor teme de care este profund interesată. Când este absorbită de aceste reverii, se rupe față de tot ce se întâmplă în jurul ei. Reveriile pot fi de două feluri: păcătoase și religioase. În ambele cazuri sentimentele decurg în general dintr-o învățătură sau dintr-un studiu anterior. În niciun caz nu cred că viziunile sunt de la Diavolul.”

Dacă adventiștii de ziua a șaptea vor să apere inspirația doamnei White, trebuie să explice un număr de contradicții din scrierile ei. Credem că ar face bine să admită că ea a fost un om ca toți oamenii, capabilă să facă erori de judecată și cu scăpări de memorie.
Părerea mea este că Ellen G. White a avut o personalitate extrem de complexă și că a plagiat diverse materiale fiindcă a crezut că Domnul i-a arătat că afirmațiile conținute în diferitele ei surse de informare sunt adevărate. Ea și-a însușit pur și simplu materialul cules de la alții și l-a transmis mai departe. Chiar dacă faptele ei nu pot fi acuzate, ele pot fi înțelese ca acțiunile unui creștin supus greșelii. La fel ca toți, și ea a fost o muritoare și păcătoasă. Cred că, cei care s-au aflat în jurul ei au ajutat-o și au sprijinit-o în acțiunea ei de „acoperire”. Mai cred, deasemenea, că White Estate a continuat timp de mai mulți ani după moartea ei această „acoperire”. Nicio persoană obiectivă, care se află în posesia tuturor datelor, nu se poate îndoi de acest lucru.

Adventiștii de azi afirmă că doamna White nu a fost infailibilă, că a preluat informații (din nefericire, de obicei fără să menționeze acest lucru) din alte surse și că și-a transmis mesajul în contextul teologic al secolului al XIX-lea. Profesorul adventist Gary Land observă: „Cercetările din anii 1970 au stabilit trei lucruri: că Ellen White a împrumutat mult material de la alții; că ea a fost parte a culturii de la sfârșitul secolului al XIX-lea; și că ea nu a fost inerantă. De la furia împotrivirii față de studiul lui Ronald Numner de la mijlocul anilor 1970, denominațiunea – deși evident deranjată de discutarea publică a acestui subiect – a trecut pe la sfârșitul secolului la acceptarea ideilor generale pe care le-au scos la iveală cercetările efectuate.”
Mulți critici ai adventismului de ziua a șaptea au presupus, în mare parte din cauza scrierilor detractorilor de profesie, că doamna White a fost un căpcăun care îi devora pe toți cei ce i se opuneau, și aceștia nu au încetat niciodată să pretindă în mod fals că adventiștii de ziua a șaptea cred că doamna White este infailibilă în ciuda declarațiilor aparținând unor autorități ale confesiunii care susțin contrariul. Deși adventiștii păstrează față de doamna White și față de scrierile ei o mare stimă, ei susțin că Biblia este singura lor „normă pentru credință și practică”. Chiar dacă creștinii de celelalte confesiuni nu sunt de acord cu atitudinea adventiștilor de ziua a șaptea față de doamna White, tot ceea ce a scris ea cu privire la subiecte precum mântuirea sau trăirea creștină o definește ca pe o creștină în sensul deplin al cuvântului.

SFÂNTUL LOCAȘ!

Deoarece adventiștii de ziua a șaptea cred că sfântul Locaș ce urmează a fi curățit se află în cer (Daniel 8:14), dar pe care milleriștii l-au indentificat cu pământul (o greșeală regretabilă a vremurilor de început ale mișcării adventiste), să ni se permită întrebarea: Care este scopul sfântului Locaș ceresc și a curățirii lui? Ce propovăduiesc defapt adventiștii?
Cartea Evrei menționează clar un „Loc preasfânt ceresc”, al cărui oficiant este Cristos (Evrei 8:1, 2), iar scriitorul epistolei Îl pune pe Domnul Isus Cristos, Marele nostru Preot înviat, de mai multe ori în opoziție, cu preoția aaronică. El arată că, fiind preot după rânduiala lui Melhisedec, autoritatea lui Cristos derivă din puterea unei „vieți nepieritoare” (Evrei 7:16) și că El a fost Preot cât și jertfa de la Calvar, fapt pe care adventiștii îl subliniază și ei.
Prin urmare, ar fi inutil să argumentăm că termenul „sfântul Locaș” nu se referă la cer sau la ceva ceresc , deorece Scripturile afirmă că exact acesta este sensul său. Însă eroarea adventiștilor constă în faptul că ei formulează din Scripturi interpretări care nu pot fi susținute prin exegeză, ci se bazează în mare măsură pe implicație și deducție, și sunt preluate din aplicațiile teologice realizate de ei înșiși.

În învățătura lor despre sfântul Locaș, adventiștii spun prin doamna Ellen G. White: „Așa cum în vechime păcatele poporului erau așezate prin credință asupra jerfei pentru păcat și, prin sângele ei, erau transferate în mod simbolic sfântului Locaș pământesc, tot așa în noul legământ, păcatele celor care se pocăiesc sunt așezate prin credință asupra lui Cristos și transferate asupra sfântului Locaș ceresc. Și întocmai cum curățirea sfântului Locaș pământesc a fost făcută prin îndepărtarea păcatelor cu care fusese poluat, la fel și curățirea Locașului ceresc va fi făcută prin îndepărtarea sau ștergerea păcatelor care sunt înregistrate acolo.”

Aici avem esența învățăturii adventiste de ziua a șaptea despre ispășirea păcatului; potrivit acesteia, păcatele credincioșilor au fost transferate, depozitate, sau înregistrate în sfântul Locaș ceresc și fac acum obiceiul judecății cu caracter investigator.

SĂ MAI ASCULTĂM CE SPUNE DOAMNA WHITE:

„În cazul jertfelor pentru păcat aduse pe parcursul anului, a fost acceptat un înlocuitor al păcătosului; dar sângele victimei animale nu a realizat o ispășire completă pentru păcat. El a asigurat doar un mijloc pentru transferul păcatului în sfântul Locaș. Prin jertfa de sânge, păcătosul recunoștea autoritatea Legii, își mărturisea vina de a o fi încălcat și își exprima credința în Cel care urma să ia păcatul lumii; însă el nu era eliberat total de condamnarea Legii. În ziua ispășirii, marele preot aducea o jertfă pentru adunare, apoi intra în locul preasfânt cu sângele jertfei, pe care îl stropea peste tronul harului aflat deasupra tablelor Legii. În felul acesta, cerința Legii care stipula moartea păcătosului era satisfăcută. Apoi în calitate de mijlocitor, preotul lua păcatele asupra sa și, părăsind sfântul Locaș, purta cu el povara vinovăției lui Israel. La intrarea cortului, își punea mâinile pe capul țapului ispășitor, mărturisea toate nelegiuirile copiilor lui Israel, toate fărădelegile și toate păcatele lor, trecându-le asupra țapului. Și după ce țapul care purta aceste păcate era izgonit, se considera că acestea au fost îndepărtate pentru totdeauna, că au fost luate de la popor.”

În continuare White spune:   „Oamenii se considerau eliberați de povara păcatului abia după ce țapul era izgonit.”
Prin urmare, învățătura adventistă este că Cristos, Marele nostru Preot, a transferat păcatele credincioșilor (adică „înregistrarea” păcatelor, în gândirea adventistă) în sfântul Locaș ceresc, care va fi curățit la sfârșitul marii Zile a ispășirii, când se va fi încheiat judecata cu caracter investigator. După ce cazurile tuturor celor neprihăniți se vor fi soluționat și păcatele lor vor fi fost șterse, Domnul Isus Cristos Se va întoarce în slavă. Doamna White a spus clar că păcatul transferat în sfântul Locaș ceresc va rămâne acolo până la finalizarea judecății cu caracter investigator și până la curățirea sfântului Locaș.

(Sângele lui Cristos, deși urma să îl elibereze pe păcătos de sub condamnarea Legii, nu avea să șteargă păcatul; acesta avea să rămână înregistrat în sfântul Locaș până la ispășirea finală; așadar tipul, adică sângele jertfei pentru păcat, a luat păcatul de la cel ce s-a pocăit, dar el a rămas în sfântul Locaș până în Ziua Ispășirii.)

Pentru a susține acest punct de vedere caracteristic, adventiștii citează Fapte 3:19 în versiunea King James: „Pocăiți-vă, deci, și întoarceți-vă la Dumnezeu, ca să vi se șteargă păcatele, „când” vor veni de la Domnul vremurile de înviorare.”

Principala dificultate pentru argumentul adventist o reprezintă faptul că originalul grec al pasajului din Fapte 3:19 nu confirmă învățătura lor că ștergerea păcatelor va fi un eveniment dinstinct de iertarea păcatelor. Potrivit traducerilor moderne (Revised Version, American Standard Version, Revised Standard Version) textul trebuie citit astfel: „Pocăiți-vă deci, și întoarceți-vă la Dumnezeu, ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare.” Petru îi îndemna pe ascultătorii lui să se pocăiască, să se întoarcă de la păcatele lor ca să primească iertarea care vine de la Domnul. Acest text nu sprijină învățătura fraților adventiști despre „sfântul Locaș ceresc” și despre „judecata cu caracter investigator”.

În legătură cu ziua când va începe marea judecată, James White a citat următorul verset: „Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui Cristos Isus, care are să judece viii și morții la arătarea Lui în Împărăția Sa [și nu înainte]” (2 Timotei 4:1; trad. lit. din engl.).
Întrebat fiind când anume se așteaptă el să aibă loc judecata din Daniel 7, James White a răspuns: „În viziunea lui din timpul nopții, Daniel văzut că judecata a fost dată sfinților din ceruri, dar nu și sfinților muritori. Cornul cel mic va domni până când va veni Cel îmbătrânit de zile, ceea ce nu se va întâmpla până ce cornul mic nu va fi distrus de strălucirea venirii lui Cristos.”
Vedem așadar, că la început, James White a respins judecata cu caracter investigator, și a avut motive bine întemeiate s-o facă. Mai există două afirmații ale lui deosebit de revelatoate. El a scris: „Îngerul celui de-a doua veniri din Apocalipsa 14:6, 7, care a spus cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui” nu dovedește că ziua judecății a venit în 1840 sau în 1844, nici că va veni înainte de întoarcerea lui Cristos… Unii au spus că ziua judecății va fi înaintea celei de a doua veniri. Fără îndoială că acest punct de vedere nu are nici o bază în Cuvântul lui Dumnezeu.”

Când a scris aceste cuvinte, James White s-a situat pe o temelie biblică solidă, dar mai târziu a abandonat această poziție în favoarea teoriilor și speculațiilor profetice ale soției lui și ale altor lideri adventiști influienți. Domnul Isus Cristos Însuși a spus că judecata va avea loc după a doua lui venire: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui” (Matei 25:31, 32). Este suficient să citim următoarele pasaje scripturale pentru a ne convinge că judecata lui Dumnezeu asupra credincioșilor și necredincioșilor este un eveniment viitor. Observați limbajul întrebuințat în fiecare din ele:

1. „…celor vii și celor morți”, „la arătarea Sa și Împărăția Sa” (Fapte 10:42; 1 Petru 4:5; 2 Timotei 4:1).
2. „Când va veni Fiul omului în slava Sa… va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui” (Matei 5:31-46).
3. Grâul și neghina: „așa va fi și la sfârșitul veacului” (Matei 13:24-30, 36-43).
4. „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de domnie de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5:10)
5. „Așa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuși lui Dumnezeu” (Romani 14:10-12).
6. „…lucrarea fiecăruia va fi dată pe față: Ziua Domnului o va face cunoscută” (1 Corinteni 3:13).
Pe lângă aceste versete, care indică mai presus de orice îndoială o judecată viitoare, scriitorul Epistolei către Evrei declară: „…după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27). Pentru orice neadventist acestea sunt dovezi concludente în sprijinul ideii că în prezent nu se desfășoară nicio judecată cu caracter investigator, de care credincioșii ar trebui să se teamă.
Pasajul din Evrei 4:13 neagă și el concepția greșită despre judecata cu caracter investigator: „Nicio făptură nu este ascunsă de de El, ci totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.” De vreme ce Domnul nostru cunoaște natura „cazurilor” pe care se presupune că le-ar analiza în cer, ce nevoie mai este de o „judecată cu caracter investigator”? Noi credem că Scripturile nu justifică o asemenea doctrină.

Prin urmare este evident că pentru adventiști judecata cu caracter investigator este foarte reală și ei cred că ștergerea finală a păcatelor de rezultatul acestei judecăți, al cărei punct culminant va fi distrugerea (anihilarea) finală a celor răi și a lui Satan, personificat de țapul ispășitor din Leviticul 16.

ȚAPUL ISPĂȘITOR

Probabil niciuna din doctrinele adventismului nu a fost mai greșit înțeleasă ca învățătura lor despre țapul ispășitor (Leviticul 16). Din cauza unor alegeri nefericite de cuvinte de către câțiva scriitori adventiști, și-a lăsat impresia că adventiștii îl consideră pe Satan parțial un purtător al păcatelor copiilor lui Dumnezeu. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că primii adventiști și-au formulat o mare parte în teologie pe tipologia sfântului Locaș din legea mozaică, apelând în acest sens aproape exclusiv la terminologia versiunii King James a Bibliei. Așa se face că au ajuns în dificultate când s-au ocupat de concepte mai complexe ale Vechiului Testament, cum ar fi acela de țap ispășitor (Leviticul 16). Totuși, nu puțini sunt experții care sprijină concepția adventistă conform căreia Azazel îl simbolizează pe Satan. Oricum, important este locul pe care adventismul îl acordă țapului ispășitor în raport cu ispășirea săvârșită de Cristos. Oare cred adventiștii cu adevărat că Satan va deveni în cele din urmă purtătorul substiționar al păcatelor? Nicidecum! Autorul acestei cărți este convins că înțelegerea pe care o au adventiștii asupra țapului ispășitor, împreună cu punctul lor de vedere referitor la ziua ispășirii, sfântul locaș și judecata cu caracter investigator formează un amestec bizar de interpretare profetică și de tipologie, însă nu reprezintă în niciun caz o doctrină chiar atât de nimicitoare pentru sufletul omului cum consideră mulți.

Unul din cei mai proeminenți critici ai adventismului de ziua a șaptea este un tipograf, fost adventist din Minneapolis, care a scris mult împotriva fostei lui biserici. La data de 2 august 1957, el i-a atacat violent și cu amărăciune pe adventiști în The Sword of the Lord, acuzându-i că ar amăgi intenționat lumea. Deoarece scrierile lui sunt citate frecvent de majoritatea celorlanți critici, vom discuta puțin despre acuzațiile pe care le aduce el adventismului, însă de dragul conciziei ne vom limita la un ascpect important al criticii sale, și anume la discuția lui despre Lege și mântuire în teologia adventistă de ziua a șaptea.
El citează din Steps to Crist de Ellen G. White următoarele cuvinte: „Condiția pentru viața veșnică este acum aceeași care a fost întotdeauna… ascultarea perfectă de Legea lui Dumnezeu.”
Apoi el suștine că adventismul de ziua a șaptea propovăduiește acest lucru și, la prima vedere, se pare că a reușit să-și susțină punctul de vedere, anume că la adventiști mântuirea este o combinație între har, credință în Cristos și păzirea Legii. Însă dacă ne uităm la declarația lui Ellen G. White în contextul din care acest critic a scos-o, vedem că ea respinge de fapt acest punct de vedere. Iată întregul context al declarației lui Ellen White:

„Noi nu dobândim mântuirea prin ascultarea noastră, deoarece mântuirea este darul fără plată al lui Dumnezeu, care se primește prin credință. Însă ascultarea este roada credinței… iată adevărata probă. Dacă rămânem în Cristos și dragostea lui Dumnezeu locuiește în noi, sentimentele noastre, gândurile noastre, acțiunile noastre vor fi în armonie cu voia lui Dumnezeu, așa cum ne spune în precepetele Legii lui sfinte… Dreptatea este definită de standardul Legii sfinte a lui Dumnezeu, după cum este el exprimat în cele zece precepte date pe Muntele Sinai. Așa-zisa credință în Cristos care afirmă că îi eliberează pe oameni de obligația ascultării de Dumnezeu nu este credință, ci îngâmfare. „Prin har sunteți mântuiți prin credință.” Însă „credința, dacă nu are fapte, este moartă”. Isus a spus înainte de a fi venit pe pământ: „…vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii mele.” Și înainte să Se fi înălțat din nou la cer, El a zis: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui.” Scriptura afirmă: „Și prin aceasta știm că Îl cunoaștem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus”, fiindcă „Cristos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui”. Credința pentru viața veșnică este acum aceeași care a fost întotdeauna – aceeași care a fost și în Paradis, înainte de căderea primilor noștri părinți – ascultarea perfectă de Legea lui Dumnezeu, dreptatea perfectă. Fiindcă suntem păcătoși și ne lipsește sfințenia, noi nu putem asculta în mod perfect de o lege sfântă. Nu avem o dreptate a noastră cu care să satisfacem cerințele Legii lui Dumnezeu. Dar Cristos a asigurat o cale de scăpare pentru noi. El a trăit pe pământ în mijlocul încercărilor și ispitelor, asemenea acelora cu care trebuie să ne înfruntăm și noi. A trăit o viață fără de păcat, a murit pentru noi și acum Se oferă să ne ia păcatele și să ne dea neprihănirea Lui. Dacă te predai Lui și Îl accepți pe El ca Mântuitor al tău, atunci oricât de păcătos ai fi fost, de dragul Lui, tu ești socotit drept. Caracterul lui Cristos stă în locul caracterului tău și ești acceptat înaintea lui Dumnezeu ca și cum nu ai fi păcătuit. Așa că nu avem în noi nimic cu care să ne lăudăm. Nu avem niciun motiv de preamărire de sine. Singurul nostru motiv de speranță stă în dreptatea lui Cristos, care ne este atribuită de Duhul Lui care lucrează în și prin noi.”

În lumina afirmației complete a doamnei White asupra acestui subiect, vedem că criticul nostru a trecut sub tăcere teza ei principală, anume că noi suntem mântuiți prin har. Nu sunt puține asemenea cazuri de omisiune din partea autorului articolului mai sus citat. Rezultatul este că lucrarea lui este în mare măsură discreditată și nesocotită de cei care știu cum trebuie făcută o cercetare corectă.

Adventiștii sunt pe deplin conștienți de problema Legii și a harului, iar în Question on Doctrine ei afirmă:
„Există o regretabilă neînțelegere în privința învățăturii noastre despre har, despre Lege și despre fapte, precum despre relațiile dintre ele. Potrivit credinței adventiste de ziua a șaptea, nu există și nu poate să existe mântuire prin Lege sau prin faptele omenești ale Legii, ci numai prin harul mântuitor al lui Dumnezeu. Pentru noi acest principiu este fundamental.”

În continuare, adventiștii afirmă:

„Mântuirea nu se obține și nu s-a obținut niciodată prin Lege sau prin fapte; ea ne este dată doar prin harul lui Cristos. Mai mult decât atât, în planul lui Dumnezeu nu a existat niciodată o vreme în care mântuirea să fi fost o consecință a faptelor sau a eforturilor omenești. Nimic din ceea ce au făcut sau fac oamenii nu poate să câștige mântuirea.
Deși faptele nu sunt un mijloc de mântuire, faptele bune sunt „rezultatul” inevitabil al mântuirii. Însă faptele bune sunt posibile doar pentru copilul lui Dumnezeu, a cărui viață este schimbată de Duhul lui Dumnezeu… Un lucru este sigur, omul nu se poate mântui prin propriile sale eforturi. Suntem ferm convinși că nicio faptă sau manifestare a Legii, niciun efort, oricât de meritoriu ar fi el, nicio faptă bună – implicând sau nu sacrificii – nu-l poate justifica în vreun fel pe păcătos (Tit 3:5; Romani 3:20). Mântuirea se obține numai prin har; ea este darul lui Dumnezeu (Romani 4:4, 5; Efeseni 2:8).”

Ellen G. White, fără îndoială o voce influientă în cadrul adventismului, a rezumat această idee în felul următor:

Cristos pledează pentru biserică în curțile cerești, în favoarea acelora pentru care a plătit cu propriul Lui sânge prețul de răscumpărare. Secolele și mileniile nu vor putea slăbi niciodată puterea jertfei Lui ispășitoare. Mesajul harului Său trebuia să fie dat Bisericii într-o formulare clară și distinctă, ca lumea să nu mai spună că adventiștii de ziua a șaptea predică Legea, dar nu Îl propovăduiesc sau nu Îl cred pe Cristos.

LITERATURĂ RECOMANDATĂ:

1: Martin Walter, Seventh-day Adventism, casetă audio. Walter Martin Ministries. www.waltermartin.com
2. _______, The Truth About Seventh-day Adventism, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, MI, 1960.
3. McDowell, Josh, și Don Stewart, A Handbook on Today’s Religions, Thomas Nelson, Nashville, TN, 1993.
4. Paxton, Geoffrey J., Saking of Adventism, Baker Book House, Grands Rapids, MI, 1977.
5. Rea, Walter T., The White Lie, M & R Publications, Turlook, CA.

loading...

Citiți și...

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Stiri Extreme

Despre Stiri Extreme

Stiri Extreme: Capitalism, Ceausescu, Conspiratii, Design, Diverse, Eminescu, Istorie, Masonerie, Pamflet, Politica, Sanatate, Simboluri si Spiritualitate. Contact: office@stiri-extreme.ro